Cuvântul

Cuvântul

Cuvântul

Discuţia cu dl. preot paroh Dumitru Ichim se leagă uşor, în ciuda faptului că domnia sa mărturisea că microfonul îl nelinişteşte. Nu aşteaptă întrebările mele, răspunsurile devin destăinuiri. Mă poartă în cele câteva minute avute la dispoziţie printr-o existenţă aproape normală în aparenţă - jalonată de întâmplări triste şi mai puţin triste, dar mai ales de reuşite.  „Out of record", domnia sa s-a dovedit a fi un om glumeţ, care are drag calamburul - chiar şi cel făcut pe texte biblice.

Nu le înregistra. Oamenii pot înţelege greşit. Nu vrea să îşi schimbe părerea despre mine...

Nu prea au ce părere să-şi schimbe. Părintele Ichim, după absolvirea Seminarului şi obţinerea doctoratului la Institutul Teologic din Bucureşti sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, îşi urmează studiile teologice la Everton - Chicago, IL (73) şi Princeton, NJ (74) printr-o bursă de studii oferită de Consiliul General al Bisericilor din Geneva.  În 1974 se stabileşte în Canada, din 1978 este parohul bisericii din Kitchener, ON.

În cei peste 25 de ani de când sunt preot la această biserică, s-a reuşit cumpărarea terenului pe care se află biserica, 5 hectare de pământ. S-a construit un Centru Cultural cu o capacitate de 500 de locuri, iar acum 9 ani am construit biserica în stil tradiţional ortodox românesc.  Când vom avea bani, o vom picta...

De când scrie poezie preotul Ichim?

De mult, dinainte de a fi preot.  Pe la 13-14 ani eram cel mai tânăr corespondent la Telegraful Românesc (unde am şi debutat), Luceafărul, Amfiteatru, Gazeta Literară, Tribuna din Cluj... În 70 îmi apare primul volum de versuri, „De unde începe omul". 

În America fiind, am venit în contact cu poezia japoneză, mai ales cu stilurile Haiku şi Tanka. Sunt primul poet care a publicat poezii stil Haiku în limba română. În 78 mi-au apărut versuri scrise în perioada 77-78 în două plachete recenzate în Revista de Istorie şi Literatură de către Valeriu Anania (arhimandritul Clujului).

Acest stil de poezie este foarte condensat.  În forma ei simplă şi extrem de rigidă - strict 17 silabe! - poezia este un întreg univers în ea însăşi.  Ne spunea un profesor de la Seminar: „Dacă nu reuşiţi să transmiteţi întreaga idee a unei predici în cinci minute, degeaba mai vorbiţi.  I-aţi pierdut pe enoriaşi..."  La fel este şi cu Haiku. Să vă dau un exemplu:

„Vântul trece

Scârţâie poarta"

În afară de record (râde): la apariţia, editorul s-a gândit să modifice strofa a doua. În loc de „Scârţâie poarta", a publicat „"Poarta este deschisă". Nu numai că s-a schimbat forma adăugându-se o silabă, dar s-a schimbat complet mesajul transmis în forma originală.  O poartă bătută de vânt, scârţâind, ne comunică ceva: casa este pustie...  Vedeţi cât de important este cuvântul?

În România, după 89, au apărut mai mulţi poeţi care au încercat să abordeze stilul Haiku. Când m-am apucat să număr silabele, ce am găsit?  Până şi 30 de silabe! Nu erau nici măcar poezii Tanka (o poezie Tanka adaugă formei Haiku două strofe a câte 7 silabe fiecare). Nu spun că erau versuri rele, ci doar că nu erau Haiku. Sunau aceleaşi clopote, dar la altă biserică...

Scrie mult părintele Ichim?

Foarte mult. Este o pasiune care mă însoţeşte în fiecare clipă. Aşa cum unora le place să se plimbe, să se uite la televizor, să schimbe o vorbă cu prietenii - mie îmi place să scriu versuri.  Din 89 am publicat 10 volume la Albatros!

Numai versuri?

Da, mai ales versuri. A fost un moment când eram gata să scriu recenzii. Mi s-a oferit această posibilitate de către părintele Valeriu Anania şi dl. Sorin Dumitrescu, de la Cuvântul Românesc urma să-mi trimită nişte volume pentru a le recenza. Când a sosit pachetul cu volume, pe el scria „Anastasia"  Mi s-a spus: „aveţi un pachet din Rusia" (râde).  Nu am avut niciodată nimic de a face cu Rusia, le-am spus să trimită pachetul înapoi.  Pe atunci nu ştiam că în Canada România sau Rusia erau totuna...

La această ediţie a Festivalului aţi lansat un nou volum.

A fost mai mult o întâmplare.  Plăcută.  O surpriză din partea acestui om deosebit, părintele Andrişoaia, şi a familiei lui.  Mai acum un an părintele mi-a cerut să-i trimit câteva versuri să le publice în revista trimestrială pe care o scoate biserica Sf. Andrei.  I-am trimis câteva.  M-a întrebat, mai am? Mai aveam, aveam o valiză plină (râde). I-am mai trimis, mai ales versuri scrise în urmă cu două decenii.  Când colo, domnia sa le-a adunat în volum!  Nici nu vă închipuiţi ce surpriză şi bucurie mi-a făcut!

Şi ilustraţiile?

Desenele sunt ale doamnei Anca Popescu din Anaheim, CA.  Domnia sa este o artistă graficiană desăvârşită . A publicat şi tablete, poeme în proză...

Interesant este faptul că în aceste zile mi-a apărut un alt volum, la Cluj.  Un poem dramatic care încearcă să recreeze mitul popular al Meşterului Manole.  Trebuia să se intituleze „Apa morţii", cu subtitlul „Poem fantastic în 5 acte". Au uitat să-i pună tiltlu (este trist).  Aşa se întâmplă când nu eşti de faţă, când comunicarea se face greoi.

Mi-aţi dăruit o carte semnată Florica Baţu-Ichim...

Da, Florica Baţu...  Ai grijă cum îi scrii numele, ea este aromâncă.  Nu Bâtu, nu Batu - Baţu!  A debutat la revista Urzica. A scris proză scurtă, dar s-a lansat cu volumul „Prima verba", recenzat de Ion Caraion.  În 2001 i-a apărut la Albatros „Petala infinitului albă". Volumul „Ultima culme a disperării, începutul speranţei a apărut în două ediţii la Cluj. Părintele Liuţă îmi spunea că este foarte populară în rândul studenţilor medicinişti din Cluj. Simţindu-se rău după naşterea ultimului băiat, a aflat că este bolnavă de leucemie. Florica Baţu a scris acest pseudo-jurnal al unei perioade a deznădejdii. Dar, contrazicându-l pe Cioran (aluzie la volumul „La porţile deznădejdii"), ea a scris că există întotdeauna speranţă!

Se pare că a avut sprijinul întregii familii în menţinerea acestei raze de speranţă.

Fata cea mare şi băiatul cel mare - aveau 9 şi 10 ani atunci - au hotărât să lupte împotriva acestei tragedii. Aflând la spitalul din Waterloo că mama lor are leucemie şi neînţelegând toată grozăvia acestei boli incurabile, s-au dus la biblioteci.  Au citit tot ce se poate citi în domeniu.  Au participat la concursuri, au luat Medalia de Aur pe provincie, apoi pe Canada.  Locul 4 în lume. Fata a străbătut Canada pe rotile, de la o coastă la alta, ca să adune bani pentru salvarea mamei ei. Băiatul o urma într-o maşină. Călătoria a durat luni de zile... Revista McLean i-a nominalizat printre cele 12 mari achievments  ale anului, le-au dedicat o întreagă pagină! Banii adunaţi au contribuit la inventarea medicamentului Reptan - aflat de 8 luni în cercetări finale la Hospital of Western Ontario.

Nu a fost uşor...

Nu a fost. Erau şase copii, unul abia născut...

Au crescut...

Fata cea mare a obţinut Masters în Imunologie, participă la cercetări în domeniul Oncologiei. Băiatul este în programul de Masters, tot la Imunologie. Alt băiat este student la Arst-Politics. Fata cea mică este studentă la Filozofie - acum este în China, predă limba engleză. Băiatul mijlociu este în Army Reserve, student la Business. Cel mic este încă în liceu, şi el doreşte să meargă în Army...

Viaţa merge înainte.  Există întotdeauna speranţă - ea s-a materializat în destinul copiilor. Împărţit între familie şi preoţie, aţi avut timp şi de poezie.  Cum s-a împăcat preoţia cu scrisul de versuri?

Foarte bine. Preotul, ca şi poetul, se adresează sufletului omului. Şi unul şi celălalt folosesc în munca lor Cuvântul.    

A consemnat Nick Sava