omul singur

omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc

le învaţă arta disimulării

apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator

firimiturile cinei la care n-a venit nimeni

nu există secrete într-un univers translucid

trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică

parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi

celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea

dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână

de câteva nopţi visează stele în număr par

şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia

să nu le spulbere

îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui

mai bine le-ar socoti dispensabile

ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile

pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul

sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea

nu fac parte din garderobă

omul singur nu are o viaţă în plus

e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori

axul drumului