LOLA

 A venit pe lume într-o după-amiază de toamnă, cu un soare blând ce trona deasupra culcuşului dintre liniile de cale ferată. Au fost şapte de toţi. De obicei, cantonierul lua într-o cutie „fetiţele” şi le abandona, înainte să facă ochi, într-o râpa de la marginea oraşului. Anul acesta ea a fost singura „fetiţă”, aşa că omul nu s-a prea sinchisit, gândind că pâna la urmă va scăpa cumva de ea. Deseori simţea limba aspră a mamei cum o netezea pe spinare şi pe sub codiţă, ca apoi cu un gest cât se poate de ferm, s-o împingă cu boticul către ţâţa caldă şi plină de lapte.

Zilele curgeau una după alta şi se făceau tot mai scurte. Şi ţâţele mamei aveau parcă tot mai puţin lapte. Slăbise de puteai să-i numeri coastele şi alerga aproape toată ziua să găsească ceva de mâncare, pentru că noaptea i se agăţa fiecare de câte-o ţâţă şi n-o slăbeau până când mama nu-ncepea să-i mârăie. De ieri, însă, mama n-a mai apărut. Ceva i se întâmplase, aşa că cele şapte mogâldeţe au început să plângă jalnic şi să amuşine printre buruienile înalte dintre linii, după mâncare. În câteva zile frigul şi foamea i-au ucis toţi fraţii şi-a rămas singură, rebegită de frig, nemâncată, scâncind de dorul mamei, lângă o bornă de kilometraj. Acolo a găsit-o copilul care a luat-o şi-a dus-o lângă un chioşc în gară. I-a dat o bucăţică de covrig şi-a lăsat-o la mila trecătorilor.

Încet-încet a învăţat că singura soluţie pentru a căpăta ceva de mâncare era să stea lângă chioşcul de fast –food, aşezată frumos pe lăbuţele din spate şi cu privirea ţintă către bucata ce se plimba de la masă la gura „marelui stăpân”. Unii mai miloşi îi aruncau câte-o firimitură, cât să-şi potolească foamea. Alţii simţeau o plăcere sadică s-o pocnească cu vârful pantofului între coaste până icnea. În caz că insista cu privirea lacomă către bucăţica lor, lovitura devenea mai dură şi, de durere, fugea schelălăind, şi se ascundea sub o tufă de măceş care, nu se ştie cum, apăruse-n gardul dintre liniile de cale ferată. De acolo privea cu jind şi înghiţea în sec simţind mirosul înnebunitor de grătar sau de cârnaţi prăjiţi. După nenumăratele picioare luate în burtă, după ciupiturile de bot care-o dureau până la lacrimi, a înţeles că a supravieţui înseamnă să stai cât mai departe de „marele stăpân” ori, după caz, să fie prima care atacă. Uneori ieşea din tufa de măceş şi se repezea scurt la cel pe care-l simţea că n-ar fi ezitat să-i facă rău, muşcându-l de picior mai mult ca o avertizare.

Aşa a trecut peste iarna nesperat de blândă din acel an, devenind stăpâna teritoriului din jurul chioşcului de fast-food. Numai că, primejdia o aştepta- venea din spate, nelăsându-i răgazul unei vieţi liniştite. Un boschetar simţindu-se umilit că javra era mult mai bine tratată decât el a pus la cale o acţiune diabolică. Pe mese, nu mai rămânea mare lucru în urma clienţilor, mulţi aruncându-i resturile ei. Coleaşă, cum îl numeau confraţii lui de canal, a decis să scape de concurenţa patrupedă şi într-o noapte a urmărit-o până la culcuş, s-a aruncat asupra ei şi-a legat-o de picior c-o bucată de sârmă după care a aruncat-o în spate. A târât-o aşa câţiva metri, până l-a văzut o vânzătoare de la chioşc şi-a strigat la el s-o lase în pace. Sârma îi pătrunsese în carne şi i-a sfâşiat muşchiul de la lăbuţa din spate. Plină de sînge, scheunând de durere, s-a strecurat în curtea de vis-a-vis de chioşc, unde a plâns  toată noaptea încercând să scoată cu dinţii sârma ce-i sfâşia carnea, la cea mai mică mişcare. De durere, la un moment dat a leşinat.

Dimineaţa, când au intrat pe poartă, doamnele de la birouri au găsit-o într-o baltă de sânge pe treptele de la intrare. Abia respira şi, probabil, n-ar mai fi trăit mult după cât sânge pierduse. Livia, cea mai tânără dintre ele, a luat-o în braţe şi-a mers cu ea la veterinar, unde, după ce a fost anesteziată i–a fost scoasă bucata de sârmă din carne şi a fost cusută la loc. Şansele de supravieţuire, după supliciul la care fusese supusă, erau minime şi foarte important era să nu i se infecteze rana, aşa că veterinarul i-a prescris  antibiotice şi un loc călduţ. Aşa a ajuns Tufli, stăpâna fotoliului din biroul şefului contabil de la cantina cfr. Neîncrezătoare în bunătatea „marelui stăpân”, s-a lăsat cu greu convinsă că zilnic trebuia să înghită o pastilă amară şi să i se schimbe bandajul. Până la urmă a înţeles că nimeni nu jinduia la bunătăţile pe care le primea de la cele patru doamne din birou şi că, într-adevăr, era iubită, aşa cum doar demult, demult, o iubise mama. În câteva luni Tufli a devenit o domnişoară foarte alintată şi gălăgioasă.

Păţania cu boschetarul a marcat-o atât de mult încât de fiecare dată când le simţea mirosul specific de trup nespălat, devenea extrem de agresivă şi cu greu putea fi stăpânită să nu muşte. A învăţat că atacul e cea mai bună apărare, aşa că nu puţine i-au fost victimele. La sfîrşitul toamnei a fătat doi puiuţi albi şi frumoşi, parcă erau doi ursuleţi, care şi-au găsit imediat stăpâni. De pe fotoliul din birou fusese mutată într-o cutie de carton din curte şi deseori visa fotoliul moale şi cald în care cunoscuse fericirea odihnei lipsită de orice ameninţare.

Într-o zi, pe când se învârtea pe sub mesele de la fast food, privirea i s-a intersectat cu cea a unei bătrâne doamne care stătea de vorbă cu o prietenă. „Ce căţeluşă drăgălaşă”, a apucat ea să spună şi Tufli, înţelegând cuvintele de admiraţie şi simpatia ce-i erau adresate, s-a culcat la picioarele Bătrânei Doamne. Când picioarele au pornit către blocul de vis-a-vis, Tufli a pornit şi ea agale din spate. Aproape s-a strecurat printre picioarele bătrânei şi, când aceasta a deschis uşa, Tufli a făcut ţuşti! în apartament, urcându-se drept pe canapeaua din bucătărie. Bătrânul Domn, care meşterea ceva la un aparat de radio, aproape că s-a speriat văzând cu câtă siguranţă se lipise de spătar şi lătra veselă, de parcă l-ar fi avertizat: „De azi încolo eu voi dormi aici.” . Domnul şi Doamna au privit unul către celălalt şi i-a bufnit râsul. Până la urmă au decis că atâta timp cât îi alesese de stăpâni într-un mod aşa de inedit, s-o păstreze. Şi-aşa n-aveau nepoţi. Nici băiatul nu se prea omora cu vizitele, decât atunci când venea să le ceară bani.

În aceeaşi zi, Bătrâna Doamnă, fără să ştie că numele cu care o strigau binefăcătoarele ei era Tufli, a botezat-o Lola. S-a dus apoi la Pet-ul de lângă bloc şi i-a cumpărat o zgardă roşie cu lanţ şi o pungă plină cu bunătăţi. În scurt timp, Lola a devenit stăpâna şi vedeta casei pe care o umplea cu lătrăturile şi cu joaca ei. Bătrâna Doamnă şi Bătrânul Domn erau în culmea fericirii când o vedeau cât de deşteaptă era şi cum înţelegea tot ce i se spunea. Spre toamnă, Lola a mai fătat încă şapte pui. Ultimii.

După ce puii au fost daţi spre adopţie, s-a mutat în casa bătrânilor definitiv, comportându-se ca şi cum ar fi fost de mică educată şi obişnuită cu acest stil de viaţă. Era nelipsită din preajma lor: la piaţă, la plimbare pe aleile parcului, în vizită la rude, chiar şi în staţiune i-a însoţit. Peste câţiva ani, Bătrâna Doamnă a fost atinsă de o boală nemiloasă. Lola a înţeles ce se petrece şi nu s-a mai dezlipit de capătul patului. Privea cu ochii umezi şi trişti către stăpâna care se stingea de la o zi la alta. Cât a păzit-o nu s-a mai atins nici de apă, nici de mâncare. O vreme n-a priceput de ce nu mai apărea Bătrâna Doamnă s-o pieptăne şi s-o mângăie. A rămas doar cu Bătrânul Domn care devenise tot mai morocănos, uita s-o hrănească, ori o închidea în casă şi pleca la rude. Şocul pierderii celei mai dragi fiinţe îi întunecase mintea şi Lola devenise un soi de obiect alături de celelate din casă. Suferea cumplit când îl vedea trist şi neajutorat, dar nu l-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Când Bătrânul Domn a făcut prima criză, rudele au luat-o şi-au dus-o la casa uneia dintre ele. I s-a agăţat un lanţ greu de gât şi-a fost legată de un ţăruş, undeva în fundul unei grădini. Începuse să nu-i mai pese. Ştia că sfârşitul se apropie. Se simţea şi ea bătrână şi fără nici un folos. Aproape că uitase mângăierea blândă a Bătrânei Doamne şi cuvintele de admiraţie pe care de fiecare dată i le spunea. Mai visa uneori mirosul blând de supă ce-i alinta nările în zilele geroase, când stătea tolănită pe canapeaua din bucătărie, în aşteptarea prânzului. Şi-acum, acest lanţ care aproape că-i frângea gâtul...

Peste câteva zile în faţa ei a apărut Bătrânul Domn - slăbit, palid la faţă şi cu aceeaşi privire tristă. I-a spus c-o voce stinsă: „Hai, acasă, Lola!” Parcă nici nu i-a venit a crede. După ce i-a fost dată jos zgarda, încă a mai stat preţ de câteva minute dând slab din coadă. „Hai, Lola, mergem acasă!”. Au încercat rudele să-l înduplece să renunţe la ea, însă bătrânul s-a dovedit de neclintit. „E fetiţa noastră şi trebuie să meargă cu mine acasă.”

După câteva zile, soarele blând al unei toamne târzii a fost înlocuit cu un viscol venit parcă din senin. Bătrânul Domn, din ce în ce mai bolnav, se scufundase în noaptea întunecată a uitării de sine. Zadarnic încerca Lola să-l atenţioneze că-i este sete, castronelul stătea gol de vreo două zile. Mâncare nici nu mai  primise de aproape o săptămână. Frigul de afară a pătruns şi în casă, neavând cine să dea drumul la căldură . Simţind primejdia morţii care da târcoale casei, Lola a început să latre cu disperare la uşa de la intrare. Bătrânul Domn a încercat să se ridice din pat, dar a căzut în genunchi şi inima i s-a oprit. Lola, vlăguită de foame, de sete şi de atâta lătrat a înţeles că singura cale era să se aşeze alături de stăpânul său în aşteptarea morţii pe care o simţea tot mai aproape.

Când au venit pompierii şi au spart uşa peste vreo săptămână au găsit-o mai mult moartă decât vie, dormind la spatele stăpânului său. În priviri i se putea citi lucirea morţii şi renunţarea la dorinţa de-a trăi. Nici nu mai avea pentru ce. Tot ceea ce fusese frumos în viaţa ei, toată dragostea de care avusese parte se stinsese odată cu dispariţia celor doi bătrâni care o iubiseră ca pe propriul copil.