Cuvintele rostite de Adrian Munteanu la lansarea volumului SONETE I Cum ar trebui să arate un autor de sonete în ziua în care îşi lansează o carte? Să aibă o lacrimă în colţul ochilor? Să pară plin de sine? Să aibă speranţe? Să fie îngândurat? Să fie încrezător? Nu ştiu, pentru că asist pentru prima oară la lansarea unei cărţi de sonete. Nici nu am avut când. Domnul Daniel Drăgan preciza că primul volum de sonete al unui autor braşovean a apărut acum 63 de ani. Era tipărit la Bucureşti la editura Prometeu, se numea „Muzica sferelor” şi aparţinea lui Ştefan Baciu. Se întâmplă să fi aflat de curând că a mai existat o încercare în urmă cu doi ani la editura Aula din Braşov. Nu putea să fie altcineva decât patronul editurii respective, domnul Alexandru Muşină. Era o plachetă de 48 de pagini.

Nu am fost prezent la nici unul din aceste evenimente; la primul pentru că nu mă născusem încă şi la al doilea pentru că nu am ştiut. Aş putea să vă spun cum mă simt eu acum, dar nu ştiu dacă are prea mare importanţă. Cert este că şi în situaţia în care mi-aş fi pregătit ceva, câteva ideei pe o foaie de hârtie, cu siguranţă că acum îmi fugeau rândurile din faţă, de aceea nici nu am mai scris nimic. Ar trebui doar un singur lucru să explic. Chiar dimineaţă într-un reportaj pe România - România Actualităţi şi altul pe România Cultural am fost întrebat acelaşi lucru: la urma urmei de ce sonet? Şi o prelungire a acestei întrebări: şi de ce acum? Am decis să scriu sonet, pentru că am descoperit - după lupte seculare care au durat peste treizeci de ani - că această formă de poezie fixă este aceea care se potriveşte cu structura mea interioară. Faptul că această carte are titlul Sonete I este o promisiune şi un angajament public pe care îl fac, un canon (cuvânt folosit chiar în primul sonet) pe care mi-l impun: să scot un volum în fiecare an, până când Dumnezeu mă mai ţine în această viaţă. Asta este ceea ce vreau să fac de acum înainte cu prioritate, pe lângă celelalte lucruri pe care sunt obligat sau pe care trebuie să le fac. Sunt aici, la lansare, oameni foarte importanţi pentru mine. Este aici cineva care stă cu această cameră de luat vederi în mână şi care este Maria Prochipiuc din Iaşi, foarte bună prietenă şi colaboratoare şi comentatoare. Nu mai vorbesc de onoarea pe care o am pentru că Radu Herinean de la Bucureşti, cel care a avut extraordinara inspiraţie de a iniţia acest site, unde sunt mii de scriitori români care scriu, din toată lumea, se află la Braşov. Ce s-a întâmplat datorită acestui site e faptul că suntem acum prieteni şi suntem împreună aici. O altă dovadă este faptul că această carte, în proporţie de 50%, este datorată prietenilor mei din străinătate care m-au citit pe acest site şi au trimis bani ca să iasă această carte, şi nu pot să nu-i amintesc: Luminiţa Suse şi Angela Daniela Ţapu (Canada), Vică Albuşel, Adrian Erbiceanu, Viorel Marinescu, Nick Sava, Sebastian Stoica (Canada); de asemeni, Geta Adam (Timişoara). Este aici vorba şi de autoarea coperţii pe care toţi o laudă. Este tot colegă şi prietenă a mea de pe site-ul poezie.ro, Dana Ştefan, de care tare îmi pare rău că nu a putut fi prezentă la Braşov, ca să ne bucurăm împreună şi să-i mai mulţumesc o dată pentru generozitate şi intuiţie artistică. Sunt aici, din fericire, şi oameni în Braşov care încă se mai îndreaptă spre un proiect, unii care au sesizat faptul că nu este vorba numai de o carte - ci de un proiect literar... Vă mulţumesc cu plecăciune celor care s-au ostenit să vină şi să vorbească despre cartea mea, şi domnului Daniel Drăgan care este un model de editor. Vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, începând cu soţia mea Viorica, căreia i-am dedicat această carte şi care este dragostea, modestia, blândeţea şi echilibrul meu. Scrierea unui sonet pe zi e ca o rugăciune. E o rugăciune faţă de cei ce m-au adus în starea asta, de propria mea existenţă faţă de Dumnezeu care mi-a dat un drum, mi-a impus sau mi-a clarificat un drum. E o rugăciune prin faptul că rugăciunea în sine este poate momentul de maximă trăire a unui individ, şi eu cred că maxima mea trăire a unei zile este aceea de a scrie un sonet şi nu văd, în afara lui, putinţa de a avea concentrarea şi tensiunea necesară de a trăi la maximul posibilităţilor. Vă mulţumesc că îmi daţi curajul de a continua şi vă invit, aşadar, la anul, odată cu lansarea volumului SONETE II. A consemnat Maria Prochipiuc (fragment din articolul apărut în numărul de Iulie 2005 al revistei)