Escuri

Trebuie să recunoaştem că poporul român are un caracter migrator destul de redus. Este greu de zis astăzi dacă el a migrat vreodată, în lunga lui existenţă. Sunt unii care spun că strămoşii noştri daco-geţi, ca trib component al tracilor, ei înşişi nişte indo-europeni, au migrat la poale de Carpaţi cândva, venind de aiurea. Alţii spun că, dimpotrivă, dacii s-au format sub acele poale, de unde au migrat aiurea în cele patru zări, de la viitoarea Romă până în junglele Indiei... Din câte cunoaştem noi poporul român, ambele migraţii sunt greu de crezut...

...ca să răspund la întrebarea venind de la doamna din colţul din dreapta a sălii, trebuie să subliniez un fapt: titlul conferinţei poate fi puţin neclar, pretându-se la interpretări care nu existau în intenţia noastră. Nu, acea virgulă pusă între "Noi" şi "creştini" nu are rolul de a indica excluderea noastră din rândul creştinilor, ci dimpotrivă, să sublinieze faptul că şi Noi facem parte din acea parte însemnată a popula-ţiei care Îl acceptă pe Iisus drept Domn şi Dumnezeu, aşteptând cu speranţă venirea Împărăţiei Lui.

...revenind la o discuţie purtată cu altă ocazie, şi anume despre păsările migratoare şi obiceiurile lor, să ne oprim azi pentru o clipă asupra unei extrem de curioase păsărele: cucul. Nu curioasă în sensul că-şi bagă ciocul peste tot - de fapt, nu şi-l prea bagă - ci în sensul că această păsărică dovedeşte unele obiceiuri foarte neobişnuite altor păsări migratoare. Putem spune - fără a exagera prea mult, că în multe privinţe cucul seamănă mai degrabă omului, decât colegelor cu pene. Da, da. Deşi sunt unii care susţin că omul seamănă mai mult şi mai mult - cel puţin din punct de vedere al intelectului - cu bibilica, eu o să vă demonstrez că şi cucii ni se aseamănă în multe privinţe!

Este greu pentru noi, omul modern, să înţelegem întrutotul arta grecească. Mai ales că ceea prin care înţelegem "artă greacă" se referă la arta creată de-a lungul a peste 3000 de ani într-un areal care se întindea din Creta pînă în nordul Mării Negre şi sudul Italiei până pe malul Eufratului, ba chiar în unele locaţii din vestul Spaniei si chiar pe Insula Britanică. În cele trei milenii, "Lumea Greacă" a străbătut diferite civilizaţii care uneori s-au înlocuit una pe cealaltă, dar şi mai des s-au întrepătruns, rezultând forme uimitoare de artă şi cultură. Totodată, este greu să aplicăm criteriile de estetică după care ne ghidăm noi, oamenii mileniului trei, unor opere de artă create cu peste două, trei, sau chiar cinci mii de ani în urmă.

Aş vrea să vă pun o întrebare, mai întâi: căruia dintre dumneavoastră i-a trecut vreodată prin cap să se lupte cu o moară de vânt? Cum? Ah, la dumneavoastră în sat erau numai mori de apă... Mda, mă rog, e destul de dificil să te lupţi cu o moară de apă, trebuie să recunosc. Altcineva? Dumneavoastră? Aţi văzut mori de vânt în Olanda, pe când lucraţi la negru?... Da, sigur, în Olanda sunt mori de vânt. V-a trecut prin cap să vă luptaţi cu ele? Cum, erau proprietăţi private? Da, acesta este un motiv puternic să vă facă să vă gândiţi de două ori înainte să vă daţi la ele. Aţi fi putut fi deportat...

Să zicem că într-o dimineaţă, când toate par să se aşeze la locul lor, că greutăţile vieţii tind să pară mai uşurele, iar dincolo de geamurile prăfuite pare a se lumina de ploaie, într-o dimineaşă, zic, când viaţa parcă-i mai frumoasă şi şansele tale de îzbândă nu par chiar atât de nebuloase, dai cu ochii de acest alter-ego. Când credeai că ai scăpat de el, că nu mai există, că şi-a căutat, poate, alte coclauri unde să-şi arate mutra acră stricând altora ziua, iată că îţi dovedeşte că de el nu poţi scăpa chiar atât de uşor. Se pare că este atras tocmai de acest sentiment de linişte, de pace, de fericire... El, acest alter-ego, nu poate suferi aşa ceva. Ne-având el însuşi parte de pace şi linişte - nici vorbă de fericire! - simte instinctiv când este nevoie de el pentru a-ţi dovedi că până la Rai mai ai cale lungă...

...povestea unul:

"Eram gata-gata să mă realizez odată. Aveam şi eu bani, maşină, casă... Adică, am casă, dar aş fi avut o vilă, un palat. Am şi maşină, dar nu mai e nouă. Nu-i nici sport, nici decapotabilă... Jumate din oraş are o maşină mai bună ca a mea. Am şi ceva bani, dar sunt unii care cheltuiesc într-o zi cât fac eu într-o lună!

După conflictele iconoclaste care au zguduit biserica creştină, rezolvate abia în secolul al VIII-lea, imaginile au fost acceptate ca obiect de cult. După Marea Schismă din 1054 dintre biserica estică, numită de atunci "ortodoxă", şi cea vestică, "romano-catolică", pe lângă multe alte aspecte mai importante sau mai putin importante care le-au diferenţiat - şi le diferenţiază încă - este şi modul în care este acceptată reproducerea chipului omenesc în cult. în timp ce ortodocşii acceptă icoana - reprezentarea canonică a imaginii lui Hristos, a Maicii lui şi a sfinţilor din Cer, catolicii au extins acceptarea până la a include şi chipurile cioplite, statuile, iar imaginile pictate au încetat - mai ales după Renaştere - să mai urmeze canoanele bisericeşti.

Să-mi permiteţi să vorbesc pe scurt despre aceşti nemuritori.
După cum zic tradiţiile iudeo-creştine, Omul i-a ştiut de la început pe Nemuritori. Doar îi cunoscuse intim, de pe când se plimba fără griji şi dureri prin Grădină. Acolo cunoscuse, probabil, Treimea nemuritoare, ba chiar şi pe îngeri - spurcaţi ori ne. După ieşirea lui )nu tocmai voită) din zisa grădină, a continuat să interacţioneze destul de des cu respectivii îngeri - drept care i s-au năcut fii şi fiice, unii mai uriaşi decât alţii, de-a trebuit să vină apa să-i ia...

... Şi pentru că veni vorba despre pilde, haideţi să discutăm puţin despre "pilda fiului risipitor".

Poate nu aţi uitat - cei care aţi ştiut-o - povestea moşierului bogat şi a celor doi fii ai săi, unul statornic iar celălalt risipitor. O spune Iisus într-una din pildele Sale. Pentru cei care nu o ştiu, o amintesc pe scurt.

..Vin din nou sărbătorile de iarnă şi vreau să vă vorbesc de data asta de „pâinea noastră cea de toate zilele". Alături de celelalte aspecte ale sărbătorilor de iarnă, aceasta are o parte deosebit de importantă. O noapte de Ajun, o zi de Crăciun nu este plină fără a avea bucatele pe masă. Pot fi colindători, brad împodobit, veselie, cadouri - dar fără un colac pe masă, parcă nu-i Crăciun!

Printre multele expresii pe care le leg de sistemul comunist este şi aceasta: „a împroşca cu noroi". Nu ştiu când am auzit-o prima dată, dar am auzit-o exact aşa, însoţită de cacofonie. Aş zice că nu a fost trecută în rândul cacofoniilor celebre (şi acceptate) doar datorită faptului că verbul se declină de obicei - deşi majoritatea declinărilor respective întăresc aspectul cacofonic... Cel mai adesea se zice „el/ea/ei împroaşcă..." Rar de tot se spune „tu împroşti..." şi „voi împroşcaţi..." - poate pentru că această afirmaţie trebuie făcută în faţa celui/celei/celor pe care îi acuzi de acest fapt reprobabil. Şi, probabil ştiind că este un act reprobabil, nu se afirmă niciodată „eu împroşc..." sau „noi împroşcăm..."

...şi pentru că vorbim despre comportamentul animalelor daţi-mi voie să vă amintesc faptul că ele manifestă adeseori sentimente. Ataşament, furie, laşitate, neîncredere, teamă, durere... Cele mai multe din acestea nu ne sunt străine nici nouă oamenilor. Mai mult - animalele uneori plâng! Dovedesc chiar compasiune - spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni care simt compasiune cel mult pentru propria lor persoană...

...Dar pentru că tot vorbim despre mere, daţi-mi voie să fac o mică digresiune.

Nu ştiu de ce, probabil din prea puţină imaginaţie, fructul oprit a fost asemuit cu un măr. Mai toate picturile având drept temă căderea în păcat ne arată pe acei doi strămoşi ai noştri întânzând mâna după un măr - ba, uneori, chiar muşcând din el. Mai mult, tradiţia este atât de împământenită, încât şi azi se afirmă că fiecare om are în gât un „măr al lui Adam".

...Şi pentru că v-am vorbit despre Legea Gravitaţiei, daţi-mi voie să fac o precizare: legile naturale nu au nevoie de aprobarea Omului pentru a exista. să nu credeţi că, până când un anume măr a tuflit peruca mai puţin faimosului - pe atunci - Newton, omul s-a ţinut de gard ca să nu cadă în cer... Spre deosebire de legile omeneşti - care se aplică după ureche şi în funcţie de interesele celor care le dau - Legile date de Dumnezeu acţionează egal asupra tuturor, fără a ţine seama de putere, pile, şpăgi... Să nu credeţi că aici mă refer doar la legile fizice, ci şi la cele biologice, economice, sau chiar interumane.

Şi să nu vă mire faptul că omul a personificat NOROCUL sub forma unei Zeiţe. A zis el că numai o femeie se poate arăta atât de nestatornică, de schimbătoare, de subiectivă... Cum îşi putea închipui altfel modul cu totul întâmplător în care dădea peste el norocul - sau îl ocolea nejustificat. Pornea omul preistoric la vânătoare spre plaiul unde cercetaşii anunţaseră o turmă mare - şi nu găsea copită de animal. Bad luck, am spune noi astăzi. Sau, chiar în momentul în care colţul unui păros de rinocer era pe punctul să-l străpungă, aluneca pe o coajă de banană, scăpând cu viaţă. Good luck, am zice noi de data asta...