Eroul necunoscut Dinu Lipatti

În cartea sa „Cultul Eroilor”, Thomas Carlyle supune atenţiei următoarele ipostaze de eroic: divinitatea, profetul, poetul, preotul, literatul şi regele, şi exemplifică prin personalităţi care personifică viziunea respectivă. Sub impresia lecturii acestei cărţi voi propune un alt tip de Erou - muzicianul. „Istoria, spune Carlyle, a ceea ce a realizat omul în lumea aceasta este în fond istoria Oamenilor Mari care au trudit aici.”

Ce înţelegea el prin Oamenii Mari? „Conducătorii de oameni, plăsmuitorii, modelele... creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească...” Ei sunt izvorul de lumină la care ceilalţi vin să se adape şi în vecinătatea cărora nu putem sta fără să ne îmbogăţim. Istoria noastră a românilor a consemnat şi consemnează încă existenţa unor Eroi, cu toate că marea masă nu le acordă atenţia şi onoarea cuvenită. E şi acesta un exerciţiu care trebuie învăţat şi fără de care în timp ne vom dilua ca naţie. Din fericire cei care au trăit şi s-au manifestat în alte spaţii au rămas în memoria şi în conştiinţa umanităţii, mai mult decât în conştiinţa propriului popor, deşi cu mândrie şi-au păstrat numele de români.

Şi n-aş afirma aceste lucruri cu atâta tristeţe dacă n-aş avea suficiente exemple. Pianistul Dinu Lipatti, personalitate exemplară, poate sta oricând alături de Eroii propuşi de Carlyle. Nu-mi amintesc ca înainte de 90 să fi fost evocat la propria lui valoare - şi nici după. Ba, într-una din puţinele cărţi care s-au scris despre Dinu Lipatti, cea a lui Carmen Păsculescu Florian, publicată în 1989, citesc cu stupefacţie o replică a autoarei. Fără să-i scad din meritele unui asemenea demers (pornită pe urmele lui Lipatti dintr-o Românie comunistă, se întâlneşte cu Claude Viala, marele muzician cu care Lipatti a colaborat alături de orchestra Suisse Romande), atunci când a fost întrebată cum e perceput Lipatti în România, răspunsul a fost cel puţin aiuritor: „‚Dinu Lipatti’ este o temă sfântă şi aprigă pentru noi, românii... Încep să-i vorbesc de starea de mit care continuă să-i aureoleze personalitatea postum. Muzica lui Lipatti se tipăreşte, se imprimă pe disc şi nu întâmplător el este mereu şi mereu considerat un Mozart al românilor.” N-am replică faţă de asemenea răspuns, însă pot întreba retoric: câţi, dintre melomani chiar, mai ascultă puţinele înregistrări ale lui Dinu Lipatti?

Să vedem totuşi cine a fost Dinu Lipatti şi dacă îi poate fi asociat, aşa cum cred eu, numele de Erou al naţiunii române.

Născut la 19 martie 1917 într-o familie de muzicieni - tatăl său, violonistul Constantin Lipatti, fusese elevul lui Pablo Sarasate, iar mama, Ana Lipatti, o pianistă renumită -, a fost botezat de George Enescu, care de altfel i-a îndrumat şi primii paşi în lumea muzicii. Un alt nume de rezonanţă care i-a transmis din tainele pianului a fost profesoara Florica Musicescu. Urmează apoi Conservatorul din Bucureşti şi în 1934 participă la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, unde obţine locul doi, fapt contestat de marele Alfred Cortot care părăseşte juriul în semn de protest pentru nedreptatea făcută pianistului. Impresionat de talentul tânărului muzician, îl invită la Paris să studieze la Ecole Nationale de Musique unde profesori îi vor fi: Nadia Boulanger, Charles Munch, Paul Dukas. Anul 1936 marchează începutul carierei de pianist, fiindu-i suficiente câteva concerte pentru a se impune. Clara Haskil a fost unul din mentorii săi, care-i va sta alături până la sfărşitul timpuriu (2 decembrie

1950). Nikita Magaloff, profesor la Conservatorul din Geneva, unde Lipatti fusese acceptat ca profesor la vârsta de 26 de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist: „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape... aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!” În 1939 revine la Bucureşti unde dă o serie de recitaluri alături de George Enescu:

http://www.youtube.com/watch?v=xa81jz43CdI

În 1943 se stabileşte la Geneva împreună cu soţia sa Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu. „...peste noapte Lipatti a devenit un nume, o stea. Sălile de concert erau luate cu asalt, dar Lipatti învăluit în aura sa de geniu tânăr, rămânea modest, generos şi bun...” Între 1944 -1949, pe lângă mulţimea de recitaluri şi concerte, îşi exercită cu pasiune şi dăruire meseria de dascăl la clasa de virtuozitate pianistică a Conservatorului din Geneva. Unul din foştii lui studenţi, Jacques Chapuis, ajuns director al „Asociaţiei europene a profesorilor de pian”, lasă o emoţionantă evocare a profesorului Dinu Lipatti. „Nu este uşor să vorbeşti despre Lipatti-Profesorul... Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de „conştiinţă muzicală”, cum o numea el, o „căutare a adevărului”. Ne-a indus importanţa de a decide din prima etapă a studiului unei opere cum trebuie să sune opera respectivă, să avem viziunea operei ca întreg... „Dacă auzi în imaginaţie cum trebuie să sune fiecare frază, ţi-ai creat deja în minte mişcările fizice care vor exprima acele sunete”, ne spunea Lipatti deseori. Când l-am întrebat cum trebuie abordate celebrele Studii ale lui Chopin, el a zâmbit şi a spus că le-a exersat cel puţin şase luni în fiecare dimineaţă, încet, cu fiecare mână separat ascultând cu atenţie fiecare sunet, studiind fiecare mişcare a braţelor, a mâinilor, a degetelor şi chiar a trupului pentru a fi sigur că acestea reflectă exact ideile sale muzicale. Numai atunci a îndrăznit să-l cânte în public.”

http://www.youtube.com/watch?v=-poAC85ubfE

Ca profesor, credea foarte mult în stimularea şi dezvoltarea înţelegerii marilor opere ale literaturii pianului şi de aceea a intenţionat să scrie un „Studiu asupra interpretării”, în colaborare cu mentorul său Nadia Boulanger. N-a mai apucat, în schimb Credo-ul său artistic s-a concretizat într-o inspirată şi nobilă scrisoare către un tânăr pianist în care a cuprins întreaga sa artă şi, care, a constituit un adevărat testament lăsat studenţilor săi. Tot Chapuis, evocând figura luminoasă a Profesorului, afirma: „Lipatti profesorul a încercat să ne transmită tot ce ştia şi credea...Era foarte exigent, aşteptându-se la acelaşi devotament şi implicare completă din partea studenţilor săi. În acelaşi timp, simţea o mare responsabilitate faţă de ei şi nu-i plăcea să piardă lecţii din cauza angajamentelor care îl reţineau mai multe săptămâni, câteodată.”

În vreme ce se pregătea să plece într-un turneu în America, află că-i bolnav de leucemie. I-au sărit în ajutor muzicieni precum Yehudi Menuhin, Charles Munch, Igor Strawinski, contribuind cu sume mari de bani pentru a-i procura cortizonul, nou descoperit, care se credea că l-ar putea ajuta. În iunie 1950, Walter Legge, director al Casei de discuri Columbia, face un gest unic în istoria muzicii, deplasându-se la Chene Bourg, acasă la Lipatti, unde face cu el ultimile înregistrări. Walter Legge i-a făcut unul dintre cele mai pătrunzătoare şi emoţionante portrete marelui pianist: „Dinu Lipatti a avut calităţile unui sfânt. Bunătatea sufletească a firii sale, modestia, delicateţea, ţinuta fermă a voinţei lui, nobleţea şi elevarea gândului şi a faptei se transmiteau tuturor celor ce l-au cunoscut şi până la cei mai îndepărtaţi auditori ai sălilor în care a cântat. Bunătatea şi mărinimia sa evocau încredere, speranţă, caritate. Era un om bun. Era deosebit de sensibil. Era în toate un aristocrat de cea mai aleasă simţire care, prin temperament, era incapabil de vulgaritate în gândire sau faptă. Era exigent şi distins în tot ceea ce întreprindea, nu era în stare când îi arăta unui elev cum nu trebuie să se exprime, nici măcar să imite prostul gust... Ca un căutător incurabil al perfecţiunii, era încântat să lucreze într-o ambianţă în are putea să repete până când era convins că nu poate da mai mult, în care cea mai neînsemnată greşeală putea fi remediată...Avea o stăpânire fizică atât de completă încât era prin natura sa cel mai pur interpret cu care am lucrat vreodată.”

Şi astfel, între 9-12 iulie 1950, a înregistrat compoziţii din Bach, Mozart şi Chopin cu o inspiraţie nemaiîntâlnită şi de o unică intensitate a trăirii, sunetele părând că vin dintr-o altă lume, încărcate de forţa unei rugăciuni.

http://www.youtube.com/watch?v=e0VhKERbhkE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=M5HecOfJxb4

Pe 16 septembrie 1950, slăbit fizic, susţine ultimul său concert public la Besancon. Ultima melodie interpretată pe scenă va fi rugăciunea cu care deschidea fiecare concert şi pe care prietena sa Clara Haskil (o altă mare ambasadoare a românităţii în afara graniţelor) a ţinut s-o interpreteze la una din ediţiile Festivalului Enescu în amintirea lui: -„Jesus bleibet meine Freude” din „Cantata Herz und Mund Tat und Leben, BWV 147 „J.S. Bach:

http://www.youtube.com/watch?v=R0085wPebZc

Pe 2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, Dinu Lipatti se stingea din viaţă la Geneva, urmărind la radio, cu partitura în mână „Quartetul în Fa minor” de Ludwig van Beethoven. Ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu".

http://www.youtube.com/watch?v=1ieGs_I55Ec

Marele compozitor Igor Markevici lăsa mărturie întru posteritate Eroului neamului românesc, Dinu Lipatti, pe care ar trebui să-l aşezăm acolo unde îi este locul - în Panteon: „...Dinu avea acel dar al copiilor şi al poeţilor care văd lucrurile aşa cum ar trebui să fie, reuşind să transmită şi celorlalţi o nouă imagine. Cu el totul devenea curat şi, cum întotdeauna se adresa laturii celei mai bune a oamenilor, aceştia se simţeau fericiţi să dăruiască ce aveau mai bun în ei... În simplitatea şi seriozitatea cu care Dinu trata viaţa, se află adevăratul secret al artei sale. Ca toate spiritele adevărate care luminează lumea, Dinu era înainte de toate un om, un adevărat om, foarte autentic şi foarte uman. El privea destinul cu seninătate şi simplitate, dând impresia că tratează moartea cu o gravitate liniştită... Nimic nu era obscur la această fiinţă, a cărei mână fie că ţi-o întindea, fie că se exprima cântând... El avea ceva care te susţinea, da, această mână te extrăgea din rutina vieţii cotidiene pentru a te purta pe căile graţiei şi ale libertăţii.” Iată cum această personalitate exemplară de o vădită umanitate a rămas în memoria contemporanilor, însoţită de aureola unui geniu artistic. Copleşitoare a rămas figura lui Dinu Lipatti şi în memoria profesoarei sale dragi, Nadia Boulanger: „...anii trec fără ca să se depărteze ceea ce rămâne din trecut - amintirea celui care a răspândit atâta lumină...”

http://www.youtube.com/watch?v=30k6b0TJSxw&feature=related

Cu siguranţă Dinu Lipatti a fost un model susceptibil să ofere un ideal de viaţă tuturor celor care i-au fost în preajmă, care n-a precupeţit nici un efort în asumarea de sacrificii într-un continuu efort de autodepăşire. Personalitatea sa transcende contingentul devenind, aşa cum unul dintre elevii săi afirma, o steacălăuzitoare, care nu va înceta vreodată să lumineze.