Sub vremi

În acea zi, dimineaţa începu mai devreme pentru Ion. De obicei, se trezea odată cu primele raze ale soarelui, dar atunci, gândurile ce-l frământaseră toată noaptea îl aruncaseră, parcă prea devreme, din pat.
Se îndreptă alene, târâindu-şi paşii, către bucătărie. Luă o cană mare de cafea şi vărsă în ea două linguriţe de Ness, adăugând o pastilă de zaharină. Nu avea probleme cu diabetul, dar, acum, la 65 de ani, începuse să se cam teamă. Nu fusese niciodată bolnav mai serios, dar când auzea de unul şi de altul cum s-au dus devenea brusc neliniştit.
Introduse cana în cuptorul cu microunde şi răsuci ceasul la două minute. Nu putea suferi maşinăria asta, însă nevastă-sa, Nataşa, insistase să-i cumpere pentru că şi vecina de pe palier, coafeză la o unitate din colţul străzii, îşi luase unul. De când avea cuptorul ăsta în casă, viaţa i se schimbase în rău. Nataşa îl convinsese să desfiinţeze aragazul, pentru că, nu-i aşa, microundele ocupau mai puţin loc...
În locul fostei maşini de gătit, se afla acum un dulap, cu o imensă vitrină, în care se aliniau, sfidând parcă perfecţiunea, o mulţime de pahare de cristal, ceşti de cafea din cel mai fin porţelan şi câteva bibelouri, amintire din frumoasele vremuri, pe când "arta" îşi făcea loc în fiecare cămin. Căluţul cabrat, iepuraşul cu pufuleţ în loc de codiţă, peştele de sticlă ce sare jucăuş de pe raftul de PAL întregeau colecţia densă, dar total inutilă a dulapului.
Cuptorul cel nou avea pretenţia că poate găti orice mâncare. Cumpărase o carte cu preparate speciale pentru microunde, iar nevastă-sa se încăpăţâna să le încerce pe toate. Îi era dor de nişte sarmale aburinde, de nişte carne friptă puternic pe grătar sau de o mămăliguţă făcută, aşa, ca în tinereţe. Nataşa îi pregătea, însă, de câţiva ani buni, numai Pizza şi tot felul de mâncăruri de carne înăbuşite în suc propriu.
Soneria cuptorului îl avertiză că timpul a expirat. Luă încetişor cafeaua şi începu să soarbă, pe îndelete, din ea. Niciodată nu-i plăcuse, dar se aliniase şi el la acest obicei
mic-burghez. În tinereţe, bea numai ceai, însoţit de câteva felioare de pâine cu unt. În anii "80 ai crizei, atunci când cafeaua începuse să dispară, se născuse o adevărată isterie. În locul farfurioarei cu dulceaţă şi a paharului cu apă, oriunde mergeai erai servit cu o cafea "bună". Cine avea relaţii, iar el avea, slavă Domnului, putea procura chiar şi o cutie de Ness.
Şi uite-aşa, se produsese transformarea...
Îl aştepta o zi grea. Nu era speriat. Mai avusese multe astfel de încercări, dar parcă vârsta începea să-şi ceară tributul. Îşi spuse în sinea lui: "Lauriane, o să treci tu cu bine şi prin asta..." Uneori, când era greu încercat, aşa îşi spunea: Laurian. Era numele său adevărat - Laurian Dascalopol. În anii "50, însă, tatăl său, îi schimbase numele în Ion Dascău. Nu era bine pentru el, ca în anii puterii sovietice, să poarte un nume ce amesteca rezonanţe latine cu cele burgheze. Avusese dreptate tatăl său. Mulţi colegi de-ai săi pătimiseră mult din această cauză. Îşi reprimase, însă, orice aversiune faţă de acest nume fad, ajungând la un moment dat chiar să-i placă. Odată, prin anii "70 ţinuse o conferinţă, în faţa tinerelor angajate în întreprinderea în care lucra. Subiectul alocuţiunii era menirea femeilor de a avea cât mai mulţi copii şi, după discursul său fulminant, în care era convins că nefericitele se vor duce imediat acasă pentru a procrea, ajunsese să le boteze şi copiii. Le dăduse, atunci, exemple de nume "corecte" cum ar fi: Ion, Vasile, Gheorghe. Fusese tare încântat apoi, când pontatoarea Valentina îşi botezase copilul Valentin. "Vezi măi Valentina, cum copilul ăsta o să-ţi poarte numele mai departe şi, poate dacă va avea noroc, va ajunge şi el ca tine!" Era convins de ceea ce spunea, fiind încredinţat că şi alte femei îi vor urma exemplul pontatoarei. Nu ştia, însă, că Valentina dorise să-şi numească odrasla după numele unui mare actor american Rudolph Valentino. Cum nu ştia să scrie "Rudolph" alesese mai blândul "Valentin".
Avusese o viaţă tare încercată. Se luptase din greu ca să ajungă aici. Tatăl său fusese, în perioada interbelică, profesor de matematică la Universitate. Ca mulţi alţii, în perioada legionară, simpatizase cu Mişcarea, dar nu fusese un membru activ. În anii "50, un binevoitor îl turnase Securităţii şi, peste noapte, se trezise magazioner la baza sportivă a Facultăţii de Educaţie Fizică, fiind fericit că era totuşi liber printre perechile de tenişi şi tricourile transpirate. Având o astfel de origine, Ion urmase cursurile şcolii profesionale de strungari. Era foarte mulţumit, mai ales pentru faptul că nu prea se omora cu învăţatul. Avea concepţia, nu se ştie de unde căpătată, că prea multă carte strică. Se uita la tatăl său şi îşi spunea în gând: "La ce i-o fi folosind atâta matematică, pentru ca să le dea tenişi pe măsură sportivilor?" Urma să aibă o meserie căutată şi, la drept vorbind, câţi profesori de matematică ar şti să mânuiască rotiţele strungului, cu o aşa de mare îndemânare ca a sa?
Se angajase, după absolvire, la uzina de maşini grele din oraş. Remarcat pentru conştiinciozitatea sa, fusese primit în rândul membrilor de Partid, chiar dacă un coleg de-al său amintise de "isprăvile" tatălui. Obiectase atunci vehement şi afirmase public faptul că noua sa calitate îi va permite şi ridicarea orizontului politic al părinţilor.
La puţin timp după aceea, fusese trimis la şcoala serală de maiştri. Devenise apoi şef de echipă, fiind foarte apreciat pentru fermitatea de care dădea dovadă în conducerea colectivului şi, nu în cele din urmă, pentru recordurile de productivitate.
În aceeaşi perioadă se însurase. O întâlnise pe Nataşa, o rusoaică stabilită în România prin 1952. Cam plinuţă, vorbind stricat româneşte, Nataşa era totuşi plăcută şi, mai ales, dădea bine să fii căsătorit cu o rusoaică. În fond, dragostea se estompează cu vârsta, intervenind, în cele mai multe cazuri, obişnuinţa, dar cariera rămâne. Şi cum dragostea nu ţine de foame, dar un serviciu bun, da, o ceru în căsătorie. Fusese o ceremonie civilă simplă, urmată de o masă în patru cu şeful său şi cu Liuba, soţia acestuia.
Prin anii "70 fusese trimis la Şcoala de Partid. Învăţase multe lucruri folositoare acolo. Putea să vorbească ore în şir fără să ştie prea bine despre ce este vorba şi putea da indicaţii de rezolvare a oricărei probleme, indiferent de domeniul căreia îi aparţinea aceasta. Devenise repede apreciat şi, odată cu demiterea unui director, ce nu raportase dublu o producţie fictivă, fusese numit în fruntea uzinei.
De atunci, nu mai părăsise această funcţie. În timpul Loviturii de Stat - "Revoluţie" cum o numeau ăştia - avusese oarecare temeri. Aşteptase până de Crăciun ca să vadă ce se întâmplă. A doua zi, dăduse ordin ca să fie arse toate tablourile cu "fostul dictator" cum îi spunea el atunci. Precizase, însă, ca ramele să fie păstrate pentru orice eventualitate. Se înscrisese imediat în partidul aflat la putere şi totul părea să-i meargă din ce în ce mai bine.
În acea zi, însă, după mai bine de şase ani de la Lovitură, se anunţase vizita Regelui. "Ce Dumnezeu o mai fi vrând şi ăsta?" îşi spuse, în gând... Plecă deci, la uzină şi, cum ajunse, convocă toată conducerea acesteia. Le dădu ordin ca în maximum două ore, vizita fiind aşteptată după amiază, să îi fie aduse materiale din care să afle cine a fost şi ce a făcut individul ăsta toată viaţa. Toată lumea se mobiliză exemplar şi fură luate de la Biblioteca Judeţeană tot felul de documente. Când biroul său somptuos se umplu de cărţi, se răzgândi şi, aducîndu-şi aminte că Tiberiu de la Seviciul Personal urmează cursurile de istorie ale unei a doua facultăţi (la ce i-or fi trebuind atâtea, oare, se întrebă el), îl chemă şi îi recomandă ca, în cel mult jumătate de oră să îi povestească despre Majestatea Sa. După câteva minute, în faţa ochilor i se desfăşura un amalgam de nume şi evenimente. Îl întrerupse destul de brutal şi începu să-l întrebe care este numele complet al Regelui, cum o cheamă pe nevastă-sa, dar pe maică-sa, care dintre Caroli a fost, măi, ta"su şi tot felul de chestii din astea. Abdicarea o ţinea minte, o învăţase la Şcoala de Partid, dar nu credea că e bine ca să vorbească despre asta.
În fine, mobilizarea fu generală, îşi mai repetă de cîteva ori, în minte, numele personajelor şi, pe la orele 16, suita îşi făcu apariţia. "Bine aţi venit Domnule Mihai şi dumneavoastră Doamnă Maria". Tiberiu se schimbă la faţă, trecând prin toate culorile spectrului, când auzi aceste perle. Regele se prefăcu a nu auzi bine ce s-a spus şi începu vizita printre secţiile de producţie ce se zbăteau să supravieţuiască. Directorul îi povesti despre greutăţile întreprinderii, despre "factorii de putere" ce îl obstrucţionează şi aruncă, în treacăt, faptul că el îi simpatizează mult pe ţărănişti, aceştia fiind singurii ce pot scoate ţara din impas.
Vizita se sfărşi la fel de repede pe cât începuse. Ion se retrase, epuizat, în biroul său. Deschise televizorul şi un crainic îi aduse aminte că începuse campania electorală. Oricum, îşi spuse, tot ai noştri or să iasă. Degeaba se zbat ăştia cu atâtea promisiuni. În plus, uite, îl trimit şi pe regele ăsta, Honţolăn sau cum oare l-o chema, ca să le facă propagandă.
Telefonul sună şi, de la capătul celălalt al firului, fu înştiinţat că a doua zi urma să sosească în vizită un candidat la Preşedinţie. Puse la loc receptorul şi strigă către secretară: "Cheamă-l la mine urgent pe Florin, ăla de a terminat Geologia!"