De Eminescu e bine să ne amintim mereu - şi unii dintre noi îşi amintesc de el mereu, de câte ori apune ziua, de câte ori întâlneşte un lac sau un plop, de câte ori priveşte o stea...

Sunt însă anumite zile ale anului în care e vremea să lăsăm gândul să poposească mai mult asupra operei şi destinului poetului ne-pereche. Daţi-mi voie să fac acest lucru alături de voi, mai întâi lăsând pe altcineva să vorbească despre Eminescu - unul mai priceput dcât mine - şi apoi împărtăşind cu voi una din poeziile lui iubite încă din anii copilăriei. Pentru că nu pe atnuci puteam pricepe cum de un poet poate intui, la un sfert de veac înaintea lui Eisntein, ideea filosofică a relativităţii timpului. Acum ştiu.

Trebuiau să poarte un nume

de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le placea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leţii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţăriii Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînăr care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagănă fără vînt?
Acest tînăr cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vieţii,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi niste tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

La steaua

La steaua care a răsărit
E-o cale atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
în depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
încet pe cer se suie;
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

"Convorbiri literare", XX, 1886, 1 decembrie, nr. 9