Căruţa cu coviltir decapotabil

România: începutul Mileniului Trei, bilanţul decadei de tranziţie


Se spune că nimic nu circulă mai repede ca veştile proaste. Poate că-i adevărat. Tot adevărat rămâne însă că, chiar dacă mai timid, mai expuse criticilor şi scepticismului justificat sau nu, şi veştile bune îşi croiesc calea spre urechile atente ale celui imparţial. Cred că - Slava Domnului! - este şi cazul veştii (aşteptată cu atâta nerăbdare, la început de nou mileniu, de milione de români pribegi) că lucrurile au început să intre în România pe făgaşul promisiunilor cu acoperire în aur, adică în realităţi. Ei bine da, vă vine să credeţi sau nu prea, politicienii PSD-işti (fost PDSR-işti) aleşi - cam în disperare de cauză - pentru a nu lăsa România pe mâinile Partidului România Mare (cu al său Corneliu Vadim Tudor), par să-şi ia în sfirşit obligaţiile în serios, proptind hotărât carul şi oiştea treburilor României pe un făgaş pragmatic şi European, aşa cum au sperat eroii Revoluţiei ProLibertate din 1989. ªi asta fără o reabilitare (necum apologie) a fostei nomenclaturi PSD, dar spre o recunoaştere a meritelor premierului Năstase (fie el deviant ori nu...)

Mânat de drumuri fortuite ca meandrele destinului omenesc, am avut ocazia să (re)vizitez de curând "ţara mumă", pentru mine - şi alţi emigranţi - România, dupa ce petrecusem câteva săptamâni bune şi în primăvara anului trecut (2000). Nu mică mi-a fost mirarea - şi apoi bucuria - să înţeleg că, în numai 18 luni de absenţă din ţară (din Mai 2000 până în Noiembrie 2001) în România îşi croiseră drum importante schimbări în bine, unele rezolvând, altele deschizând calea rezolvării unor spinoase probleme social-economice prea-îndelung amânate. Concret, inflaţia a ajuns în sfârşit la cota de (doar!) 35% şi s-ar părea că sunt şanse reale să fie "domolită" în câţiva ani la 15-20% (numai!); somajul a scăzut de la un alarmant 15% la 8-10% (mai mic în oraşele mari); încă mai important, după ani de regres şi stagnare, economia românească a înregistrat în 2001 o creştere record de 5%, în condiţiile unei forţe de muncă diminuate sub jumătate(!) faţă de nivelul celei din 1990, deci cu vădite perspective de eficienţă economică sporită. Ca un alt reper cu greutate, economiile populaţiei (în valută) au crescut de câteva ori - faţă de anul 2000 - după ce înregistraseră o cădere alarmantă în perioada 1995-2000. În sfârşit, de la 1 ianuarie 2001 românii vor putea călători nestingheriţi (de vize) în orice ţară vest-europeană (având însă banii necesari, respectiv 50 euro(US$45)/zi în ţările fost comuniste şi 100 euro(US$90)/zi în ţările vestice ale Europei; semnificativ de asemenea, s-a introdus, în folosul celor extrem de nevoiaşi, echivalentul "welfare"-ului, e drept, la un nivel foarte modest de US$20/lună. Poate cel mai convingător însă, a devenit posibil ca România să fie acceptată în numai câţiva ani (în anul 2004 în loc de 2007) în Uniunea Europeană, alături de alte 11 state central şi Est-europene (fost comuniste), acceptul rămânând însă - rezonabil - condiţionat de creşteri semnificative de eficienţă în privatizare cât şi pentru restul parametrilor cheie ai alinierii economiei româneşti la standardele Europei Unite. ªi lista schimbărilor positive, dătătoare de speranţă, poate continua...

Pe aceeaşi linie de optimism, de exemplu, ca un notabil succes al noii politici externe româneşti, PSDul va fi în curând primit - cu drepturi depline! - în puternica (şi influenta) familie a partidelor socialiste vest-europene, aşternând astfel calea unor contacte economice mult mai rodnice cu ţările vestice prospere ale "bătrânului continent". Ca un ultim argument, deşi deloc o "floare la ureche", s-a reuşit privatizarea unuia din giganţii "vampiri" de resurse financiare, respectiv Combinatul SIDEX Galaţi. Iar dacă tot amintim de vampiri (reali sau de roman), România va deschide curând (în Sighişoara) şantierul unui parc tematic de distractii, "Dracula Land", oferind astfel o sursă de "joburi" pentru Sighişoreni, cât şi un binevenit imbold turismului international.

Nu este, pe de altă parte, deloc cazul să ne îmbătam cu apă rece, fie ea şi cea a trandafirilor noului botezat PSD (Partidul Social Democrat), fostul PDSR: salariul minim în Romania continuă să fie la un jalnic nivel de US$50/lună, iar cel mediu este de doar US$90/lună, iar asta în condiţiile unor preţuri egale - la tot mai numeroase produse - sau chiar mai mari decât cele din Canada. Nivelul pensiilor mici este încă de ordinul a US$50/lună (actualmente = 1milion şi cinci sute de mii lei), cu menţiunea că noile reglementari de acordare a pensiilor dezavantajează - uneori dramatic - pe cei pensionaţi imediat dupa Revoluţie comparativ cu cei mai recent pensionaţi: decalajul dintre pensile maxime şi foarte mici a ajuns astfel la raportul uluitor de 60 la 1, faţă de numai 6 la 1 in 1990 (din fericire se fac eforturi să se corijeze legislativ - curând - discrepanţa).

Nu sunt numai acestea, desigur, neajunsurile ce confrunta încă endemic România. Munca la negru şi fraudele comise la angajări de o parte din patronat (ostil plaţii taxelor aferente) conduc încă la procente însemnate de "somaj oficial" (munca la negru), situaţie ce va prejudicia - pe termen lung - drepturile de pensionare ale celor angajaţi "neoficial". Ca o consecinţă uşor de anticipat, confruntaţi deci cu oferte de salariu că asigură adesea doar supravieţuirea, lucrătorii români (mai calificaţi sau nu prea) fac uneori eforturi disperate de a ajunge să trudească - tot la negru - în ţările vestice bogate (în special Italia, Spania, Franţa): ca un corolar, situaţia autocarelor cu "turişti", ce pleacă pline şi se reîntorc... (aproape) goale a rămas un fapt cotidian. Calitatea acestor "turişti harnici" rămâne - din fericire - de departe mai bună decât cea a "mâncătorilor de lebede" de tristă faimă, ţările vestice afectate de mâna de lucru românescă clandestină nefăcând - până acum - plângeri serioase guvernului român. Există însă şi în această privinţă, eforturi guvernamentale de sporire a locurilor de muncă - legale - în străinătate.

Corupţia, nepotismul şi mita, piaţa neagră de mărfuri şi servicii, adesea ajutate de o justiţie nu numai oarbă dar şi indolentă şi coruptibilă, rămân încă tare primordiale ale social-economicului românesc. Ca un exemplu grăitor, "noul" preşedinte de senat, Nicolae Văcăroiu, a fost recent acuzat (cu probe decisive) de luarea unui "bonus" de 10 miliarde lei (aproape US$ 350 mii) la... instalarea la preşedenţia onorifică a unei firme de fonduri mutuale cu bani de la depunători. Acelasi N.Văcăroiu mai face încă, pe de altă parte, costisitoare "vizite de lucru" în Corea, cu scopul declarat al "găsirii de investitori serioşi", sperând însă - pasămite - la comisioane mai suculente decât cele ce-ar mai putea fi găsite la ...prudenţii investitori din Europa mamă.

O alta problemă nesoluţionată de vitală importanţă pentru viitorul românesc, situaţia economică şi socială a tinerilor rămâne încă - din păcate - una din "rănile deschise" ale (încă) proaspetei democraţii româneşti. Nu numai numărul şi calitatea locurilor de muncă frustrează astăzi o bună parte din tinerii români, dar şi costul şi calitatea vieţii autohtone în general: un apartament nou costă în Bucureşti, spre exemplu, între US$30 şi $50 de mii. Chiriile, ca alternativă, au crescut şi ele la nivelul unui salariu(US$50-100), iar asta ţinând cont de adăugarea (tot pe punga chiriaşului) a unor costuri de întreţinere ce se ridică iarna la alţi US$30/cameră.

Cu toate neajunsurile serioase prezente încă în esichierul economic/social românesc, rămâne la fel de adevărat însă, pentru a reînclina balanţa în favoarea optimismului prudent, că tarele semnalate mai sus sunt rezultatul însumat a - iată! - doisprezece ani de tranziţie spre o economie sănătoasă şi o societate prosperă. Nu trebuie uitat deci că, dacă o parte a racilelor societăţii româneşti de azi îşi pot găsi - prin guvernare adecvată - o rezolvare în timp relativ scurt, altele vor rămâne inevitabil doar paleativ rezolvate, amendarea lor necesitând poate zeci de ani...

Un mucalit filozof francez amintea pe la 1900, în treacăt, că "cea mai frumoasă fată din lume chiar, nu poate oferi decât ceea ce are", spiritul fiind desigur valabil într-o gamă mult mai largă de domenii decât darurile prefrumoaselor. Să extindem în glumă butada şi la "farmecele" politice ale lui Adrian Năstase (şi al său PSD), constatând totuşi cu vadită satisfacţie şi optimism că în sfirşit în ceasurile naşterii Mântuitorului creştinătăţii, România, ca o căruţă cu coviltir (pentru prea puţini cu lux de Mercedes decapotabil) a neamului, şi-a început şi ea, alături de suratele fost comuniste, drumul spre o Luminiţă vie şi sănătoasă, vizibilă însă la capăt de tunnel.

Dan CONSTANDA