Clujul studenţiei mele

N-am să-i spun interviu, ci poate o plimbare în timp prin vechea cetate a Sibiului, un remember îndepărtat al studenţiei anilor 1942-1946.
Periplul a început atunci când am descoperit printre fotografiile îngălbenite de timp, indexul de studentă al bunicii mele. Bineînţeles, am reuşit să o provoc să-mi povestească despre acea perioadă. Am înregistrat această promenadă în trecut şi fără a o dori un interviu numaidecât, o voi reda în cele ce urmează.

A. U. : Da, văd că atunci te numeai Negru Radu Viorica. Eu nu pot să-ţi spun altfel decât Ita. Spune-mi te rog, despre vechiul Sibiu. Şi despre anii studenţiei. Cum se numea facultatea voastră de la Sibiu?
I. U. : Era intitulată Universitatea Regele Ferdinand I, Cluj, "Facultatea de Litere şi Filozofie". Pe vremea aceea, era un singur rector, pentru ambele facultăţi: Iuliu Haţieganu. Un singur decan, D. D. Roşca, un singur prodecan, etc. Noi eram studenţi la secţia Filozofie, dar facultatea se chema: "Litere şi Filozofie", refugiată din Cluj, în urma Dictatului de la Viena.

Despre Sibiu? Bănuiesc că nici acum nu s-a schimbat prea mult. Noi eram în centrul oraşului, şi acolo erau numai clădiri vechi, sau cele mai noi erau de la începutul secolului XX. Aveau o tentă de sobrietate, pentru că în Sibiu au fost foarte mulţi saşi care au adus arhitectura şi cultura, din Germania. Pe tema asta s-a stabilit între saşi şi români un fel de bună înţelegere. Românul, pentru că era deştept a ştiut să cedeze în faţa sasului, care deşi era venetic, avea mai multă civilizaţie şi cultură decât noi, băştinaşii. În consecinţă, noi n-am avut decât de câştigat datorită saşilor şi pe tema asta, tot Sibiul era construit astfel. Îl simţeai în clădiri, ca fiind ceva sobru, ordonat şi nu împrăştiat, sau la voia întâmplării. Eram cuprinşi în Sibiu ca într-o cetate plină de copaci, care, ne însoţeau pe margine de drum. "Cetatea Sibiului". În momentul în care simţeam că zidul e preponderent, apărea copacul, verdele. Erau paltini, stejari, ulmi, tei, mulţi copaci pe marginea fiecărei străzi, iar lângă Universitate, o mulţime de brazi. Trăiai în acelaşi timp în natură şi în oraş. Un oraş sobru. Poate din cauza acelor ziduri vechi, impresionante, noi, studenţii refugiaţi din Cluj în Sibiu, uitam că suntem abia trecuţi de adolescenţă. Mergeam la cursuri, străbătând aceste străzi care-ţi dădeau senzaţia de sobrietate, de bine pus la punct şi noi ne purtam la fel. Începeam cursurile nu la ora exactă, ci la şi un sfert. Profesorul venea la curs şi timp de trei sferturi de oră, doar el ne vorbea. Noi tăceam, luam notiţe, pe vremea aceea nu aveam cărţi. Scriam, şi cum aveam profesori care, cu toţii erau îndrăgostiţi de materia pe care o predau, bineînţeles că ajungeam şi noi să o iubim. Dacă cineva îţi vorbeşte nu numai din minte ci şi din suflet, nu există să nu faci corp comun cu el.

A. U. : Privindu-ţi indexul nu pot să nu te întreb cum erau profesorii pe vremea aceea? Pentru că am descoperit o mulţime de celebrităţi aici.
I. U. : Ca profesor de estetică l-am avut pe Liviu Rusu, care se ocupa şi de educaţia noastră culturală. Voia să creeze nişte tineri frumoşi. A înfiinţat un cerc de muzică, unde îl studiam pe Mozart, de la naştere până la moarte. Studiam viaţa lui, în general, operele reprezentative, ascultam muzica unor compozitori celebri şi Liviu Rusu era cel care ne făcea educaţia muzicală. Ne atrăgea atenţia asupra leit-motivului care se regăsea în fiecare din părţile unei bucăţi muzicale, iar la final apărea cu totul îmbogăţit. Am studiat cu plăcere muzica clasică. (Mozart, Beethowen, Bach, etc.)

Apoi, l-am avut mai avut ca profesor pe Constantin Daicoviciu. El ne preda arhitectura şi arta greacă. Era un om puternic. Îl ascultam ca în biserică. Avea o voce plină, puternică şi tot ceea ce spunea, ne rămânea acolo imprimat în suflet şi în minte, în acelaşi timp. Ne făcea să înţelegem trecerea anilor prin Evul Mediu. Ne făcea să ne simţim români, pentru că am reuşit să ne păstrăm de-a lungul anilor integritatea culturală. Întotdeauna românul cultivând pământul, săpând, cosind, secerând, nu a stat doar cu acea coasă în mână, ci şi-a condus munca şi cu mintea. Ne explica felul în care, în istorie, năvălitorii au venit să distrugă aceşti ţărani care erau aici încă înaintea romanilor, cum se spune acum. "Romanii şi-au tras seva de la noi", ne spunea Daicoviciu. Iar noi n-am reuşit să ne ridicăm deasupra romanilor, să creăm o civilizaţie fantastică (aşa cum e cea romană), în schimb am creat acest folclor care ne-a făcut să nu putem fi învinşi de năvălitori. Noi nu eram sclavii turcilor, ci aliaţii lor. Bulgarii în schimb, fiind supuşii lor, au fost nevoiţi să-şi dea tinerii. Au fost făcuţi ieniceri, au învăţat viaţa ordonată a militarilor, disciplina, aceşti năvălitori reuşind să scoată sufletul din ei.

A. U.: Observând şi această rubrică, te întreb dacă "psihologia", ca materie, se studia încă din anii ‘40?
I. U.: Sigur. Nicolae Mărgineanu, ne era profesor de psihologie. Îşi făcuse studiile în America şi ne preda o psihologie practică (psihologia muncii) dincolo de limitele materiei predate la noi pe vremea aceea. Mărgineanu era un om care ne făcea să înţelegem psihologia de la om, la om. El dorea ca atunci când vom ajunge profesori la facultate, să ne putem împărtăşi cunoştinţele în mod practic celor care ne vor asculta.
Mai aveam la psihologie socială, pe Florian Ştefănescu Goangă, care ne preda cu mult mai multă sobrietate decât Mărgineanu, făcea mai multă teorie, dar cele două maniere de a preda psihologia, se completau. Noi ascultam cu plăcere teoria pe care ne-o preda Fl. Ştefănescu Goangă, ca, mergând la Mărgineanu, această teorie să devină practică.

Constantin Sudeţeanu, ne preda sociologie şi etică. Sociologia era o materie practică, studiam relaţiile dintre oameni. Avea nişte ochi foarte pătrunzători. Întotdeauna când ne preda şi când ne luam notiţe, privindu-l, aveam impresia că citeşte scrierile noastre. Ne întrebam dacă am scris bine iar el ne completa gândurile, dându-ne noi detalii şi anume, cum să ne purtăm în societate.

A. U. : Înainte să-mi răspunzi cum era Lucian Blaga ca profesor, te întreb care era relaţia profesor-student, pe vremea aceea.
I. U. : Era suficient să abordezi un profesor, şi nu exista să nu stea de vorbă cu tine. Aşa încât, după ce terminam cursurile, el îşi strângea lucrurile pe care le avea pe catedră şi ieşea. Pe coridor, insă, sfertul acela academic pe care îl aveam ca pauză, noi îl petreceam împreună cu profesorul care ieşea de la oră. Fiecare dintre noi îl puteam întreba ce voiam şi faţă de fiecare era la fel de cordial şi de cald. Fiecare dintre noi se simţea o entitate. Niciodată nu ni se părea că suntem o masă de studenţi anonimi, ci din contră, dacă eram firi comunicative, profesorul nu făcea altceva decât să ne dea putere şi dorinţă de a cuprinde şi de a iubi materiile predate de ei. Unii dintre colegii mei erau chiar inspiraţi să scrie, Ştefan Augustin Doinaş, de pilda, ori Radu Stanca.

Dar, te rog, închide aparatul acesta de imprimat voci! Despre Blaga am să-ţi povestesc mâine.

A. U. : Aş vrea să-mi povesteşti în continuare despre anii studenţiei tale la Sibiu.
I. U. : Cetatea Sibiului se continua cu o pădure minunată care se numea Dumbrava Sibiului. Era un loc unde noi, studenţii, pătrundeam cu foarte multă plăcere. Un colţ de natură foarte interesant: nu ştiai dacă e pădure, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, sau a intervenit acolo omul. Pe când gândeai că aleile sunt artificial create, pe atunci în faţa ta apărea pădurea virgină. Pitorescul acestei Dumbrave, îl aducea şi Muzeul Satului Transilvănean. Existau case vechi
tradiţionale, tipic ţărăneşti, aduse din Nordul Maramureşului, trecând prin Munţii Apuseni şi până în Banat. Printre altele, una din cele mai interesante case era cea a unui preot, în care Avram Iancu învăţase (de la el) să scrie şi să citească. Etnologii au avut grijă ca an de an să îmbogăţească acest ambient al ruralului, adus lângă Cetatea Sibiului, unde există şi un lac şi o Grădină Zoologică.

Nu numai studenţii se plimbau prin această Dumbravă. Şi Blaga se refugia uneori aici, iar noi, eram pe urmele lui, neîndrăznind să-i tulburăm liniştea.

A. U. : Cum era Blaga ca apariţie?
I. U. : Era un bărbat înalt, îmbrăcat în permanenţă în negru şi deşi purta pălărie era evident că are o frunte foarte înaltă, ochi negri pătrunzători, uneori chiar iscoditori, gura cu buzele groase, dar colţurile gurii nu erau niciodată căzute, astfel încât aveai impresia că îţi zâmbeşte fie ţie, fie lui, în interior. Era o apariţie atât de interesantă încât nu puteai să treci pe lângă el fără să-l observi. Nobleţea şi imensa bogăţie de spirit se reflectau pe fizionomia sa şi în întreaga-i prezenţă.
Întâlnindu-l pe Blaga în parc (atât de mult respect ne impunea această personalitate), încât studenţii îl salutau, uneori cu plecăciuni până la pământ aproape, aşa ca în Evul Mediu. Răspundea şi el foarte protocolar, schiţa un zâmbet şi îţi dădeai seama că prin acest răspuns îţi spunea să mergi mai departe. În general se plimba singur, chiar şi în Dumbravă, îl întâlneai întotdeauna în postura de solitar. De fapt era un om atât de integru psihic şi se purta de aşa manieră încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. Îl întâlneai adeseori în centrul oraşului în spatele clădirii "Astra", în acel mic părculeţ discret, unde probabil se reculegea.

A. U. : Cum era Blaga ca profesor?
I. U. : Blaga ne preda "Istoria în lumina filosofiei" şi "Probleme de filosofia culturii". Ne vorbea de aşa maniera încât eram de-a dreptul fermecaţi de felul în care interpreta filosofia culturii. Ne făcea să percepem filosofia, mult mai plină de înţelesuri decât ne închipuiam noi că este. Aşa şi era (filosofia), dar Blaga avea o pricepere de a ne deschide ochii, mintea şi sufletul, astfel încât, fiecare dintre noi ne gândeam la mai mult decât ceea ce ne împărtăşeşte.
Apărea în sala de cursuri în costum negru, cu o cămaşă şi cravată asortată, iar când se aşeza la catedră, se auzea musca. Îşi începea prelegerea povestind din notiţele, sau mai bine zis, cursul pe care şi-l pregătise el înainte să înceapă ora. Folosea nişte fraze extraordinar de lungi, şi nu numai că erau lungi, dar de obicei şi verbul venea la sfârşit. Mereu adăuga câte ceva şi îţi tăia răsuflarea când auzeai la sfârşit propoziţia principală. Parcă începea ca o vâltoare care nu ştiai unde se va sfârşi, iar frazele erau atât de lungi încât se întindeau pe câte un sfert de pagină de caiet studenţesc.

A. U. : Cum erau cursurile de filosofie predate de Lucian Blaga?
I. U. : Blaga îşi citea cursurile, nu vorbea liber. Examenele nu erau orale, ci scrise. El le corecta împreună cu asistenţii lui. Chiar şi la seminarii, Blaga stătea şi asista, comunicând doar cu asistentul. Când îl aveai în faţă ca profesor, îţi dădeai seama că e un om atât de complex, încât uneori simţeai că acaparează totul în el. Acumula. Cunoştinţele treceau prin mintea lui şi cu puterea lui de a sintetiza, el ştia să ni le predea într-un mod impecabil. Totuşi de fiecare dată un fel de teamă te prindea în faţa lui. Nu ştiai dacă te-a recepţionat. Nu se exterioriza deloc. Nu se vedea nimic pe chipul său şi nu ştiai niciodată dacă te aprobă sau nu. Fiecare dintre noi ne întrebam în sine dacă am spus o prostie sau ceva cuminte. Chipul lui rămânea impasibil. Totuşi, te gândeai uneori că de îndată ce nu te-a oprit la seminar, n-ai spus tocmai o prostie. La început erai speriat gândindu-te „vai Doamne, de ce n-a luat Blaga nici o atitudine", ca pe urmă să te trezeşti cu o notă bună. Era ciudat. În general oamenii închişi din fire nu-ţi inspiră încredere, nu ştii ce gândesc, te fereşti de ei. Nu, Blaga nu era astfel. Blaga era ca un copac. Îl priveai şi când gândeai că te izbeşti de trunchiul acela de brad, pe atunci îţi dădeai seama că de fapt te-ai izbit de miere. Şi aproape că mirosul de miere al bradului îţi întra şi ţie în suflet şi se făcea un gen de comuniune între noi.

A. U. : Ce ştiaţi voi, studenţii, despre poezia lui Blaga?
I. U. : Ştiam că Blaga este poet şi filosof, însă poezia lui Blaga nu se preda în şcoală, ca acum. Fiecare dintre noi îşi procura volumele de poezie ale lui Blaga pentru a-l cunoaşte mai bine. El, însă, nu ne pomenea nimic despre poezia sa.

A. U. : Dar exista un cenaclu de poezie condus de Blaga, la Sibiu...
I. U. : Câţiva dintre studenţii care făceau parte din cercul literar condus de Blaga, aveau motive de inspiraţie, participând la cursurile ţinute de marele poet şi filosof. S-a format în jurul său un grup de studenţi entuziaşti şi talentaţi, care participau cu toţii la acest cerc literar. In felul acesta, avându-l ca amfitrion pe Blaga, nu mai scriau o poezie banală, cu figuri de stil, cu multe metafore, ci o poezie plina de înţelesuri, de idee şi conţinut.(Având la bază o anumită cultură sau o anumită educaţie, te cultivi, apoi eşti capabil să cuprinzi mult mai mult.)

El nu-şi citea poeziile. La cercul literar, când studenţii spuneau câte o poezie şi începeau să comenteze, îi cereau şi lui părerea. El nu comenta, ci făcea doar un semn din care se înţelegea: voi să fiţi cuminţi şi tot voi să luaţi cuvântul.

Din cercul literar făceau parte doar bărbaţi. Ne cunoşteam cu toţii între noi. Eram patru ani, dar nu eram socotiţi pe an de studiu, ci pe an calendaristic. Cei care eram în anul întâi, făceam cursuri cu cei din anul IV. Aşa eram şi la seminarii şi peste tot. Şi printre alţii au fost Radu Stanca, Nicolae Balotă, prietenul nostru Petrică Hossu, Ştefan Aug. Doinaş, I. D. Sîrbu, Al. T. Ţion, Ovidiu Drâmba, Deliu Petroiu; cu toţii au făcut carieră literară.

A. U. : Îţi aminteşti câte ceva despre colegii tăi?
I. U. : Da, îmi amintesc de Radu Stanca. Era un tip înalt, subţire plin de vervă. Avea o fire deschisă şi cuprinzătoare, încât niciodată nu trecea neobservat. Când îl întâlneai sau când vorbea cu cineva, era în stare să se uite şi la tine în acelaşi timp, dar parcă să-ţi transmită ceva din gândurile lui, aşa încât te captiva să rămâi în cercul în care el îşi ţinea discursul. De multe ori şi la cursuri, dorea să-si spună părerea, participa. Îl vedeai cum îşi strânge degetele, îşi pune mâinile la piept ca să poată tăcea din gură, să-i lase şi pe alţii să spună.

Apoi, Ştefan Augustin Doinaş era un tip introvertit, sub aspectul acesta parca semăna cu Blaga. Doinaş era o fire închisă, necomunicativă. La fel de singur se plimba ca şi Blaga. La cercul literar, dacă cineva îl întreba ceva despre vreun gând sau o poezie de-a lui, în general nu răspundea, ci îi lăsa pe alţii să răspundă în locul lui. A devenit cu timpul mai deschis şi a fost chiar plăcut datorită creaţiilor sale. Mai târziu s-au introdus în cărţi de liceu poezii de-ale lui.
Despre Nicolae Balotă, iată ce-mi amintesc: era o fire deschisă. Studia în permanenţă, era aşa ca omul studios care zice: „încă nu pot să mărturisesc tot ce am" . Un literat perfecţionist, dorea să se informeze mereu şi să acumuleze cât mai multe cunoştinţe.

A. U.: După refugiul în Sibiu, Universitatea s-a întors la Cluj?
I. U.: Da. În 1946, după ce Universitatea Regele Ferdinand 1, din Sibiu a revenit acasă la Cluj, chiar în primăvara anului, am avut de întâmpinat unele greutăţi. Deoarece comunismul începuse să-şi arate colţii, la Cluj, au fost ucişi 4 studenţi de către comunişti. În momentul în care noi am aflat ce s-a întâmplat am declarat grevă. S-a solidarizat grevei şi Universitatea Politehnică din Timişoara. (Tot la Timişoara fusese refugiat şi Conservatorul din Cluj.) Politehnica a trimis la Cluj o delegaţie de reprezentanţi. Atunci l-am reîntâlnit pe "refugiatul" Paul Ungur, viitorul meu soţ.

A. U. : Ţi-au rămas notiţele sau cărţile lui Blaga?
I. U. : Din păcate, în 1956, după "Puciul din Ungaria" am fost nevoită să-mi ard toate notiţele şi toate cărţile de filosofie din timpul studenţiei, pentru că a început prigoana împotriva celor pe care îi suspectau a nu fi comunişti. La Întreprinderea de Construcţii CFR, Târgu Mureş, condusă de soţul meu, au intervenit o echipă de securişti care au arestat şi condamnat mulţi funcţionari care proveneau din Şantierul Naţional Salva-Vişeu, suspectaţi de anti-comunism.

A. U. : În final, aş vrea să te întreb dacă îţi aminteşti ceva plăcut din timpul studenţiei?
I. U. : N-aş putea spune că-mi amintesc ceva plăcut, mai degrabă, ceva ciudat. Pe vremea studenţiei mele, puţine fete se încumetau să facă o facultate. Cu atât mai mult, părea ciudat ca fetele să studieze filosofia. În cei patru ani eram foarte puţine fete, majoritari erau bărbaţii. La un seminar condus de D. D. Roşca ni s-a dat să comentăm capitulul 14, din "Eseurile" lui Montaigne. Spre avantajul, dar şi dezavantajul meu, lucrarea mea a fost considerată cea mai bună, prin originalitate. Am fost strigată pe nume şi când profesorul a observat că sunt femeie, mi-a spus: "Domnişoară eu ştiu că fetele vin la facultate ca să se mărite. Dumneata nu de asta ai venit?" Eu i-am răspuns: "Nu." "După cum văd eu aici, dumneata n-ai să te căsătoreşti" mi-a spus D. D. Rosca. "Nici nu intenţionez!", i-am răspuns şi după o lună m-am logodit.

Concluziile le trageţi dumneavoastră!

Adina Ungur