CĂTĂNIE ÎN DO MAJUR

CĂTĂNIE ÎN DO MAJUR

Prima zi de armată durase un veac...
Dimineaţa, la ora 7, pe poarta unităţii intraseră câteva zeci de băieţi, niciunul mai îndrăzneţ ca celălalt, dar absolut toţi convinşi că, atunci când cele nouă luni se vor isprăvi, vor fi devenit bărbaţi.
Nu apucaseră să arunce nici măcar o privire în jur şi fuseseră, pe dată, luaţi în primire de un caporal.
- Hai, mai repede "domnişoarelor"! Aici nu aţi venit în excursie! ordonă scurt individul.
Toţi acei tineri erau proaspăt admişi la facultate.
În acele vremuri, după terminarea liceului, tinerii erau chemaţi de urgenţă pentru a-şi satisface stagiul militar. Aveau în faţă două alternative: dacă aveau şansa de a deveni studenţii unei facultăţi, nu conta care, urmau să suporte rigorile cazone timp de nouă luni (devenind terişti, de la T.R.-termen redus), iar dacă nu, timp de şaisprezece. Din acest motiv, mulţi se înscriau aiurea, oriunde, de multe ori sub potenţialul lor real, pentru examenul de admitere la o facultate, numai în speranţa de a mai reduce puţin din "plăcerile" cătăniei.
Unitatea aceea militară aplicase o tactică originală, în spiritul vremurilor. Comandanţii de grupe, ce aveau în subordine în jur de zece soldaţi, erau aleşi dintre "absolvenţii şcolii de gradaţi". Aceasta aduna în rândurile ei pe cei ce voiau să devină soldaţi "superiori": fruntaşi, caporali sau sergenţi.
În marea lor majoritate, "cursanţii" acestei şcoli erau dominaţi de frustrări, fiind oameni simpli ce îşi doreau, măcar pe perioada stagiului militar, să acceadă la un post de conducere. Obligatoriu însă era ca aceşti viitori comandanţi să nu fie terişti.
Urmare a acestei "tactici", în unitatea militară era, de ani buni, un joc de-a şoarecele şi pisica. Atunci când un gradat vedea în faţa ochilor un terist, ochii i se împăienjeneau, o clipă buzele se strângeau pentru ca în momentul următor, o ploaie de ordine să se abată asupra nefericitului ce-i stătea în cale.
Gradaţii mai aveau un motiv de frustrare...
La sfârşitul celor nouă luni, teriştii primeau gradul de sublocotenent intrând astfel în categoria ofiţerilor inferiori, pe când ei, după atâta amar de vreme şi cu "oasele ruginite de armată" ajungeau în cel mai bun caz "tablagii" adică sergenţi.
Unii dintre ei erau adeseori revoltaţi pentru această "discriminare". Odată, într-o discuţie aprinsă, purtată între patru ochi cu un terist, acesta din urmă primise o replică memorabilă:
- Ce mă, tu crezi că dacă ai intrat la facultate după douăsprezece clase de liceu, eşti bun? Eu am mai multe studii decât tine!
Ochii miraţi ai soldatului îndemnaseră, firesc, la justificări.
- Am opt clase de şcoală generală, trei de profesională, şase luni de calificare la locul de muncă, la uzină, ca sudor, două luni - şcoala de şoferi profesionişti, şase luni - şcoala de gradaţi şi mai am, ăhă, multe altele pe care nici nu mai am chef să ţi le spun.
Plecase triumfător, spunându-şi în gând: "uite cum l-am lăsat pe ăsta cu gura căscată..."
Prima activitate se desfăşurase în acea zi la frizerie. Toţi până la unul fuseseră tunşi "zero", anulându-li-se şi puţinul dram de personalitate ce la mai rămăsese.
Periplul continuase la un depozit ce, încă de la intrare, emana un puternic miros de clor. Acolo primiseră cazarmamentul, adică uniformele militare ce cuprindeau obligatoriu şi izmenele legate cu nojiţe, ciorapii aspri şi bocancii, de piele abrazivi...
Dormitorul spre care se îndreptaseră "în pas vioi" se afla lipit de sala de cursuri, despărţit formal de aceasta
printr-un perete fără uşă. Îi aşteptase, rece şi neprimitor, cu cele treizeci de paturi dispuse perechi, unul peste altul.
Urmase atunci prima lecţie pe care fiecare soldat trebuia să o aibă în sânge: aranjatul patului...
Caporalul le explicase, în două cuvinte, că un pat demn de un soldat este acela în care "dacă voi arunca, mă, pe cearceaf, un ban, atunci să se întoarcă la mine în mână!"
Făcuseră câteva exerciţii. Cine nu reuşea era pedepsit pe dată. Cearceaful, perna, pătura erau aruncate pe jos şi "antrenamentul" era reluat.
Pe la ora 10 dimineaţa, un ofiţer de intendenţă sosise în sala de cursuri aducându-le instrumentele necesare igienei personale. Fiecare dintre tinerii recruţi avea în valiza de lemn, închisă cu lacăt, cele trebuincioase, dar primise, obligatoriu, un săpun de rufe şi o pastă infectă de dinţi. Evident, periuţele fuseseră omise. Evenimentul mai avea să se repete după vreo şase luni...
În fine, pregătirile fuseseră aproape terminate...
Lecţia a doua, din acea zi, începu cu repartizarea sectoarelor de curăţenie. Fiecare dintre recruţi avea ca misiune o anumită zonă de care "răspundea cu capul".
În dormitor, sarcina fusese repartizată unui număr de trei soldaţi. Fiecare primise în custodie un "balaur" şi o găleată. Da, aţi citit corect! "Balaurul" era un sac jumulit ce trebuia scufundat în găleată, stors bine şi apoi, în genunchi, târât prin toată încăperea. Operaţiunea se facea, aproximativ, în şir indian. După ce unul din soldaţi lua un avans de câţiva metri, urma al doilea şi tot aşa. De fiecare dată, în ciuda sforţărilor acestora, rămânea câte o baltă ce se transmitea apoi, inevitabil, în toată încăperea. Sala de clasă beneficia, de asemenea, de acelaşi tratament.
Surprinzător, printre cele mai uşoare sectoare se numărau WC-urile. Dacă responsabilul putea să-şi ţină respiraţia mai mult de treizeci de secunde, totul părea o joacă. Câteva găleţi de apă, aruncate din uşa încăperii, rezolvau pentru mai multe ore problema.
Pe la ora 11 făcuseră cunoştinţă cu "platoul de instrucţie". Acesta era un teren asfaltat, situat exact în centrul unităţii şi înconjurat de clădiri administrative, de unde putea fi urmărită, teoretic dar şi practic, orice mişcare.
- Primul lucru pe care trebuie să-l învăţaţi este pasul de defilare, îi anunţase, sentenţios, caporalul. Un soldat care nu bate un pas de defilare corect, nu merită să poarte un astfel de titlu. Este o ruşine a armatei noastre! terminase el triumfător, demonstrând astfel posesia exclusivă a unui adevăr incontestabil.
Când unul dintre recruţi, oltean băgăreţ de Caracal, se aflase în treabă şi întrebase ce legătură are apărarea patriei cu pasul de defilare, caporalul explodase.
- Măi şmechere, aici în armată nu ai voie să ai opinii. Dacă eşti prost şi te mănâncă gura, mai bine să taci. Uite-aşa, ca mine!
- Am înţeles, replică oltenaşul. Mă uit la dumneavoastră şi pricep ce vreţi să spuneţi.
Cum era de aşteptat, căprarul nu prinse aluzia...
Pe la ora 13 plecaseră la masă. În acea primă zi, ca şi în celelalte, se deplasaseră în pas de defilare, triumfător, pentru că nu-i aşa, soldatul şi când mănâncă este învingător...
Meniul fusese un fiasco total. Ciorba era o "apă lungă", puţin gălbuie, în care pluteau câteva coji de cartofi, uşor înnegrite de supărare. La cel de-al doilea fel, primiseră paste făinoase cu brânză. De fapt, era o baltă de zer, în care zăceau stinghere câteva panglici subţiri, cleioase pe care imaginaţia le putea cataloga drept macaroane, dar şi resturi de bandă izolatoare sau de etichete şcolare.
Mâncaseră repede. La semnalul "drepţi", toţi se ridicaseră în picioare şi în pas alergător se îndreptaseră spre dormitoare.
- Hai, acum mergeţi să vă spălaţi! le ordonase caporalul.
Miercuri şi sâmbătă era zi de baie. Toţi cei aproape o mie de soldaţi intrau, în grupuri de câte treizeci, în acea sală cu duşuri. Am scris duşuri? Imediat sub tavan, o reţea de ţevi orizontală se întindea ca o hidoasă caracatiţă. Din loc în loc, cobora câte un ştuţ ce arunca, inconstant şi imprecis, apa.
Soldaţii se dezbrăcaseră într-o sală alăturată şi apoi, goi-goluţi, intraseră în sala de baie. Se uitaseră cu toţii prin toate ungherele, dar nu văzuseră nici urmă de robineţi.
După două minute, responsabilul sălii dăduse drumul apei. La început, fusese opărită. După aceea, rece ca gheaţa.
În final, nu mai fusese deloc. După zece minute în care nici nu apucaseră să se săpunească, fuseseră anunţaţi, printre hohote de râs, că trebuie să părăsească de îndată sala. Astfel fusese prima baie cazonă...
Pasul de defilare, în papuci şi pijamale (costumaţie obligatorie atunci când se îndreptau spre şi de la sala de baie) fusese jalnic. Caporalul se enervase şi ordonase:
- Culcat!
Soldaţii îl priviseră chiorâş, neînţelegând în ce consta această comandă.
- Mergem la culcare? îl întrebă acelaşi oltean, cu un real mâncărici la limbă.
- Da, hai să le arătăm noi ăstora cum o să "dormi" tu!
Săracul băiat fu tăvălit timp de aproape un sfert de oră, comenzile de "Culcat !" şi "Salt înainte!" alternând din ce în ce mai des.
Ultima parte a zilei, dar şi cea mai importantă, se desfăşurase în sala de clasă.
- Astăzi o să învăţăm să cântăm! le spuse caporalul, cu o melancolie în ochi ce amintea de privirea vacii, sau mă rog a boului, atunci când o păşune grasă îi apărea în faţă.
Începuse să le dicteze versurile unor "melodii". Conţinutul îndoielnic şi agramatismele dureroase umpleau paginile caietelor.
Ţara mea m-a vrut soldat,
Iară eu m-am înrolat
Ca să mă numesc bărbat!

De mândruţă n-am uitat
Că în satul de sub dealuri
Ochii ei m-au disperat...
Cam aşa se desfăşura acţiunea în mai toate cântecelele.
Un soldat încercase să lămurească problema cu "satul de sub dealuri", dar caporalul îi replicase dur:
- Măi răcane, uite-aici dovada că versurile sunt bune! Le am scrise în acest caiet de mine, cu mâna mea, continuă el, arătându-le tuturor versurile ce începeau în partea stângă a paginii şi apoi, coborau încet, pe sub dealurile de caractere, spre partea de jos.
În seara aceea fusese mare veselie...
Soldaţii înţeleseseră că trebuie să cânte tare, pentru a fi auziţi din orice parte a unităţii. Zbierau ca nişte apucaţi în timp ce caporalul îşi zicea, în barbă: "Uite cum încep eu să-i dau pe brazdă pe ăştia!"
La ora 21 şi 30 de minute, după câteva exerciţii de dezechipare "la flacără de chibrit", pentru că nu-i aşa, soldatul trebuie să se dezbrace repede, adormiră frânţi, cu ameninţarea că "dacă mâine, la ora 5,30 nu vă sculaţi, o să vă trezesc eu puturoşilor la 5!"
Se încheiase o zi ce durase parcă prea mult, dar aveau să mai urmeze altele, cu noi şi noi veacuri de trăiri...

Cenaclu Literar: