sonată pentru oboi şi pian-
ca o pasăre trec prin al vieţii cearcăn.
cineva-o remuşcare,poate
aleargă după a mea umbră... o cloşcă flămândă ciuguleşte clipele de pe cadran.
mai repede, mai repede!
s-ar putea la trecere, să mă ajungă!
imaginile unor triviale tablouri rămân în urmă...
fum de ţigară,
profiluri fugare,
zbatere...amintiri, mixaj de rugăciuni ale ţărânii.

violonista intoarce pagina...

*

treceri:
coaja tăcerii acoperă innămolite drumuri
culorile iertării curg cu şoapte de îngeri,

stoluri de gânduri-
în cumpăna mirării, cer clemenţă;
cuţitul eşafodului a rămas înţepenit la jumătate,
între viaţă şi moarte
martorii şi judecătorii privesc după gratii
cine crede că-i liber,
să arunce cu pietre... !

captivă între semne de circulaţie, care interzic staţionarea...
oboiul punctează sincopele durerii.

merită aceasta retrăită?
cine ştie, poate în alt context va avea altă culoare, alt miros,
altă infăţişare.

*

percuţionistul loveşte clopotele...

de dincolo de gard se aude
strigătul vieţii-dezlegat de pofte,
din ce în ce mai tare, loveşte în torace.

alte naşteri se zbat în ninsorile luminii;
alte desfăşurări de năzuinţe pe povârnişuri

teama- disperată,
se prinde de pervaz,
desenează un cerc, pe fereastră.

nemuritoare trepte spre insula din mijlocul soarelui,
cloşca descântă.

de data această nu-mi mai e frică de întuneric!
sunt liberă!