Uşa Ta, Doamne!

Uşa,

care trebuie deschisă,
unii mereu o închid,
vin alţii după ei şi deschid.

Uşa,

duce spre câmpia
care se termină în zare
cu muntele cel mare.

Uşa,

prin care zăpada năvăleşte
si lângă sobă odihneşte.

Uşa,

unii mereu o închid
vin alţii după ei şi deschid.

Uşa,

care dă spre mare,
vin pescăruşi, se rotesc,
povestesc
despre vânt, furtuni,
peştii răpiţi,
despre plasele de pescari,
pânzele întinse de marinari.

Uşa,

care ne desparte,
vin unii mereu şi deschid,
alţii vin şi închid.

Uşa,

care ne apropie,
vin unii mereu şi închid
alţii vin şi deschis.

Uşa,

să fie frumoasă,
din lemn gros,
cu flori mari
şi flori mărunte,
cu soare,
lună şi cer,
câmpie şi munte,
marea întunecată
şi pescăruşii rotitori,
vapoarele întoarse la mal,
delfinii ce saltă pe val
în străluciri de răsărit,
căci Domnul pe noi ne-a iubit!
Să aibă cruce sculptată în ea,

Uşa Ta,
Uşa Ta,
Doamne, să fie uşa Ta!

22 septembrie 2007