Nu numai alb şi negru

Readuc în discuţie ecoul pe care l-a avut un scurt eseu al meu intitulat Reflecţii aspra unui impas găzduit acum trei ani de revista 22. Am înregistrat cu uimire distanţarea rece cu care am fost întâmpinat în unele locuri, mi se reproşa dorinţa de a mă amesteca în decizii de strictă competenţă. Se părea că dau sfaturi unor tribuni politici, mult mai bine informaţi şi cu o rutină a intervenţiilor în zone de răspundere. Mi se repeta că mă las ispitit de a comenta evenimente dramatice, nefiind însă aproape de arena de foc, ferit de bombe, prea vag confruntat cu faţa hidoasă a teroarei de zi cu zi. În ce mă priveşte am considerat respingerea unor sugestii (chiar dacă ele nu erau poate perfect calificate dar erau mărturia unor intenţii bune) – ca o dovadă de închidere, de autobaricadare. Ce nu intra în schema tipică a antagonismului era de îndată taxat de inutil chiar dăunător. Un limbaj comun. Despre ce era vorba?

Îmi îngăduisem să risc un diagnostic asupra unei dileme care plana de mai demult peste conflictul dintre arabi şi israelieni. Între timp s-a consumat un interval, s-au ivit circumstanţe noi, care pretind poate o altă abordare. Ceva s-a pus totuşi în mişcare. Brusca mutaţie în strategia lui Sharon a clintit vechi structuri înţepenite, care îi erau şi lui atribuite. Cu luciditatea unui mare bărbat de stat el a hotărât retragerea unilaterală din Gaza. S-a putut deduce din unele afirmaţii că pregătea şi alte cedări de teren în regiunile ocupate. Pentru o schimbare a perspectivei era aşteptat aportul unui ins al forţei devotat cauzei, apreciat pentru îndrăzneală şi tenacitate. Ca şef de stat cultivase un stil de conducere autoritar, sigur pe sine, neabătut.

Şi în alte dăţi în istoria Israelului mari răsuciri au fost opera unor conservatori, care se impuseseră prin intransigenţă şi încăpăţânare negativă şi care, tocmai ei, puteau fi crezuţi, când subit traversând o metamorfoză propuneau o cale de destindere (exemple anterioare cunoscute: Begin, Rabin). Noua linie de dezangajare era, sunt convins, şi efectul unei presiuni de la Washington. America stăruia pentru instaurarea unui climat mai puţin turbulent în Orientul Apropiat.

Evident că o atenuare a conflictului implica şi un abandon, în condiţii negociabile, a unor ţinuturi luate în posesie, ceea ce ar fi sporit posibilitatea semnării unei păci de durată. Ghinionul? Tocmai când se inaugurase acţiunea de reeşalonare a spaţiului s-a produs o catastrofă: boala grea a lui Sharon şi ieşirea sa din viaţa politică. Statura lui de înainte mergător nu se prezentase fără fisuri nici mai înainte, comisese câteva erori în trecut. În funcţia de comandat de trupe n-a oprit unele masacre, din pricina cărora fuseses convocat în faţa unui tribunal internaţional. După ratarea tratativelor de la Oslo, instalat la cârmă, a anulat concesiile făcute anterior, a promulgat pornirea de la zero şi impunerea unei direcţii dure de confruntare. Scopul era de a reprima fără zăbavă orice recidivă a barbariei. Cred că deplasarea de accent, revenirea la intoleranţă a însemnat o fatală greşeală care a aruncat înapoi procesul de relaxare.

O vină enormă a purtat şi Arafat care refuzase pe neaşteptate parafarea acordurilor, după ce se consemnaseră progrese consistente prin compromisuri de ambele părţi. Tot el a declanşat o nouă Indifada, hărţuială aberantă care a reintrodus imaginea de sânge şi bestialitate. Nici Sharon nu a fost lipsit de culpă în reaprinderea ostilităţilor, cu vizita sa ostentativă la Tempelberg. Apoi a urmat tactica de izolare a lui Arafat, împresurat la Ramallah, ameninţat cu deportarea şi chiar cu execuţia. În rolul de arbitru, dar şi de protector Bush n-a schiţat vreo rezistenţă la planurile de imobilizare a conducătorului palestinian.

Tot ce a însoţit în Israel acţiunea de fermitate extremă, adică propaganda de îngrădire şi de eliminare fizică a capilor palestinieni, a contribuit la întreţinerea unei psihoze a urii. În deplasări de accent Să medităm la consecinţe: o populaţie crescută în spiritul ciocnirii, expusă radicalismului şi fanatizării se va adapta ulterior cu multe dificultăţi la destindere. De la o zi la alta nu poţi colora în alb ce ai zugrăvit cu înverşunare în negru. Şi în faza pozitivă de retezare a încordării, Sharon s-a mişcat fără partener. Măsurile de ameliorare s-au luat fără consultarea şi concursul palestinenilor. Se instituise un mecanism de degajare de sus în jos, o singură parte stabilea ce se cuvenea şi pentru cealaltă, îi distribuia în proporţii controlate hrană, bani, pământ. Nici părăsirea Gazei nu s-a produs prin participarea beneficiarilor, reduşi la o stare de inferioritate, de dependenţă. Lucrurile nu erau deloc simple deoarece în etape de aţâţare supremă nu puteau fi separaţi cei buni de cei incurabil malefici. Lovindu-se de îndârjirea oarbă, de molima autosacrificiului, formă perversă de provocare, cetăţenii paşnici nu mai puteau conserva calmul şi răbdarea.

Pe de altă parte nu omitem circumstanţa că ridicarea de clădiri pe un pământ care nu era efectiv proprietatea noului venit a mărit senzaţia de improvizaţie şi de nelegalitate. Chemaţi să construiască edificii moderne, gospodării rentabile, o expresie a civilizaţiei avansate, coloniştiii erau încredinţaţi că zidesc adăposturi pentru totdeauna, care li se cuveneau prin testament biblic. Creştea însă decalajul faţă de foştii stăpâni încremeniţi în sărăcie, privaţiuni, înapoiere. La Ierusalim cei care dirijau operaţiile erau destul de realişti ca să ştie că la urma urmei vor fi obligaţi să returneze pământurile ocupate. Se urmărea deocamdată impresionarea adversarului, uluit de soliditatea construcţiilor, de caracterul lor imuabil, premisă pentru viitoare tranzacţii avantajoase. Responsabilii cu propaganda au uitat să avertizeze populaţia că va sosi irevocabil clipa replierii. Când goarna va suna plecarea se vor zări efectele unei iluzii de expansiune. Fanatismul era sădit nu numai în gesturi de capturare dar şi în suflete seduse de beţia de putere. Nereglate la vreme unele deraieri se arătau mai îndărătnice.

Arafat a acceptat la un moment dat să se aşeze la masa tratativelor, a recunoscut dreptul la existenţă al statului Israel, a admis ideea convieţuirii celor două popoare, vecine în aceeaşi emisferă. Oricât a persistat la el instinctul de terorist şi nu a catadicsit să rupă liantul care îl legase de cetele extremiste, de îndată ce a fost implicat în mersul diplomaţiei, măgulit că e curtat ca o căpetenie arabă de rang superior – a putut fi antrenat şi într-un demers constructiv, foarte util. Prohibirea lui a fost o soluţie neproductivă, o supralicitare a patimilor. Absenţa sa din tablou s-a resimţit. După victoria electorală categorică a organizaţiei Hamas, care contestă tot ce s-a dobândit până acum şi neagă statutul legal al Israelului, s-a căscat o prăpastie. E un regres, o tranziţie în rău.

Totuşi ce perspectivă se deschide? Înainte de a se găsi mijloace pentru coabitare, Hamas e dator să îndeplinească nişte condiţii: recunoaşterea statului Israel, renunţarea la terorism, ratificarea tratativelor precedente. Nu e limpede dacă învingătorii detaşaţi în alegeri vor consimţi să se debaraseze de armura războinică. Somaţia că trebuie să arunce un balast parvine din America şi din Europa. Izbânda a fost urmarea unui limbaj militant abuziv dar şi a unei riposte contra corupţiei. S-au preconizat investiţii pe linie socială pentru înlăturarea pauperităţii. Nu se poate tăgădui aspectul de probitate în aceste acţiuni de ordin caritativ în contrast cu risipa şi haosul promovate de Fatah. În reciprocitate să anunţi că nu duci nici un dialog, că n-ai cu cine discuta, că toţi palestinienii sunt din faşe răufăcători, că nu cunosc decât spaima de bici, această poziţie inflexibilă împiedică o urnire din tiparul antagonismului.

De ce poate fi Israelul mai conciliant? Fiindcă puterea militară cu colaborarea americanilor e zdrobitoare, nimeni nu poate sfida cu succes coaliţia democraţiei. Sub aceste auspicii, pentru a se depăşi obstacole, reiese că pot fi aprobate, după negocieri, propunerile palestinienilor: retrocedarea teritoriilor, întoarcerea unui număr de refugiaţi, stimularea unor proiecte comune economice. Dacă Hamas perseverează în abstinenţă şi făgăduieşte totuşi că menţine cât de cât un armistiţiu, că stopează acţiunile sinucigaşe se va crea o bază de înţelegere suficientă. Există şanse ca prin răbdare şi persuasiune să se însenineze tabloul. Israelul va ajuta la întreţinerea de zi cu zi a unui popor frate, va încuraja cooperarea şi pe alte planuri, va întinde mâna cu încredere.

Tristă este împrejurarea că şi în societatea iudee mai dăinuie reţineri şi superstiţii, anii de coliziune s-au impregnat în comportament, au marcat orizontul dezbaterii. Prestigiul statului Israel în lume este un motiv de mândrie pentru orice evreu. S-a înălţat o civilizaţie pe stânci, o grădină înfloritoare pe un sol arid. Ştiinţa şi tehnica sunt competitive la un nivel de excelenţă, cercetători, medici, ingineri se pot făli cu performanţe uimitoare. E un transfer de imagine, omul constructor (homo faber) a preluat ştafeta, totodată impecabilul angrenaj militar, biruitor în mai multe încleştări a întărit senzaţia de certitudine. A ieşit din uz tipologia evreului pribeag (jidovul rătăcitor), slab, alungat, batjocorit, bolnav de anxietăţi şi de pesimism. Cu toate acestea se observă şi excese nedorite. Forţa nutreşte şi aroganţa. Faţă de brutalitatea actelor de teroare e enorm de greu sa rămâí destins. Cei din afară pot intui anevoie psihologia combatantului, insul care stă de veghe, aţintit asupra pericolelor care răsar la tot pasul. Nimeni nu-şi arogă dreptul să dea lecţii de conduită. Ca observator nu poţi nega însă propensiunea spre rigiditate, predomină optica unei încercuiri. Cine argumentează că e nevoie să fii conciliant e taxat iute drept laş, molipsit de panică. Locuitorii din Tel Aviv şi Ierusalim deprinşi să judece prin prisma luptei cu un duşman fără milă au pierdut unele reflexe care nu-l părăseau pe evreul din Galuth.

Constat bunăoară cu regret la lectura unei reviste în limba română din Israel o anume opacitate la nenorocirea altuia. N-am citit în nici un număr o relatare despre victime din teritoriile ocupate. Când se pomeneşte de un palestinian, el este instantaneu denumit un agent al răului, un individ deformat de sălbăticie. Pe planul literaturii nu e evidenţiat vreodată un poet sau prozator din ghetourile refugiaţilor. În general şi la cetăţenii israelieni se preamăresc gesturile de virilitate soldăţească, neînduplecarea, îndârjirea. Amintesc aici modul în care sunt excomunicaţi promotori ai împăcării ca dirijorul Daniel Barenboim. Din tezaurul culturii sunt excluşi cei care au cutezat vreodată să emită o părere negativă despre poporul iudeu. Wagner, Ezra Pound, Céline, sunt proscrişi ca valori fiindcă au avut la un moment dat răbufniri antisemite. Apărând o cauză justă, a reparaţiilor, nu rareori se ajunge la exagerări, se extrag beneficii financiare din Holocaust, se arborează acuzaţia de antisemitism, exercitându-se un şantaj cu suferinţa în timp ce se manifestă o critică firească. Sunt simptome ale unei cetăţi asediate, care e constrânsă să respecte criterii mai severe, dar această înăsprire n-ar trebui să ducă la deformarea înţelegerii despre cultură. Nu va fi lesne, ulterior, să se restabilească echilibrul sănătos în evaluarea fenomenelor. Ştiu că se flutură mereu contraargumentul că în anumite raporturi de necesitate primordială rămâne aţintirea asupra miezului, de care depinde viaţa sau moartea.

 

S. Damian