Alchimiştii creativităţii

Alchimiştii creativităţii

Dacă am avea curiozitatea să căutăm într-un dicţionar o definiţie a creatorului genial, am descoperi (poate surprinşi) că "dex"-ul se dovedeşte o sursă comodă, dar săracă: definiţiile cele mai des întâlnite se învârt în jurul unor trimiteri de genul ...individ cu "puteri intelectuale neobişnuite", sau "om înzestrat cu cele mai înalte daruri mentale". Nimic nu ne spune deci pe seama căror criterii putem afirma, de pildă despre Nicolo Paganini, Salvador Dali, sau Nikita Mihalkov, între artişti, sau Einstein, Poincare, Coandă, sau Palade, între savanţi, pe de altă parte, care pot fi consideraţi genii, şi care numai "truditori" foarte talentaţi poate, sau remarcabil de inspiraţi uneori. Şi poate lipsa criteriilor de departajare pentru o "listă scurtă" este firească -- de la un nivel copleşitor... în sus. Ar fi totuşi interesant de observat că ultimele decade, în ciuda unei pleiade de personalităţi titanice în filozofie, arte, sau ştiinţe, nu au mai adus în faţa publicului, în media obişnuită, nici o mega-meta-personalitate... declarat "vinovată" de geniu. Explicaţia ar putea consta, plăcut sau nu, în faptul că rămâne mult mai comod diverselor canale de media să ofere spectatorilor facilul, ceea ce poate (com)place şi publicului, dar în mod sigur... sponsorilor de media. Căci nu trebuie uitat că (posibil) ultimul "geniu excentric" mediatizat frecvent, Albert Einstein, nu a fost deloc un caracter comod (manipulabil adică), atitudinea sa politic-socială activă (vezi scrisoarea adresată Preşedintelui SUA, în legătură cu folosirea bombelor atomice în Japonia) aducându-i antipatiile "durilor" din armata şi politica SUA, nepăsători de costul uman al "păcii rapide" cu Japonia în al II lea război mondial, "duri" ce-ar fi preferat ca decizia lor frizând genocidul să nu fie pusă în "lumina reflectoarelor" de o personalitate atât de iubită de alegători... Numai că, dorit sau nu, creatorul de geniu este şi Activist, dornic să-ndrepte strâmbătatea lumii. Adeseori, de altfel, asta i-a transformat - în istorie - în dizidenţi, pe Copernic, Giordano, Galileo.

Cred că ar fi păcat să încheiem -prematur - scurta explorare a veşnic şi adânc misteriosului arhetip al Geniului, fără o punctare minimală a capacităţii acestor oameni-zei de a vedea mult mai limpede şi pătrunzător (în esenţa lucrurilor şi în timp) decât semenii lor, şi de a investiga metoda generatoare a nespusei lor creativităţi. Am putea astfel afla - măcar embrionar - stra-tegiile şi metodele folosite de aceştia pentru a se "dezghioca"din paradigma comună, pentru a sparge "crusta" ce-ncătuşează capacităţile latente ale imaginaţiei şi raţiunii umane. Căci geniul rămâne magicianul ce vede în "globul de cristal" al minţii sale inefabile "icoanele" - ascunse de umbre, himere şi coduri - ale unor adevăruri adesea abisale - aşa cum unui arheolog, Schlieman de pildă, redescoperitorul Troiei, i-ar fi fost "revelate" locurile viitoarelor excavaţii rodnice. Asta nu înseamnă însă că şi "uneltele" creativităţii sale rămân la fel de misterioase. Dar să ilustrăm cu câteva exemple pe care le putem bănui sugestive... În fond, şi geniile sânt oameni ca şi noi, toţi ceilalţi, deci "văd" (cel puţin în absenţa geniului lor...) ceea ce vedem şi noi, adică... Realitatea.

Să încercăm deci să pătrundem în atelierul sau laboratorul de creaţie a câtorva Personalităţi de Marcă. Vom afla astfel că Michlangelo Buonarotti de pildă, suflet renascentist trăitor sub "blestemul" geniului în pictură, poezie, sculptură, mărturisea că sculpturile sale dorm "încătuşate" în piatră (marmură), aşteptându-şi parcă "eliberatorul"... Putem bănui în această declaraţie influenţa mitologiei greceşti ce îl consacră pe Pigmalion drept sculptor-demiurg, concurent al zeilor, capabil să însufleţească prin dragoste preafrumosul dăltuit de el în piatră. Leonardo da Vinci, pe de altă parte, un alt "cosmopolit" renascentist, purtător şi el al pecetei supraomeneşti a geniului, atât în arte cât şi în ştiinţe şi tehnologie, nu-şi disimula sursa de inspiraţie în maiestrele creaţii ale lumii vii înconjurătoare. Natura vie îi părea astfel un miraculos "de-ajuns" pentru a prefigura proiectul viitorului deltaplan sau avion (găsit "de-a gata" în studiul aripii unei păsări), pe acela al tancului (oferit din nou de inepuizabila natura vie, în studiul carapacei broaştei ţestoase poate), ori chiar schiţa helicopterului -- sugerat posibil de portanţa şi manevrabilitatea incredibilă a libelulei, ori de "elicea centrala" şi "înşurubarea" în aer a frunzelor de tei...

Cel puţin în privinţa metodei folosite pentru concluziile sale şocante ştiinţific, Einstein rămâne acelaşi om deschis şi transparent: el menţionează adesea metoda sa de-a "proba" valoarea unor bănuieli sau intuiţii prin folosirea unor experimente imaginare ("thought experiment").

Aceste "thought experiments", rămase până astăzi unelte formidabil de rodnice, alături de alegerea foarte inspirată a "temeliilor" oricăror teorii fizice novatoare, anume Postulatele Fundamentale (cum ar fi cel al echivalenţei maselor inerţială şi gravitaţională, ori cel al "plafonului" vitezei luminii pentru "pânza" cosmică de continuum spaţio-temporal, sau, în sfârşit, al echivalenţei sistemelor inerţiale pentru Toate Legile Fizicii...), toate acestea i-au permis savantului anticiparea efectului de curbare a luminii în drumul prin "lentilele gravitaţionale" ale astrelor şi galaxiilor, ori efectele "sifonării pânzei" de continuum spaţiu-timp, şi a "încreţirii" astfel a Timpului la viteze luminice. Notabil, Einstein a "zărit" un plan divin în simetriile Ştiintei.

În sfârşit, ne vor rămâne totuşi necunoscute resorturile lăuntrice ale unui Henri Coanda pentru "zămislirea" efectului ce-i poartă numele (legat de curgerea pe contururi a fluidelor, cu aplicaţii cunoscute în aeronautică şi nu numai), ori "chemarea intuitivă" a academicianului român Minkovschi în "demascarea" structurării biologicului pe o scară ascendentă, de la "scheletul" structurii biosice a viului, la temelia enisică a conştiinţei, şi la viitorul dezvăluitor al "aurei" noesicului (suport al straniilor manifestări bioenergetice, substrat al capacităţilor paranormale...). O posibilă consolare pentru ce nu vom şti vreodată este că "pasul gigantic pentru omenire" (pentru a-l cita pe primul păsitor uman pe un alt corp ceresc) al geniului, adică pasul spre ruptura de dogma, tradiţional şi asumarea de false (facile) prezumţii, acest pas de mare curaj de a "rejudeca temeliile" (niciodată cu-adevarat definitive în Ştiinţă), poate fi făcut, cum a dovedit-o Ilya Prigogine, plecând de la date ştiute de toţi dar marginalizate... ca "nimicuri" incomode. Acesta a revoluţionat preceptele darwiniste (devenite la rându-le, incredibil?!, dogme) plecând de la "luarea-n serios" şi analiza atentă a unui fenomen fizico-chimic foarte simplu, cunoscut de toţi chimiştii sub numele de "instabilitatea lui Benard". Acestă instabilitate constă în apariţia unor "ciorchini" moleculari de formă hexagonală în... apa chioară, de-ndată ce aceasta era supusă încălzirii. Plecând de la acest "insignifiant" fapt experimental, Prigogine a dezvoltat o teorie capabilă să demonstreze că străvechea "poveste darwinistă" a vieţii ce rezultă dintr-o "supă primordială" pe bază de... "zaruri", "baftă" şi... milarde de ani, nu e mai mult decât... o poveste, nu prea inspirată. Tot mai mulţi evoluţionişti au fost astfel "convertiţi" în a descoperi că mecanisme şi legi fizice de mare fineţe rămân - mult mai probabil - adevă-ratele cauze ale apariţiei vieţii, conform însă unui "algoritm"de funcţionare fără greş a acestor legi de fundament, mai curând aidoma unui fel de cod genetic universal... al apariţiei vieţii planetare - de-ndată ce există energie

Aparent numai cu valoare anecdotică, aruncând însă o lumină revelatoare asupra unor confruntări între genii-titani din lumea ştiinţei contemporane, ziarul The Vancouver Sun publica în ediţia din 21 Iunie a.c. disputa ivită între câştigatorul din acest an - devenit astfel milionar - al premiului Fundaţiei Templeton, fundaţie sprijinând cercetările ştiinţifice spiritualiste, pe de o parte, şi preopinentul său, cosmolog sprijinitor al materialismului, şi-al unui Cosmos din haos...

Disputa era deci între doi fizicieni cosmologi, între Victor Stenger (susţinător al unui Univers născut din haos şi întâmplare, a cărui schimbare se face graţie legilor oarbe ale şansei) şi John Pokinghorne (susţinător al planului, şi legilor de sorginte Divină ale Creaţiei Universului, legi ce "comandă" asceza viului şi conştiinţei în Casmos). Aceşti doi "duelişti" de calibru reprezentau doar "picătura" unui întreg "clocot" de opinii contemporane pro şi contra unui Univers Creat. Paradoxal poate, dovezile legate de prezenţa unei "conştiinţe cosmice", a unor legităţi şi principii ce-au fost "sădite" în plămadă primelor fracţiuni de secundă de existenţă a Cosmosului, par să încline balanţa tot mai vizibil în favoarea unei explicaţii spiritualiste -- paradoxal spuneam, pentru că argumentele acestei viziuni sânt cele ştiinţifice, nu metafizice...

Această luptă, ce-şi anunţă numai debutul prin confruntări ca cea de mai sus, va fi o redutabilă "cameră hiperbarică" pentru plămădirea şi cristalizarea diamantelor ce vor fi Geniile Generaţiilor Viitoare. Graţie lor vom afla poate în sfârşit, în această generaţie, dacă Spaţiul şi Timpul sânt Realităţi Fizice, independente de observatorul uman, ori numai simple fantasme...

Dan CONSTANDA