Bătrânul stă la poartă şi priveşte
Mulţimea de copii ieşind pe stradă.
Sunt ca o apă vie care creşte
Şi se revarsă, lumea să o vadă.
Zâmbeşte sau e trist bătrânul care
Stă pe o bancă, rătăcind în gând,
Cu amintiri uitate în sertare,
Din tinereţea lui venind, pe rând ?
îşi umple sufletul cu bucuria
Din ochii lor, aşa cum câmpul plin
De flori se-ncarcă. Grea-i tovărăşia
Singurătăţilor ce-n drum îi vin.
- De ce trist ai rămas? îl va-ntreba
O fată din vecini, privind sfios.
- Sunt trist, că-s prea sărac, micuţa mea.
- Dar casa-i mândră şi eşti sănătos!
- E-adevărat, dar vezi că între mine
Şi casă nu e nimeni şi mi-e greu.
Eu o comoară mi-aş dori, ca tine,
Un zambet de copil pe pragul meu. |
- Să nu fii trist ! îl mângâie fetiţa.
De azi ‘nainte am să-ţi dăruiesc
Un zâmbet, spune fluturând cosiţa.
în fiecare zi am să-ţi vorbesc.
Apoi sosi şi primăvara-n zori.
Un trunchi de măr micuţa-mbrăţişează.
El singur stă, tăcut şi fără flori.
- Şi tu eşti trist? fetiţa-l cercetează.
- Cum să nu fiu. Livada e departe.
Ea are flori, dar eu rămân sărac.
Stau singur. Chiar şi vântul ne desparte.
Spune-mi şi tu, acum ce să mă fac ?
- Alungă-ţi gândul negru! fă ca mine,
îi spune fata, şi de azi nainte
Eu voi sădi în jur mulţi meri ca tine,
Cu fructe bune şi cu trup cuminte.
Spre casă pleacă fata noastră-n grabă.
Părinţii o aşteaptă-ngrijoraţi.
- Tăticule, mămico ! îi întreabă,
Nu e aşa că voi sunteţi bogaţi? |
Comentarii