Aici, în America - exist! - Interviu cu Leonard Oprea

Carmina Popescu: Stimate domnule Leonard Oprea, ultimii ani ai biografiei dumneavoastră contextualizează o experienţă de viaţă pe teritoriu american. Practicând un voit joc al intertextualităţii, permiteţi-mi să vă întreb, cu propriile dumneavoastră cuvinte, ce vânt vă aduce în Statele Unite ale Americii, maestre?

Leonard Oprea: În primul rând, vreau să multumesc revistei "Conexiuni", editorului şi patronului acestei tinere reviste culturale, d-lui Laurentiu Orăşeanu, dar şi dvs., Carmina Popescu, pentru atenţia ce mi-o acordaţi. În al doilea rind rând vreau să fac această precizare: nu, nu sunt un maestru. Geme România, dar nu mai puţin America, de tot felul de maeştri şi maiştri condeieri, iar eu pur şi simplu nu pot fi confundat cu ei. Sunt un artist genuin şi autentic, universal şi un bun creştin. Cam atât. Altfel, ce vânt m-a adus în SUA? Ei bine, răspunsul se află în eseurile mele Nihil sine Deo - Rezistenţa prin morală, Bizantinism sau Ţiganiada românească?, Lăutărism sau Bacşiş-Pupat-Scrisorică & Co, Pro Mircea Mihaieş/Oierii minţii sau Iacobinismul-de-mahala ori Păstrez încă vie speranţa, eseuri publicate în SUA, dar şi în România şi, practic, toate uşor de găsit pe Internet. Pe scurt, ca să mă înţelegeţi mai bine, vântul românesc ce m-a adus în America poate fi descris cam aşa: existenţa iacobinismului-de-mahala ca definiţie şi formă de acţiune proprie Mediocrităţii române contemporane, de pretutindeni, fie ea simpla mediocritate sau aurea mediocritas, dar profund hotărâtă să cucerească Puterea. Iar Mediocritatea devenită Putere neagă inevitabil liberalismul şi, implicit, neagă supremaţia şi valorile libertăţii individuale, declarând totalitarismul spiritului-de-turma. Acestea fiind spuse, la care mai adaug că, personal, cred în "ubi bene, ibi patria" - rezum toate cele de mai sus cuvântate prin: am venit în America sperând să am un strop de linişte şi pace lăuntrică, o dată cu acel trai decent fără de care nu-mi pot scrie şi edita cărţile, dar nici nu pot avea o familie fericită. Iar fără familia mea fericită, dar şi fără a-mi scrie şi edita cărţile, well, nu prea am cum să exist. Şi, cu ajutorul Domnului, căci altfel nu se poate, aici, în America - exist.

C.P: "Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit", afirma Cioran în Schimbarea la faţă a României. Cum arată "orgoliul" unui scriitor venit dintr-un "afund de Răsărit" - nu tocmai prielnic dezvoltării armonioase a spiritului - într-un "Apus" modern, multicultural, plurivalent?

Leonard Oprea: Lui Cioran îi răspund prin această confesiune a mea (cunoscută de multă lume): Scriitorul - în definiţia mea - este şi o fiinţă religios-socială şi politică, dar este şi un vindecător, iar această fiinţă şi acest vindecător sunt cei care alimentează/inspiră artistul în creaţia sa (mai ales în cazul meu, fost disident anti-comunist şi scriitor interzis oficial de Securitatea ceauşistă, înainte de Decembrie '89). Pe de altă parte, pentru mine, în mod evident, artistul/scriitorul trebuie să fie o fiinţă responsabilă din toate punctele de vedere ale existenţei şi creaţiei sale, dar, în primul rand, în faţa Lui Dumnezeu.

Iară mie, Credinţa mea creştină îmi este decisivă pentru că, finalmente, ea, Credinţa, este cea care generează opţiunea morală, culturală, socială şi politică personală, într-un sens sau altul poziţionându-ne anume în sfera antagonismelor "bine-rău", "frumos-urât", "moral-imoral". Sau, altfel, în sfera religioasă, culturală şi social-politică a opoziţiilor "libertate - sclavie" şi "democratic - antidemocratic". Personal cred, în firesc acord cu Credinţa mea creştină, că artistul autentic este doar acela care conţine intrinsec tot ceea ce Creaţia Divină conţine, menirea lui fiind aceea de a redescoperi în fel şi chip artistic, rostul lumesc în rostul divin al Creaţiei. Reluctanţa ateului declarat - precum şi a agnosticului - faţă de această definiţie, provine, fireşte, din respingerea ideii de Dumnezeu şi de Dumnezeu cognoscibil.

Aşadar, într-o formă sau alta, subiectul fundamental - ascuns sau dezvăluit - al scriitorului autentic este viaţa, frământările şi căutările credinciosului, dar şi ale ateului, sau ale agnosticului, în aflare/descoperire de Dumnezeu, de Credinţă. Oricare ar fi povestea, şi oricum ar fi povestită - acesta este subiectul. În concluzie, eu cred neclintit că artistul autentic este acela care se întreabă şi va întreba veşnic: QUO VADIS, DOMINE?

Prin urmare - eu unul nu mă simt "rănit" absolut deloc. Ca scriitor, mă simt în America precum peştele în apă, pasărea în zbor şi creştinul rostind "Tatăl Nostru".

C. P.: Care este raportul actual al scriitorului român din emigraţie cu instituţiile româneşti de cultură din ţară, cu presa, cu editurile, cu publicul cititor? Cât de uşor/dificil este dialogul cu literatura ţării sale?

Leonard Oprea: Pentru muscă, diferenţa dintre miere şi rahat e nulă. Atracţia e la fel de irezistibilă şi într-un caz, şi în celălalt. Atât doar: nu rareori mierea încleiază letal musca. Atâta timp cât reuşesc să păstrez vie în conştiinţa mea cugetarea de mai sus, şi să fiu asemeni şoimului zburând în cercuri tot mai strânse, tot mai către înalt, întru/spre Dumnezeu - da, pot afirma că am un dialog civilizat cu România şi literatura din România. Căci altfel, chiar dacă sunt şi scriitor american, trăind în SUA şi publicând în SUA, în esenţa fiinţei mele ramân un scriitor de limba română, deci un scriitor român.

Cât despre români şi scriitorii români? Simplu: netrăind în România poţi lua şi Premiul Nobel pentru literatură, fără ca asta să conteze în lumea lor cea românească... Acolo, mult mai importante sunt premiile Uniunii Scriitorilor Români şi altele asemenea. Noroc că Dumnezeu e bun, dar nu e prost.

C. P.: "Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu putinţă", mărturisea Gabriel Liiceanu. Vorbiţi-ne despre curajul intelectualului român de a trăi prin cultură în spaţiul uniformizat, monocrom şi abrutizant al realităţii comuniste.

Leonard Oprea: Spune-mi şi mie, câte dintre cărţile aşa-zise disidente ale "marilor" prozatori şi poeţi români ai "obsedantului deceniu", sau ai "generaţiei '70 ", sau ai "generatiei '80 " au fost realmente interzise de către cenzura comunistă, cercetate şi consficate de către Securitatea română? Eu unul cunosc ca fiind în mod real interzise Radiografia Clipei, apoi romanul Cămaşa de forţă, apoi încă vreo trei pe care nu le mai numesc acum...

Spune-mi şi mie, câţi dintre "marii" noştri prozatori şi poeţi, critici şi eseişti, vestiţi disidenţi anticomunişti, cum altfel?!, câţi dintre ei au mai produs ceva cu adevărat valoros în peisajul literaturii române, în cei 14 ani postcomunişti? Spune-mi şi mie, câte dintre acele faimoase creaţii "disidente", publicate totuşi de comunişti, nu îşi câştigau laurii gloriei artistice prin faptul că fuseseră cenzurate ... cu mare cruzime de către comunişti? Cenzurate?! De ce? Că strecurau în text "şopârle" cum erau lipsa laptelui, a cărnii, a hârtiei igienice şi aşa mai departe, sau raţionalizarea zahărului, a uleiului? Sau că aveau, chipurile, un foarte "subtil şi profund sub-text", ori "inter-text", sau "printre-text" denunţător şi aşa mai departe? Să fim serioşi! Cenzura nu a existat în cazul acestor autori, eroi naţionali, disidenţi anticomunişti şi mai cum vrei tu. Premiile nationale şi internaţionale - ploaie de aur pe capul lor... Slujbe şi fotolii calde şi călduţe - câte vrei. Autocenzura însă, da, a existat din plin. Şi nu uita te rog, aproape toţi aceştia de mai sus au fost onorabili membri de partid, unii chiar cu poziţii f.f.f. înalte în chiar nomenclatura comunistă de vârf.

Constantin Noica, în autorecluziunea sa de la Paltiniş, aducea un omagiu filosofic naţionalismului de înaltă ţinută spirituală şi intelectuală de care aveau atâta nevoie românii. Dar nu în cu mult mai mică masură şi comuniştii. Am tot respectul şi toată admiraţia pentru acest om şi filosof român egal oricărui alt filosof al culturii occidentale. Un ascet aristocratic al spiritului. Poate singurul filosof român autentic, alături de Lucian Blaga. Însă îl citeai pe Noica, şi nu-ţi mai păsa de comunism, fiindcă pluteai "magnetizat" în sferele înalte ale filososfiei germane, convertită în românism întru poezia limbii române cu neaşteptat de adânc înţeles ontologic... etc.etc.etc. Mai că ţi se părea necesară oroarea comunistă, coşmarul ceauşist, căci astfel îl aveai pe Noica. Iar dacă deveneai discipol ardent al Paltinişului, aveai toate şansele să consideri curând Holocaustul doar o interpretare greşită a filosofiei germane, nu-i aşa? Dar iată că până la urmă Păltinişul a ieşit învingător. Discipolii au scris cărţi, au fost disidenţi anticomunişti cărora acolo, la domiciliile lor forţate, nu le-au lipsit frumuseţile naturale româneşti, mioriticele peisaje de basm, salamul de Sibiu, precum nici icrele negre şi nici şampania, dar nici excursiile de documentare prin bătrâna şi splendida Europă. Desigur, oricând îi puteai asculta la Radio "Europa Libera", turtit de declaraţiile lor de o tristeţe viscerală... Şi... după Decembrie '89 , îi aflăm pe aceiaşi discipoli ca patriarhi ai culturii române, filosofi mai îngânduraţi decât o morgă naţională sau mai scânteietori decât Dionysos însuşi. Şi astăzi, chiar dacă uneori primesc şi câte un scăunel la festinul Puterii, ei îl acceptă cu înţelepciune şi fără emfază, spre binele naţiunii.

Îţi amintesc totuşi că în cei aproape 50 de ani cristalin-comunişti, doar România a fost acea ţară comunistă care nu şi-a promovat în nici un fel, şi insist, în nici un fel valorile culturale naţionale în planul culturii universale. Toate celelalte ţări comuniste, toate fără excepţie (deci chiar şi Albania), prin iniţiativă la nivel naţional, şi-au tradus şi publicat în întreaga lume acei autori reprezentativi ca valoare naţională a tezaurului cultural universal. Verifică singură şi vei vedea că am perfectă dreptate.

Securitatea română a găsit cu uşurinţă, şi nu mai sunt necesare argumentele pentru "cu uşurinţă", solul perfect pentru a însămânţa şi a avea "culturi" perene în acest sens, adică al anulării oricărei iniţiative, precum cea amintită mai înainte, acest sol fiind: spiritul de turmă al intelectualităţii române. Astfel, România a dezvoltat o adevărată paradigmă a geniului mediocrităţii, adică, aşa-zisa literatură a sub-textului denunţător împănat din abundenţă cu "şopârle". Prima regină a acestui produs original şi de larg consum a fost literatura obsedantului deceniu. Delfinul ei a fost literatura optzeciştilor, care, în aproape egală măsură împreună cu dinosaurii şaptezecişti, supervizează şi azi destinele culturale
româneşti. Şi are deja prinţ moştenitor legitim: nouăzeciştii. Salierii români nu se vor sinucide nicicând, fiindcă pentru ei Mozarti români sunt pruncii care se avortează prin decret naţional.

Ce să fac? Iar nu mă pot abţine, că prea urlă cu spume presa românească, aşadar te rog să iei aminte şi la noile star-uri naţionale... de fapt, banale star-uri de conjunctură, create în mod deliberat de nevoile actuale ale Puterii politice şi culturale româneşti.

Aşadar, oricare ar fi excepţiile care confirmă regula, te întreb răspicat: care disidenţă metafizică? Te întreb răspicat: care rezistenţă prin cultură? Oare poţi vorbi de o rezistenţă prin cultură, când aceasta nu s-a constituit (şi nu se constituie încă) într-o rezistenţă naţională unitară, cu un program bine definit, cu acţiuni specifice şi clar concertate pentru salvarea şi promovarea valorilor culturale naţionale, dincolo de intresul politic şi economic oricare ar fi el, individual sau naţional? Aşa-zisa rezistenţă culturală, armă şi scut a disidentului român anticomunist, nu a vizat decât individul şi interesul personal - într-atât de mult şi de sistematic, şi cu atâta energie încât astăzi, asa cum am mai spus-o, România nu mai este o naţiune, ci este o sumă de indivizi care-şi asumă interesul naţional, fiecare cum îl taie capul.

Din punctul meu de vedere, eu unul îi consider disidenţi anticomunişti pe măsura definiţiei disidenţei anticomuniste est-europene, pe: Paul Goma, N.Steinhardt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Norman Manea, Dorin Tudoran ,Vladimir Tismăneanu; la fel pe cei care au clădit insula ieşeană anticeauşistă şi anticomunistă; poate cu destule ceţuri şi neguri şi măcinări interne a fost această insulă, dar nimeni n-o poate nega datorită lui: Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Alexandru Zub, Luca Pitzu; dar nu-i uit nici pe ceilalţi precum: Gabriel Andreescu, Vasile Gogea, Alexandru Vlad, Mariana Marin sau eu, Leonard Oprea. Mai sunt şi alţii, destui, sunt sigur de asta. Mai ales acei anonimi care au fost prea ocupaţi să lupte împotriva comunismului, ca să mai aibă timp de declaraţii incendiare, de publicitate, de cereri personale.

Explicaţia acestui punct de vedere, îţi subliniez, personal, nu este nimic altceva decât simplul şi elementarul fapt că rezistenţa prin cultură a celor mai sus-numiţi a însemnat, în primul rând, o REZISTENŢĂ PRIN MORALĂ. REZISTENŢA PRIN MORALĂ ar trebui, cred eu, să fie scalpelul oricărui istoric, sociolog sau politolog pentru a întreprinde o cercetare istorică, sociologică sau politică privind disidenţa românească anticomunistă. Ce sunt oare toate acele cărţi albe şi negre sau verzi ale ex-Securităţii ceauşiste? Ce sunt oare toate acele comisii şi para-comisii de cercetare a dosarelor ex-Securităţii comuniste conduse de către cine alţii, decât de "patriarhii" culturii şi politichiei româneşti - trecute şi prezente - şi de "star"-urile lor de conjunctură, cu ajutorul entuziast a tot felul de "generaţii", constituite în grupări para-culturale fel şi chip, şi dominante bine în emisia de sentinţe publice în România de astăzi ? Nimic decât aceeaşi ţiganiadă românească.

Crezi oare că mai are vreun rost să-ţi scriu câte ceva şi despre politicienii români democraţi - socialişti, liberali, democraţi de stânga sau de dreapta, de mijloc şi aşa mai departe - despre tot ce înseamnă în adevăr nucleul Puterii politice româneşti actuale, neo-comunistă încă, despre Biserica română ortodoxă ca parte frăţească a Puterii ? Cum oare aş mai putea să-ţi vorbesc despre acestea şi altceva, când inima şi sufletul unei naţiuni, cultura ei deci, ei bine, cultura românească pare să supravieţuiască astăzi doar prin excepţiile ei care confirmă... lipsa ei de cultură? Tabloul culturii, intelectualităţii româneşti de vârf - şi peştele de la cap se-mpute, nu este altceva decât o incredibilă şi îngrozitor de vie, de triumfătoare ţiganiadă românească.

C. P.: Aminteaţi - dureros de frumos, dureros de adevărat - de eterna răstignire a lui Iisus Hristos în nesăbuinţa actelor umane. Numiţi câteva din păcatele majore pe care le mai practică încă "lumea lui Cain" trecută prin focul "purificator" al revoluţiei decembriste.

Leonard Oprea: Binele practicat constant asupra multora dintre semenii noştri, duce la fapta lui Cain. Nu pentru că, prin crima sa, Cain nu suportă şi nu profită de binele exercitat asupra lui, ci fiindcă prin crimă, Cain nu riscă să practice binele, devenind astfel o fiinţă morală, implicit demnă şi liberă. Iar consecinţa directă este păcatul ce le însumează pe toate celelalte care ar putea fi numite acum, mai ales în România. Iată descrierea şi povestea acestui pacat: Slujitorul Puterii - oricine ar fi el, de la umilul funcţionar şi până la preşedintele sau regele unei ţări - mai devreme sau mai târziu sfârşeşte precum într-o străveche poveste orientală: într-atât perie, spală şi pupă fundul elefantului idolatrizat, până când, într-o bună zi, drept răsplată, elefantul se aşază temeinic pe slujitorul său. Iar acestuia îi intră cu mare usurinţă capul în fundul elefantului. Şi, dacă nu moare sufocat, atunci, totuşi, toată viaţa lui va mirosi a rahat într-atât încât oricând este gata să repete această plecăciune supremă, asumându-şi bucuros riscul sufocării...

C. P.: Credeţi că mai există pentru scriitorul timpurilor moderne "domenii interzise" spiritului?

Leonard Oprea: Dacă ai în vedere mereu cel puţin aceste trei adevăruri irefutabile: Nimic nu e întâmplător = nimic nu e întâmplător fără ca totul să se întâmple; Liberul Arbitru = Dumnezeu nu te obligă să crezi în Dumnezeu, şi Dumnezeu e Raiul, nu invers... atunci, întru adevăr, pentru scriitorul modern nu ar trebui să mai existe astăzi "domenii interzise" ale spiritului.

C. P.: Afirmaţi în A treia învăţătură a lui Theophil Magus: "Îţi alegi singur spaţiul în care te simţi în siguranţă. Vei fi singur. Trasezi în jurul tău un cerc imaginar care să cuprindă tot spaţiul în care te afli." Aţi trăit revelaţia acestui teritoriu "magic"? Cum arată faţa nevăzută a unui cerc-monadă sieşi suficient?

Leonard Oprea: Pot să-ţi spun doar atât: este acel spaţiu-timp unde înţelegi dintr-o dată că, ei bine, nu există bine şi rău, nu există frumos şi urât - există doar cât de departe sau cât de aproape te afli faţă de Dumnezeu. Dar nu este singura ta revelaţie. A treia învăţătură a lui Theophil Magus se numeşte "Diamantul zâmbetului continuu", nu-i aşa ? Iar rostirea ei, "verbul magic", "vocea din inimă", este IISUS CHRISTOS.

C. P.: Theophil Magul ("magul transilvan iubitor de Dumnezeu"), modelul suprem al Înţeleptului, practică o filosofie a transfigurării, iniţiindu-l pe om în tainele devenirii. Care sunt astăzi şansele "tiranicului cititor modern" de a urca spinoasele trepte ale celor nouă ani de noviciat spiritual şi de a accede la taina revelaţiei divine?

Leonard Oprea: Îţi voi răspunde astfel: prin existenţa oamenilor sfinţi se recunoaşte omul ca fiind sfânt. Şi astfel se recunoaşte existenţa divinităţii (pentru mine ca şi creştin, existenţa Lui Dumnezeu, precum şi a Lui Iisus Christos întru Sfintul Duh). Căci recunoscându-se şi astfel divinitatea, se recunoaşte însuşi omul ca fiind divin. Fiecare dintre noi poate deveni un om sfânt. Iar eu, creştin fiind, ştiu că Iisus Christos îmi spune: "Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14/6). Şi, urmându-L pe Domnul meu Iisus Christos, tot de la El mai ştiu că: "În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi." [/i](Ioan 14/20).

Prin urmare, şansele de a accede la taina revelaţiei divine, practicând cele nouă învăţături ale lui Theophil Magus, sunt reale şi la îndemâna fiecăruia dintre noi. Totuşi, fiecare urcă şi înţelege şi devine, cât poate urca şi înţelege şi deveni prin el-însuşi, sau mai direct, prin Credinţa sa în Iisus Christos. Care este chiar Paradigma Omului, fiind Fiul Omului. Astfel, poţi avea o "felie" din taina revelaţiei sau, poţi avea chiar Revelaţia. Şi, uite, ce frumos îţi zâmbeşte Dumnezeu...

(apărut in revista Conexiuni, New York, 1 iunie 2005)

Știri Atheneum: