Biserica înecată

Biserica înecată

Biserica înecată

 
O
dată la câţiva ani, pe lacul de acumulare de la Bicaz se petrece o minune. În verile sau iernile foarte secetoase, apele scad extrem de mult, scoţând la iveală cîteva ruine în apropiere de Hangu. Oamenii locului le venerează şi existenţa lor a devenit o legendă locală. Pentru că le aduce aminte de un trecut întunecat şi pentru că aceste „resturi” devenite vizibile le generează un acut sentiment de libertate şi de mândrie. „Acolo zac înecate aspiraţiile şi credinţa adevărată a bătrânilor satului”, spun localnicii învăluindu-şi vorbele cu o aură de mister.

„Odinioară” nu se mai repetă „acum”

 Hangu face parte dintre zecile de localităţi situate pe cursul rîului Bistriţa ce au fost strămutate de pe locaţia originară ca urmare a ridicării barajului. În perioada interbelică (ca şi acum, de altfel), comuna era cea mai mare dintre aşezările situate pe vale, atît ca întindere, cît şi ca număr de locuitori. Amploarea dezvoltării a fost dată de investitorii evrei şi italieni, sosiţi în zonă la începutul secolului XX, dar şi de trecutul istoric.

Hangu apare atestat documentar prima dată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în 1458; apoi, în timpul revoluţiei iniţiată de Tudor Vladimirescu, mulţi dintre oamenii ce i-au compus armata s-au refugiat aici după înăbuşirea mişcării; alţi revoluţionari, de această dată de la 1848, şi care fuseseră apropiaţi ai lui Avram Iancu, au trecut munţii şi s-au aşezat în comună, scăpând astfel de trupele de urmărire austro-ungare; în 1904, la îndemnul lui Spiru Haret - ministru al Educaţiei în acele timpuri, a fost înălţată şcoala primară la Hangu, iar biserica din Răpciunea Hangului (sat component) a fost declarată monument istoric şi arhitectonic şi a fost strămutată la Muzeul Satului, în Bucureşti (unde poate fi văzută şi astăzi). Tot aici fiinţa şi o Judecătorie, ca şi multe firme ce exploatau lemnul pădurilor din jur. De altfel, oamenii spuneau cu mândrie locală că locuiau în Ţara Hangului, ca aluzie la întindere şi la sistemul administrativ complet care exista atunci.

Toate au dispărut odată cu venirea regimului comunist la putere. Comuna nu mai este aşa cum a fost odinioară, spun localnicii cu privirile pierdute peste apele lacului ce le-a adus atâta suferinţă; cei bătrâni „se hrănesc” cu amintirile care le-au rămas întipărite, în vreme ce tinerii au alte preocupări, şi înţeleg prea puţin din durerea vârstnicilor.

O construcţie care a durat 30 de ani

Pentru că localitatea căpătase atâta importanţă în ochii localnicilor şi a celorlalte sate dimprejur, se impunea înălţarea unei biserici care să îi facă pe toţi să se simtă „mai aproape de Dumnezeul care îi răsplătise cu atâta generozitate”. Vechiul lăcaş de cult, făcut din lemn, fusese ars de turci pe la 1821 şi era prea mic pentru a mai răspunde ambiţiilor celor care îi călcau pragul (între aceasta şi lăcaşul de la Bogdana-Rădăuţi există o izbitoare asemănare). „Oamenii de aici sînt mândri şi muncitori; din acest motiv ei şi-au dorit ridicarea unei biserici de mărimea unei catedrale, în care să fi încăput, la slujbe, toată suflarea Ţării Hangului, povesteşte Teoctist Galinescu, fostul învăţător al comunei care, la cei 83 de ani ai săi, a rămas „memoria vie” a colectivităţii. Iniţiativa a avut-o preotul care slujea pe atunci, Teodor Gheorghiu. El a demarat lucrările în 1921, dar peste un an a venit un alt paroh, în persoana lui Mihai Coroamă, care a continuat ceea ce începuse predecesorul său. Planurile construcţiei prevedeau un lăcaş monumental, pe măsura aspiraţiilor oamenilor. din acest motiv, a fost folosit betonul drept material de construcţie”.

De-a lungul timpului, căile ferate forestiere construite de investitorii evrei în Hangu au fost dezafectate; încet-încet, oamenii au recuperat pentru uzul propriu bucăţile de şină. Preotul Coroamă i-a adunat pe toţi şi le-a solicitat ajutorul pentru ridicarea bisericii. “Fiecare a contribuit cu ce a putut. Vechile şine de cale ferată au fost scoase la iveală şi fiecare le-a cărat cu ce a putut pînă la amplasamentul pe care urma să se ridice construcţia, îşi aminteşte Teoctist Galinescu; ulterior, toate bucăţile de metal au costituit armătura ce a asigurat soliditate lăcaşului, peste care s-a turnat beton de o foarte bună calitate. Inginerul care a supravegheat lucrările se numea Carol Zane. Pentru că totul a fost făcut cu banii, cu munca şi cu materialele oamenilor, înălţarea bisericii s-a făcut metru cu metru, într-un ritm foarte lent”. Peste toate neajunsurile a mai venit şi războiul aşa încât, după exact 30 de ani, în 1951, lucrarea a fost gata definitiv. Planurile iniţiale nu mai există, însă învăţătorul Galinescu a aproximat dimensiunile „Catedralei din Hangu” la circa 14 metri înălţime, şi la aproape zece metri lungime; numai turla centrală avea şase metri, în vreme ce corpul bisericii avea cam 7,5 metri înălţime. „Era superbă! Oamenii o adorau pentru frumuseţea ei, şi pentru că fiecare simţea că face parte din acea structură din beton. Două generaţii munciseră la ridicarea ei...”, a spus el. Primul consilier bisericesc al Catedralei a fost Ilie Acojocăriţei. El avea rolul de a menţine legătura între preot şi săteni, şi de a oferi sfaturi în privinţa investiţiilor şi cheltuielilor ce urmau a fi făcute în timp. Tot el a fost şi cel care, în 1934, a „jucat” într-un film susţinut financiar de Casa Regală şi al cărui scenariu avea la bază romanul lui Alexandru Vlahuţă, „România pitorească”. „Moş Ilie avea nişte mustăţi mari, haiduceşti, pe care le purta răsucite de ajungeau la orizontală. Când s-a turnat filmul, la proiecţie, cei care au mânuit aparatele, au constat că podoaba facială a lui Ilie Acojocăriţei... nu încăpea decât pe jumătate pe ecran...”, se amuză Teoctist Galinescu.

1959 - anul fatidic 

Ca orice minune, nici lăcaşul din Hangu nu a avut o viaţă prea lungă; timp de opt ani preotul Mihai Coroamă a slujit pentru comunitate. Dar pe 22 mai 1959 a început demolarea.

În aval pe Bistriţa, la Bicaz, se construise barajul. Acesta urma să intre în exploatare, iar apele lacului de acumulare îşi ridicau nivelul în mod constant. Ca urmare, toate localităţile situate în albie au început să fie strămutate de pe vechile amplasamente. Locuinţele erau dărmate şi erau reconstruite cu 100-150 de metri mai sus, pe coastele munţilor din jur. A venit şi rândul celor din Hangu; în ciuda protestelor şi a plângerilor oficiale înaintate, hotărârea a rămas definitivă. „Au venit dis-de-dimineaţă inginerii şi muncitorii ce urmau să o facă una cu pământul; în câteva ceasuri au reuşit să dezmembreze lemnăria acoperişurilor şi a ferestrelor, dar când au ajuns la construcţia propriu-zisă, s-au oprit. era nevoie de explozibil pentru a sfărma betonul şi şinele de cale ferată. Aşa încât cei doi ingineri, Iacob şi Lupan, au pus pariu între ei că o spulberă din prima lovitură”, deapănă amintirile învăţătorul.

Pentru ca reuşita să fie sigură, s-au folosit 70 de încărcături de dinamită. După ce au detonat şi s-a răspândit fumul şi praful, cei prezenţi au constatat că biserica era tot „în picioare”, practic neatinsă. Cu excepţia câtorva mici breşe existente în locurile în care fuseseră montate calupurile de exploziv, nu se produsese nici măcar o fisură. Surprinşi, dar şi enervaţi, inginerii au repetate operaţiunea; abia a treia oară au reuşit să spulbere parţial turlele, şi să fisureze corpul clădirii. Până la final, s-a lucrat tot manual pentru demolarea completă a acesteia. Două săptămâni mai târziu, preotul Coroamă primea scrisoare din partea Guvernului prin care era anunţat că fusese obţinută aprobare ca lăcaşul să fie păstrat intact, chiar dacă urma să fie inundat...

Oamenii au jelit ruinele vreme de doi ani, pînă cînd, în primăvara lui 1961, apele le-au ascuns definitiv.

“În timp, oamenii s-au resemnat; şi cu pierderea bisericii, şi cu noul amplasament al satului, şi cu comuniştii veniţi la putere. Toată lumea gândea că ruinele fuseseră înghiţite de ape pentru totdeauna. Dar în 1977 s-a produs o minune.

Nivelul lacului fusese în continuă scădere şi în Săptămâna Mare a ieşit la iveală ceea ce mai rămăsese din fostul lăcaş de cult. Ciudat a fost însuşi faptul că nu erau inundate nici măcar parţial, ci s-a putut ajunge la ele cu piciorul! Ţin minte că pe 14 aprilie a fost atunci Paştele, iar învierea a Doua a fost ţinută chiar la ruine. Oamenii au considerat acest lucru drept un ”semn” de la Dumnezeu. De atunci, cam o dată la doi-trei ani, la sfârşitul iernii, cînd lacul scade mult, se mai văd aceste pietre care au fost odată părţi dintr-o biserică”, explică învăţătorul.

Despre Biserica din Hangu s-au ţesut şi legende prin partea locului. Oamenii îşi amintesc de primele victime ale “blestemului”, care au fost nimeni alţii decât inginerii care au dinamitat-o. Toată lumea îşi aminteşte că cei doi au murit subit, în floarea vârstei, la puţin timp după ce au aprins fitilele încărcăturilor explozive. Şi apoi, aproape în fiecare an, lacul face câte o victimă. Dovadă stau zecile de cruci răspândite pe ambele maluri ale lacului. „Este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că a fost înecată o biserică”, definesc oamenii acest fenomen.

În încercarea de a păstra vii în memoria oamenilor, a celor care le-au trăit, dar şi a celor care doar le-au auzit povestite, aceste istorii ale locurilor, Teoctist Galinescu a înfiinţat o fundaţie. Aceasta poartă numele fratelui său, Gavriil, erou naţional în lupta împotriva comunismului, căzut pe front în 1941; lună de lună, colaboratorii şi cei apropiaţi învăţătorului editează, aşa cum pot, revista Ţara Hangului. Între câteva apeluri culturale şi câteva poezii mai vechi sau mai noi, cititorii mai dau „praful” de pe amintirile de odinioară.  

Cătălin Croitoru