Eseuri Culturale

Even though the Romanian translation of English literature is of recent origin, they have had a noticeable influence on the works of some of the greatest Romanian writers. During the early part of the 19^th Century, many Romanians traveled and studied in the countries of Western Europe, but very few went as far as England, and even fewer to America. The first written account of any Romanian visiting England was in 1831, when Petrache Poenaru went there to observe the English educational system. On the other hand, we find a number of Englishmen visiting Romania at this time. The distance between the two countries was a barrier to a closer relationship between them, however. For this reason, there was very little interest shown in Romania in learning the English language, and much less in its literature.

Se spune că în tot răul este şi-un bine. "Oamenii fericiţi nu sunt ambiţioşi; ei nu clădesc civilizaţii" a scris baroana Susan Greenfield, profesoară de filozofie şi anatomie comparată la universitatea din Oxford. Susan Greenfield deţine şi un loc în Camera Lorzilor din parlamentul britanic, este autoare, jurnalistă şi prima femeie directoare a Institutului Regal al Marii Britanii, instituţie care a ajuns la venerabila vârstă de 204 ani. A avut şi la BBC un program intitulat "Creierul Uman: Un Tur cu Ghid". Am insistat asupra lui Susan Greenfield pentru că merită a fi luată în serios.

Aceia cari sunt deprinşi a vedea cârmuitori ai unei ţări mai mari, înţeleg prea puţin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă şi griji şi nădejde, şi multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul şi, dacă inima are voie bună, mare e opera.

Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiş în sus; dar anii care trecură, au adus o altă cunoştinţă binecuvântată, şi acuma ştiu. Ţara aceasta e mică, e nouă, dar e o ţară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca şi altora să le fie dragă; de aceia ascultaţi câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiţi-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schiţe, aşa cum le-am văzut, cu ochii întâiu, apoi cu inima."

Despre Vlahii din Sudul Dunării (fosta Dacie Aureliană) ne-am mai ocupat noi odinioară, chiar dacă numai în treacăt. O ramură a lor, mai precis Morlacii - or Vlahii de pe coasta Dalmaţiei, Croaţia de azi - au fost călători şi marinari vestiţi, dând atât Românilor (Vlahii din nordul Dunării ori Dacia Traiană) cât şi neamurilor dimprejur, multe personalităţi ilustre. Deşi nu avem dovezi, probabil Morlacii au fost primii din neamul nostru care-au ajuns în lumea nouă, America. Tot ei, prin Nicolae Milescu Spătaru, au ajuns în Persia, Siberia şi China, unde Milescu a fost ambasadorul Rusiei.

în decursul evului mediu, mocanii - sau oierii valahi - au acoperit un spaţiu imens care depăşeşte chiar şi teritoriul tradiţional al transhumanţei. Avem informaţii culese de diverşi istorici şi filologi români şi străini care, împreună cu date toponimice şi onomastice, ar putea ajuta să se reconstituie itinerarul drumurilor parcurse şi harta răspândirii lor. îi găsim astfel în Galiţia, Volnia şi Podolia, precum şi în Slovacia şi Polonia. în est îi întâlnim chiar şi în Crimeea, unde într-un document genovez datat la 25 aprilie 1290, găsim în forma diminutivă numele Mărioara. Avem culese date foarte importante mai ales de către Al. Philippide, Ştefan Meteş, Dumitru Găzdaru, precum şi de Gh. Brătianu, Al. Boldur, Emil Turdeanu, Iorga, Cartojan, Dragomir, Capidan, Lozovan, Popovici, Drăganu şi alţii.

La o gală a cărţii din capitală, funcţionarul de la intrare care verifica şi înregistra invitaţii şi care, evident, nu-l recunoscuse pe Nae Ionescu, îl întrebă politicos: "Numele?" "Nae Ionescu" "Ocupaţia?" "Negustor. Negustor de cărţi. Şi, uneori, mai fac aşa, câte-odată, si pe profesorul universitar." Aşa a rămas cunoscut Nae Ionescu: ca profesor.

Cred că pe bună dreptate îl putem numi pe Nae Ionescu un "Socrate al Românilor" şi asta nu doar din cauza metodei. "Dar cea mai mare plăcere a mea va fi, desigur, să mă îndeletnicesc să cercetez şi să ispitesc şi pe cei de acolo, ca şi pe cei de aici. Să văd care din ei este înţelept şi care crede numai că este, însă nu este." (Plato -Apărarea lui Socrate)

Basarabia! Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la Basarabia, mă gândesc la spusele lui Eminescu: "a rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta împotriva dominaţiunii ruseşti." Ciudată asociere! Basarabia ne-a dat doi domnitori: Alexandru Lăpuşneanu şi Dimitrie Cantemir; ne-a dat poeţii Văcăreşti (din Soroca), pe Al.Russo, pe Kogălniceanu, C.Stere, Haşdeu ...

Încetul cu încetul, voi dezvălui marelui public problemele filozofice care au chinuit mintea şi sufletul poetului Eminescu. Aceste însemnări sunt inedite şi alcătuiesc întrebările primordiale pe care teoria cunoaşterii şi le pune în vedera analizării spaţiului, timpului şi cauzalităţii.

Desigur că ştiinţa a evoluat, dar să se ţie seama că ele au fost scrise de Eminescu cu patruzeci de ani în urmă [e vorba de anul 1924], deci sunt lipsite de actualitate, având ca bază numai eternul adevăr filozofic.

"Neamul românesc respiră prin sărbători", spunea Nicolae Iorga odată. Sărbătorim din nou, deci mai respirăm...

Se zice că nu aduce anul ce aduce ceasul, dar pentru ca ceasul să aducă, trebuie să munceşti ani de zile. Pentru ca să se ajungă la Decembrie 1918, unirea tuturor Românilor într-un singur stat, bietul Român a muncit şi-a murit, a sperat şi-a luptat aproape două milenii.

Dacă în prima parte a istoriei emigrării româneşti pe continentul American ne-am ocupat de partea materială, de data aceasta vom încerca să scoatem în evidenţă ceva din creaţia spirituală, din ideile, din visele prăbuşite sau realizate, din speranţele purtate de români aici, departe de ţară şi neam, de sat, de cei dragi, toate acestea făcând parte "din marea trecere"...

"Ah, depărtare, pâine amară!..."

Folclorul nostru cred că este cea mai fidelă reprezentare a sufletului românesc, inclusiv lirismul său, atingând sublimul în balada Mioriţa. Ca orice literatură, folclorul este un întreg. La noi folclorul a fost principalul creator (comparat cu "creaţia cultă") până pe la începutul secolului al XIX-lea, treptat reducându-şi rolul creativ; a mai păstrat ce a putut şi apoi a început a fi din nou creator, de data aceasta indirect, prin influenţă în lumea cultă. Să nu uităm rolul folclorului în opera clasicilor noştri; un Creangă de pildă. Pe când Russo şi Alecsandri au început să-l culeagă, folclorul încă mai era viu în lumea lui. O simptomă interesantă. A început să fie cules şi scris tocmai când s-a simţit că se pierde, când unii "l-au uitat" sau nu l-au ştiut niciodată ori a devenit o curiozitate... "Când e-n viaţă şi sănătos" nu trebuie să fie scris că-l ştie toată lumea; scrisul îşi pierde rostul.

Prilej de meditaţie asupra faptului că unele lucruri, deşi atât de evidente prin însăşi existenţa lor, necesită "oficial" o aprobare pentru dreptul lor de a se naşte....

Se împlinesc acum în august, 135 de ani de la înfiinţarea a ceea ce s-a numit "Societatea literară Română pentru cultura limbei" şi din 1879 s-a reântitulat "Academia Română".

Ministrul de instrucţie publică, C.A. Rosetti, motiva urgenţa funcţionării noii societăţi din cauza confuziei ce s-a iscat în privinţa limbii, prin înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, precum şi prin introducerea multor termeni juridici deosebiţi. Misiunea specială a Societăţii denumită ulterior Academie, consistă în determinarea ortografiei limbii române, elaborarea gramaticii şi realizarea practică a dicţionarului limbii naţionale.

Menţionam într-un articol precedent că minţii umane îi place să dihotomeze. Ne ocupam acolo de polaritatea raţiune-imaginaţie; vom con-sidera acum perechea spaţiu-timp (ca sistem cartezian), la coordonatele lor direcţionale, orizontale şi verticale.

Timpul este dinamic, în mişcare, implică acţiune, modificare. Spaţiul este static, integrator, contemplativ şi prin definiţie, aistoric. Con-siderând două linii drepte şi poziţia lor, avem pe verticală un singur punct comun cu baza(o unitate de măsură, un fragment, corespunzător raţiunii), iar pe orizontală linia noastră se identifică până la contopire cu baza (deci avem întregul, corespunzător imaginaţiei). În cultură, această atitudine, spaţială sau temporală, respectiv pe orizontală sau pe verticală, se poate uşor urmării în toate formele ei de manifestare. În arhitectură avem cupola (sau arcul de cerc) precum şi goticul (linia dreaptă, ascensiunea pe verticală).

Posteritatea se opreşte în pragul lor ca să smulgă tainele vieţii ce a fost, să descifreze impulsul unei energii, sau să culeagă un invăţământ pentru ziua de mâine. Deasupra fiecărei cruci din ţintirim planează o poveste din trecut, care luminează în veşnicie. Sunt cruci de poveşti umile ca para gălbuie a unui opaiţ în amurg, crucile mulţimii anonime revenite la sânul ţărânii primitoare. Sunt cruci însă al căror înţeles străluceşte departe ca un stâlp de foc călăuzitor în noapte; sunt crucile risipitorilor de suflet ce au ocrotit o idee şi au lăsat-o moştenire spre binele altora. A te apropia de ele înseamnă a face să reînvie subt ochii tăi unele din forţele creatoare, care au dus societatea în eterna ei primenire mai înainte cu un pas." Aşa evoca Octavian Goga personalitatea Mitropolitului Şaguna ("La groapa lui Şaguna"). Aşa îl evocăm şi noi pe ilustrul poet.

Regina Maria i-a făcut cunoscuţi pe Români printre străini mai mult decât politicienii timpului. Printre alte materiale ea a publicat o carte în engleză "The Country That I Love", în 1925, în Londra, ilustrată de Regina Elizabeta a Greciei, fiica sa. Cartea desigur este despre România.

Ceea ce va urma este munca unui autor englez, Eugene S. Bagger, care în cartea sa "Eminent Europeans" apărută la Londra şi New York în 1922, are primul capitol dedicat Reginei Maria a României. "M-am născut într-o ţară unde preferinţele pentru lucrurile româneşti nu este, ca s-o spun cu indulgenţă, o tradiţie comună," scrie Bagger. "Dar sânt mândru să afirm că anii de studii şi contactele personale au generat în mine o sinceră admiraţie şi afecţie pentru spiritul "României Tinere", acel adevărat spirit European care este reprezentat de oameni ca D-l Octavian Goga, poet, om de stat, umanist ... şi dacă înclinarea mea este spre lucrurile Româneşti ... este născută din credinţa mea în "România Tânără" ca o cetate de strajă a Latinităţii la porţile răsăritene ale Europei."

Conform tradiţiei Grecilor antici muzele au fost fiicele memoriei; dintre cele nouă muze, şapte sânt asociate direct sau indirect cu versul, deci cu poezia.

"Minţii noastre îi place să dicotomeze" (aici în sensul de a forma o "realitate" în perechi diametral opuse) spunea St. Jay Gould într-o carte oarecum surprinzătoare pentru un biologist, fie el chiar profesor la Harvard ("The Arrow of Time"). Adevărul este că trăim în două lumi, simultan. O lume exterioară, de precizie şi claritate, cantitativă şi obiectivă, şi o lume interioară, mai apropiată şi total diferită: subiectivă, calitativă, de nepătruns, de nedescris, invizibilă. Omul vrea să cunoască universul şi încă nu se cunoaşte pe sine... Însă "nu o putem ignora pe una (din aceste două lumi) şi să ne concentrăm doar pe cealaltă fără accidente fatale" scrie poetul laureat al Angliei, Ted Hughes ("Winter Pollen").

Pârvan... cel care s-a ocupat de misterioasele începuturi ale neamului, şi mai ales de începuturile sufletului neamului a avut şi fericita ocazie să facă parte din prima generaţie a României Mari, temelia României moderne. V. Pârvan, piatră de temelie! Căci scria el: "când istoricul cărţilor vede pe un anumit loc hristoavele lui încep de la un veac oarecare înainte să pomenească alte nume de popoare, el scrie: iar de la anul cutare poporul cel mai vechiu s-a topit, ca negura de razele soarelui, şi a început a trăi altul, căci iată aşa scrie în cărţile cele vechi, alcătuite de oameni învăţaţi tot aşa ca şi mine.

Conform cronicilor slave (ruse şi poloneze) cneazul Galiţiei, Iaroslav Osmonesel (1153-1187) a fost nevoit să ducă mai multe războaie cu Bolohovenii. În 1164 o cronică bizantină (Nicetas Choniates) pomeneşte pe Românii de la hotarul Galiţiei. În 1231 cnezii bolohoveni l-au ajutat cu oastea lor pe Andrei al II-lea, regele Ungariei împotriva Galiţiei. În următorii 20 de ani au loc mai multe bătălii între bolohoveni şi galiţieni, dintre bolohoveni distingându-se un anumit cneaz Ştefan. Primul nume românesc în Basarabia ar fi însă voevodul Ploscânea al Brodnicilor, care ar fi luptat în 1223 la Kalka, alături de Tătari (deci împotriva ruşilor). Brodnici sunt pomeniţi prima dată într-o cronică din 1147 (amestecaţi în luptele civile ale prinţilor ruşi), cronică contemporană cu prima menţiune a Bolohovenilor. Împreună cu Cronica lui Nestor (foarte sumară în privinţa Românilor), acestea sunt primele menţiuni despre Românii din aceste ţinuturi (vezi Popa-Liseanu, G. Brătianu, Oreste Popescu).

Crăciunul relevă numeroase reminescenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultul morţilor. La rândul său Carnavalul relevă numeroase reminescenţe folclorice de ordin greco-trac consacrate lui Dionzsos şi celebrităţilor lui însoţite de acoliţi mascaţi.

Iată-ne şi cu o revistă românească. Şi cum începuturile de obicei sunt grele, nici a lucra la o revistă sau a începe să scrii nu este uşor.

Ca şi în oricare altă breaslă, se pare că scriitorii noştri noi, tineri sau bătrâni, trebuie să fie "promovaţi" sau aprobaţi de un scriitor consacrat. Se aşteptă ceva, un îndemn, o mână de ajutor, fie şi o critică, un semn cât de vag. Odată îi scrisesem unui scriitor consacrat. Ştiam că-i în vârstă şi foarte ocupat, dar aşteptam totuşi, speram să văd ceva, cel puţin scrisul său de mână pe adresa scrisorii. N-am primit nici un răspuns. Persoana respectivă trecuse vama celeilalte împărăţii. Îmi plăcea să mă gândesc că poate scrisoarea mea o fi fost ultima scrisoare pe care a primit-o şi cel puţin o fi zâmbit... Eu am continuat să scriu dar nu am mai arătat nimănui ce am scris, îmi dau seama acum de importanţa unui semn pentru un debutant şi sunt sigur că sunt mulţi care aşteaptă.

În numărul trecut al revistei noastre am folosit un titlu, "La curţile dorului", fără a preciza provenienţa lui. O facem acum, pentru a nu crea confuzii. L-a folosit şi Lucian Blaga, căruia i-aş aduce omagii, şi Ovidiu Densuşianu, ambii autori folosind o sursă comună, folclorul românesc. Versurile aparţin unei doine vechi din Ardeal:

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre dor, deşi încă nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată. Că nu se poate traduce în altă limba, că e un fenomen prea complex, or prea vag, fără hotare. Este totuşi ceva pozitiv în toată treaba asta; înseamnă că există ceva despre noi, Românii, ce rămâne netraductibil. Ce caută şi dorul ăsta'n lume? Cea mai frumoasă (aşa zisă) definiţie a dorului pe care am găsit-o, cel puţin până acum, este a lui Alecu Russo care, pribeag prin Italia fiind, scria: "Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc... Ei nu au simţit durerea de a videa cum se şterge întâi plânsul despărţirei... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum să duce limba, de te înăduşa cuvântul ŢARĂ şi nu-l poţi spuni decât pe limbă străină!... Dar DORUL, DORUL, al doilea suflet ce au dat Dumnezeu Românului, dorul numai nu se şterge!..."