A 23-a zi: BARZA

A 23-a zi: BARZA

Barza

 

Venise toamna, cu hlamida albă,
Peste păduri cu frunza tremurată.
O barză hotărăşte să nu plece,
Să vadă ea zăpada cum arată.

Se-nşiruie suratele şi pleacă,
Iar barza râde-n cioc când le-a văzut,
Gândindu-se ce greu aveau să treacă
Şi ce efort va trebui făcut.

Nu prea părea, dar toamna a fost lungă,
Iar barza zi de zi s-a bucurat
Că peste toate îi e dat s-ajungă
Stăpână, vieţuind ca-ntr-un palat.

La urmă vremea a-nceput să-şi schimbe
Făptura, cerul atârna cam greu
Şi cheful ca prin ploaie să se plimbe
Înaripata nu-l avea mereu.

Începe ea să simtă frig de iarnă
Şi lapoviţa cu a ei plimbare
Pe suflete oprindu-se să cearnă
Şi se mira de-a timpului schimbare.

 

Vifor cumplit porneşte într-o noapte,
Rîstoarnî tot şi spulberă în vânt,
În urlete se schimbă blânde şoapte,
Troiene se înalţă pe pământ.

În duşmănie viforul atacă
Şi smulge barza, de frig tremurând,
Purtând-o ca pe haina cea săracă,
În zvonuri de pustie alergând.

Când vine dimineaţa mohorâtă
O barză îngheţată nu mai poate
Să-şi mişte aripa, în câmp pierdută.
Ninsoarea cade iar din ceruri toate.

E zgribulită barza şi gândeşte
Că a greşit neascultând chemarea 
Suratelor, apoi pierdut priveşte
În timp ce simte că e grea suflarea.

Un strop de soare singur a căzut
Pe câmpuri, când din cer răsare luna.
O barză, pe un lan necunoscut,
Închide ochii pentru totdeauna.