Vioreaua

Pentru că uneori singurătatea

Doboară chiar şi plantele din glastră

Singure pot să-şi strige bunătatea.

Iată vorbind o viorea albastră :

 

“Eu, vioreaua, ştiu că mă iubeşte

Toată pădurea. Până chiar şi ciotul

Unui copac ce nu mai înfrunzeşte

Şi căprioara, luciul apei, totul.

 

Copacii mă privesc în primăvară

Sub cerul adumbrit, până în vale,

Şi frunze-mi pun în preajmă prima oară,

Ca ploaia să nu-mi rupă din petale.

 

Sufăr nespus că nu am glas să cânt

Şi cerul şi copacii, o splendoare,

Şi munţi şi văi şi ape şi pământ

Şi păsările fâlfâind spre soare.

 

E viaţa mea prea scurtă, doar o lună,

Dar este mai de preţ decât orice.

Iar visurile mele se adună.

Regret mai multă viaţă că nu e.

 

E ploaia mama mea, ea mă hrăneşte

Iar tatăl meu e soarele din cer.

În miezul zilei basme-mi povesteşte

Despre iubire, viaţă şi mister.

 

Eu, vioreaua, l-am văzut pe om.

E o fiinţă rea, necruţătoare.

Un bun prieten mi-a tăiat, un pom

Şi-mi rupe multe dintre surioare.

 

Un porumbel sălbatic, într-o zi,

Îmi povestea pe unde-a mai umblat

Şi, dintr-o dată, el se prăbuşi.

Cu puşca lui un om l-a secerat.

 

Sângele lui, încet, mi s-a prelins

Pe-albastrul frunzelor şi-am înţeles

Că-n viaţă nu mai e, a fost învins.

De ce ? De ce ? M-am întrebat ades.”

 

Aşa spunea plăpânda floricică.

Eu, omul, n-am mai stat. S-ascult nu pot.

Şi am trecut prin iarba încă mică,

Lăsând-o cu durerea ei cu tot.