în Filosofie şi în descrierea Realităţii Fizice a Cosmosului

Dilema filozofică legată de descrierea Realităţii (Fizice) Cosmice are o vechime multimilenară. Şi de fapt, un fapt atestat de altfel, dilema respectivă este încă mult mai veche, ea datând cel mai probabil de la începuturile apariţiei speciei capabile de conceptualizare şi gândire relaţională, adică a speciei abstract-gânditoare a omului. De pildă, arheologii francezi au descoperit o grotă ornamentată cu desene sugestive în sensul dilemei... omului primitiv (în speţă, cel al culturii neolitice) de a alege, respectiv între credinţa într-un Cosmos primordial materialist, pe baza elementelor aflate "la vedere" în sistemul de referinţă Pământ, şi între convingerea asupra unei realităţi determinant imateriale, de esenţă mistică, dominată mai curând de elementele cunoaşterii intuitive, spirituale şi religioase, populată şi condusă de zei şi duhuri. Omul neolitic avea, pare-se încă de la acea vreme, dileme şi frământări filozofice asemănătoare... omului modern, fie el aparent numai, foarte diferit, adică emancipat, sofisticat, stresat, ori eficientizat, robotizat...

Marile culturi ale antichităţii, de la Sumerieni, Babilonieni, Indieni, Chinezi şi Egipteni, la Greci şi Romani, şi-au formulat la rândul lor paradigma proprie de interpretare a "aparenţelor materiale" ale Cosmosului şi, respectiv, a esenţelor spirituale divine ce le-ar putea sta la bază. Filozoful grec Platon, spre exemplu, într-unul din Dialogurile sale, vorbeşte despre "protomodelul" Realităţii Fizice concepute de el (model al Cosmosului adică), model-schiţă ce ar permite fiinţei umane - în viziunea sa, cel puţin - să poată conceptualiza şi studia numai aparenţe -- umbre fugare, oarecum similare celor proiectate de un foc central pe pereţii unei peşteri imaginare, unde omul este permanent captiv. Prinşi în "capcana" peşterii lor, considera Platon, oamenii ar putea accesa şi studia doar "fantomele" efemere reflectate de o realitate - în esenţă - imposibil de studiat direct, realitate ce-ar rămâne deci Creaţie şi Obiect de Studiu intrisec Divin. El devine prin această viziune a realităţii unul din reprezentanţii importanţi ai idealismului, doctrina filozofică ce consideră Esenţa universului de natură eminamente spirituală. Platon nu a fost însă primul filozof idealist consemnat istoric, ci doar unul ale cărui lucrări au fost - din fericire - păstrate de posteritate: el a avut atât precursori (de pildă, în cultura Indiană, Tibetană sau Chineză) cât şi numeroşi continuatori, elevi, prozeliţi, ucenici şi imitatori posteriori antichităţii, până în ziua de azi.

Tot în sânul filozofiei antice greceşti apar (în cadrul culturii Europene, cel puţin), pe de altă parte, şi primele idei filozofice legate de esenţa materială a lumii, cum ar fi cele enunţate de Democrit, Leucip, Tales şi numeroşi alţii. Aceşti filozofi negau rolul vreunui element spiritual divin (politeist sau nu) ce-ar costitui "substratul" inefabil al realităţii. Şi trebuie amintit că şi concepţia materialiştilor greci a avut în istoria umană scrisă - cum se poate bănui de altfel, precursori şi continuatori - de asemenea, până în zilele noastre.

Sub influenţa progreselor şi emancipărilor economice şi sociale, vremurile postmedievale şi "moderne" de mai târziu, adică cele debutând cu Renaşterea (sec. XVI) şi Revoluţia Industrială în Anglia şi Europa (sec. XVII), au văzut creşterea numărului filozofilor materialişti, şi asta din nou, până aproape de realitatea timpului prezent. Pentru motive uşor de intuit, mecanizarea şi eficientizarea protoindustriei (încă) medievale, pe de o parte, dar şi apariţia unui inventar modest de "tehnologii ştiinţifice" (cum ar fi luneta, telescopul sau maşinile acţionate de abur) constituiau un teren fertil pentru dezvoltarea determinismului şi materialismului, pentru că era tentant să vezi Cosmosul, aşa cum a îndemnat modelul cosmic Newtonian, sau ecuaţiile lui Lagrange, ca pe-o... maşinărie industrială - doar că la altă scară...

Ca factori decisivi în întărirea "partidei" filozofice materialiste în cultura Europeană (întărire generată de creşterea numărului argumentelor "apetisant" viabile, dar şi al suporterilor "înregimentaţi"), s-ar putea cita cel puţin, pe lângă diminuarea rolului şi influenţei politico-sociale a Bisericii, iar asta odată cu creşterea industrializării şi a liberalismului economic şi social, răspândirea tot mai largă a abordării ştinţifice a realităţii fizice. Aceasta a fost - şi este - bazată pe calculul statistic şi experimentul repetabil -- abordare însoţită, cel puţin până în Secolul XX, de un "marketing" viguros de obiectivitate riguroasă, indisputabilă, aproape dogmatică şi... aparent implacabilă.

Odată cu progresele realizate în Ştiinţă în privinţa dotării cu instrumente avansate tehnologic, metoda ştiinţifică a fost puternic sprijinită în implementare şi de descoperirea/confirmarea existenţei... reale a moleculelor, atomilor şi nucleului atomic, la confluenţa Secolelor XIX şi XX. S-a putut confirma astfel antica intuiţie materialistă greacă, folosită anterior doar ca ipoteză, ca model convenabil dar nefundamentat practic.

Atomul, ca element ce nu mai poate fi divizat fără să fie compromise calităţi esenţiale ale substanţei de studiat (alături de o pleiadă de particule subatomice, fermioni şi bosoni...), devine astfel cheia de boltă a concepţiei materialiste moderne. În sfârşit, şi în nici un caz în ultimul rând, la consolidarea ipotezei materialiste au contribuit în mod special teoriile a doi savanţi britanici deschizători de noi orizonturi în Ştiinţă, respectiv Isaac Newton şi Charles Darwin. Ei au fost şi sunt consideraţi părinţii Legii Gravitaţiei Universale şi, respectiv, Legii Evoluţiei şi Selecţiei Naturale. Această ultimă lege este una esenţială în Teoria Evoluţionismului, doctrină ştiinţifică ce propune explicarea imensei diversităţi a lumii vii prin procese de selecţie naturală şi mutaţii spontane -- ce decurg de la sine. Conform acestei teorii ("hipertrofiată" între timp la rang de lege imuabilă...), selecţia realizează transmiterea favorizată către urmaşi a caracteristicilor exemplarelor celor mai adaptate la mediu şi, tot prin selecţie, exponenţii diverselor specii se adaptează pentru a supravieţui unor condiţii de mediu de o dinamică continuă - "evoluând" (aparent...) astfel, concomitent cu schimbările mediului. Din păcate, însă, pentru o dorită "fiabilitate ştiinţifică" şi valoare practică a Teoriei Evoluţioniste, savanţii nu au putut pune în evidenţă clar mecanismele subtile ce asigură mutaţiile implicate în procesele adaptării. Testată pe teren şi în laborator, ipoteza conform căreia competiţia operează o selecţie severă în buchetul de variante oferit de posibilele mutaţii naturale (spontane în timp şi efect, şi esenţial aleatoare), nu a produs rezultatele aşteptate - mutaţiile spontane nu au dovedit viabilitate, ele părând mai curând aberaţii (cum ar fi gâze cu şase aripi, sau animale cu organe sau membre excedentare), eliminate repede în habitatul natural. Teoria Evoluţionistă nu a putut evidenţia, deci, un mecanism aleator capabil să creeze Adaptarea (cum ar fi un gât mai lung la girafă, sau transformările sui generis apărute la capra neagră de munte, de pildă, în comparaţie cu cea domestică, ori schimbările unice ale faunei insulei Galapagos...). Această lipsă esenţială este comentată astăzi de mulţi savanţi drept... "secretul lui Polichinele" (secretul ştiut de toată lumea...) al slăbiciunii Teoriei Evoluţiei, iar soluţia preconizată vizează - pare-se - dispariţia iminentă a Teoriei Evoluţiei în forma actuală.

De fapt, cercetători de renume au propus deja înlocuitori mai avansaţi ai adulatei Teorii a Selecţiei Naturale, alte explicaţii ale mecanismelor adaptărilor de care sunt capabile speciile, mecanisme aflate momentan în stadiul detalierii teoretice şi rafinării testării, dar şi în stadiul luptei cu inerţia din Ştiinţă -- a se vedea cartea de avangardă, acum 20 de ani ca şi azi, a Prof. Doctorului român Constantin Dumitru, respectiv Inteligenţa Materiei.

Începutul secolului XX vede cele două concepţii asupra lumii (Realităţii Fizice), respectiv Materialismul şi Idealismul, reprezentate în mod abrupt... de inegal (ca număr de "suporteri" şi "vogă" în filozofie...). Idealismul apare astfel ca fiind mult mai "subţire" reprezentat, cu reflexe mai ales în literatură şi arte, iar asta în timp ce Materialismul are aparent o victorie cvasitotală. La 1900 vedem astfel o paradigmă (concepţie exhaustivă ce înglobează doctrinele şi teoriile ştiinţifice de "main stream" cultural, ştiinţific, artistic, politic, social) predominant deterministă, populistă şi triumfalistă. Cosmosul Newtonian se prezintă astfel, la 1900, nu numai ca unul cognoscibil cu siguranţă, dar şi ca o Realitate ce se poate cunoaşte cu uşurinţă, ba chiar şi în scurt timp... Fizicieni de calibru, de pildă (cum ar fi Lord Kelvin, cu numele real J.J. Thomson), nu ezită să prezică abandonarea iminentă a preocupărilor de studiu în Fizica Teoretică pe temei că... "la orizontul cunoaşterii în Fizică nu mai sunt... decât câţiva norişori."

Acei "câţiva nori" (legendari azi) se vor dovedi însă - în numai câteva decenii - aducători de taifune şi uragane în Fizica bănuit epuizată: venit de niciunde, în 1905 un "mezin" doctorand fără faimă şi scrisori de recomandare, morgă, sau "magine", dă o lovitură de graţie serenităţii autocomplezente din Fizica Clasică. Plecând de la ecuaţiile marelui fizician Lorenz, el descoperă "din vârful creionului", şi la paritate cu gigantul matematicii Henry Poincare, relaţiile superb de elegante ale Teoriei Relativităţii Restrânse. În acelaşi an de graţie, 1905, acelaşi "ucenic vrăjitor" al Fizicii, cu numele de Albert Einstein, propune şi o reîntoarcere salutară către conceptul de corpuscul, foton, în studiul luminii şi al efectului fotoelectric. Nu fără a crea senzaţie, şi dând parcă replica într-un dialog spontan prilejuit de un "brainstorming" între genii, un alt supertalent, Max Plank, propune - în aceiaşi ani de debut de secol XX - considerarea noţiunii de cuantă de energie. Apare astfel posibilă rezolvarea unei dificultăţi aproape durereoase, sigur jenante, din teoria radiaţiei, aceea legată de "paradoxul radiaţiei corpului negru". Câţiva ani mai târziu, şi parcă pentru a realiza un extatic "coronat opus", deja faimosul Einstein dă omenirii, în anul revoluţiei bolşevice, 1917, cadoul unei enorme Revoluţii în Fizică, dar şi cea mai strălucită creaţie în Fizica de după Newton: superfaimoasa azi Teorie a Relativităţii Generalizate.

Mai mult decât atât, profitând de terenul extrem de fertil de studiu, o întreagă "falangă" de cercetători de calibru supergreu şi geniu (dintre care trebuie menţionaţi măcar alţi câţiva "cavaleri ai mesei rotunde" ai Mecanicii Cuantice, cum ar fi Niels Bohr, Erwin Schrodiger, Louis De Broglie ş.a., iar mai târziu Richard Feynman, David Bohm, Stephen Hawking, Steven Weinberg ş.a.), pun la punct în scurt timp - în cea mai "romantică" periodă de dezvoltare explozivă a Fizicii - ceea ce avea să devină un uluitor de "perfecţionat obiect metodic" de studiu al Realităţii, şi anume Teoria Mecanicii Cuantice. Această realizare este considerată încă drept una din cele mai meritorii împliniri ale geniului uman din toate timpurile -- iar asta deşi i s-au alăturat deja cel puţin alte două (uluitor de complexe), la fel de bogate în promisiuni, respectiv teoria supergravitaţiei şi cea a superstringurilor (supercoardei vibrante), ultima datorată lui Edward Witten şi Brian Green.

Această ultimă superteorie unificatoare propune un Cosmos încă mai flexibil şi complex decât cel Einsteinian, într-o topologie de cel puţin 10-11 dimensiuni, din care doar un continuum de patru dimensiuni sunt "la vedere" şi, deci, "reale" pentru noi...

...Şi poate că, de fapt, cu aceste două grandioase teorii, Mecanica Cuantică şi Teoria Relativităţii Generalizate, ar fi trebuit început, ca la naşterea unui nou sistem solar, şi "sistemul planetar" al argumentelor acestui articol...

Oricât ar putea părea de improbabil celui mai puţin avizat asupra transformărilor de paradigmă în Ştiinţe, aceste două teorii faimoase amintite anterior, cea a Relativităţii şi cea a Mecanicii Cuantice (în fapt două uriaşe "străpungeri de tunel" ale cunoaşterii umane), au refăcut, deşi gradual şi pe un teren încă dispus copios controversei filozofice şi ştiinţifice, "scorul" de pondere în paradigmă Materialism - Idealism (din nou la fragila paritate, ori mai curând la "dualitate"), prin creşterea substanţială - în ultimul secol - a filozofilor, fizicienilor, biologilor, şi în general al savanţilor idealişti. Şi asta datorită unui şir, aparent tot mai lung, de motive, teorii şi experimente provocatoare, incitante sau percutante...

Cum s-a întamplat întotdeauna în istoria Ştiinţelor, şi teoriile mai sus amintite au adus nu numai rezolvări (pe alocuri aproape miraculoase) ale unor probleme importante ce-şi căutau soluţia. Ele au deschis şi "rănile" unor întrebări noi, al căror număr (şi tendinţă) par(e) să încurajeze o puternică sugestie idealistă în privinţa esenţei apariţiei şi sensului existenţei Cosmosului: o sugestie mai curând... Creaţionistă, şi nu Evolutionistă, cum s-a sperat adesea, sute de ani. La nivelul imposibil de cuprins al distanţelor cosmice, spre exemplu, savanţii au descoperit uimiţi - din modelări pe calculator ale condiţiilor protoformării universului - că există un număr uluitor de mare de posibilităţi de formare ale unor Cosmosuri care, deşi diferite iniţial doar în detalii infinitezimale, s-ar transforma în timp în Universuri lipsite de viaţă, din care unele lipsite chiar şi de stele... Surprizele nu s-au limitat la asta, însă. Mai mult, s-a constatat şi că dacă echilibrul ultradelicat între cele patru forţe fundamentale (adică cea gravitaţională, cea electromagnetică şi cele două forţe din nucleul atomic, cea slabă şi cea tare) ar fi variat numai cu fracţiuni de procent, obiectele cosmice n-ar mai fi avut nici o şansă să apară; ce să mai vorbim de viaţa "spontană"...

Cosmosul însuşi pare să fie stabil doar pentru că există o cantitate enormă de "materie neagră" (botezată ad hoc), ce măreşte densitatea masei pe unitatea volumică, contribuind prin gravitaţia exercitată astfel la... "ţinerea în frâu" a roiurilor de galaxii - care altfel s-ar împrăştia în neant şi ar lăsa cosmosul cu... câţiva atomi de hidrogen pe kilometru cub. În sfârşit, ca şi când doar asta mai lipsea, s-a constatat că o premisă (ce părea) de bun simţ, şi acceptată de mult timp în Astronomie... iese tocmai pe dos. Este vorba despre ideea că galaxiile capătă în timp o viteză "de frânare" tot mai mică deci, şi asta cu cât sunt mai depărtate - în timp - de Big Bang-ul considerat primordial. S-a dovedit în schimb că, tocmai pe dos, galaxiile cele mai depărtate se... "grăbesc" cu-atât mai tare cu cât sunt mai depărtate, şi asta pentru că "gheara" de atracţie a gravitaţiei nu numai că le "scapă din mână", dar le şi împinge, cu o forţă sporită, la distanţe foarte mari...

Ca să iasă din impas, savanţii au trebuit să "ghicească" ad hoc cum că ar exista şi o "energie negativă" ce are - începând numai de la distanţe enorme încolo - un rol de... respingere, tot mai puternică, în funcţie cu pătratul distanţei.

Toate aceste caracteristici par ca extrem de invitaţionale - luate sinergetic - spre ideea că şi Cosmosul a "evoluat" conform unui "plan de dezvoltare" amănunţit, conform unor legi fizice parcă anume date pentru a oferi o varietate de condiţii, numeroase dintre ele permiţând, sau chiar încurajând existenţa vietii...

Şi ca şi când surprizele în Cosmologie n-ar fi fost deja alarmante pentru partizanii evoluţionişti ai structurării biologice (dar şi cosmice) pe bază de tatonări şi "dat cu zarul" a mutaţiilor, un savant (apărut şi el din obscuritate), anume Ilya Prigogine, a descoperit - surpriză! - că există o plajă întreagă de precese chimice şi biologice ce decurg antientropic, adică în sensul creşterii ordinii, şi nu al celui obişnuit, spre o dezordine în creştere.

Acelaşi savant a adus şi argumente zdrobitoare că Pamântul/Terra, draga noastră planetă-mamă, chiar se comportă ca o fiinţă vie (oarecum, păstrând proporţiile...), urmând legi de o precizie severă, ce par să regleze un fel de... metabolism.

La nivelul cunoaşterii prin intermediul fenomenelor cuantice, pe de altă parte, îndemnurile subtile către considerarea Cosmosului ca având un sâmbure mistic, se aglomerează de la o zi la alta. Un foarte respectat fizician englez, David Bohm, şi-a şocat colegii conservatori (şi asta acum... un sfert de secol) propunând existenţa unui "pachet subtil de energie" la nivel nuclear, pachet pe care l-a numit potenţial cuantic. Acesta ar putea avea proprietatea fascinantă de a fi seiful "formelor" din evoluţia cosmică, o imagine asemănătoare "monadelor" propuse de savantul Blaise Pascal cu sute de ani în urmă.

Un număr mare de fenomene numite azi "paranormale" (şi, oficial cel puţin, necercetate, căci sunt... nedovedite), dar şi aspecte stranii ale evoluţiei speciilor (cum ar fi specia de cărăbuş ce are pe elitre desenul precis al... prădătorului ce vânează cărăbuşul...), şi-ar putea afla explicaţia dacă existenţa acestui "potenţial" ar fi dovedită. Alte experimente, de dată relativ recentă, au putut concluziona existenţa proprietăţii de "nonlocalitate" a Spaţiului, proprietate ce permite "semnalizarea instantanee" între particulele energetice infinitezimale ale spaţiului multidimensional. Nonlocalitatea pune în lumină o caracteristică de "ţesătură ultrasensibilă, perfect interconectată" a unei topologii spaţiale a Cosmosului ce cuprinde (tot mai) sigur un număr de dimensiuni mai mare decât cele trei spaţiale şi una temporală - acceptate azi. Tot mai mulţi savanţi par să sugereze astăzi că trăim într-o topologie cosmică multidimensională în care legile Fizicii acţionează "ca subrutine într-un calculator Cosmic sui generis", ele interacţionând permanent cu structurile enisice şi noesice ale creierului uman, şi putând fi, în cazul unor înzestrări personale excepţionale, chiar modificate prin psihism uman.

Disputa dintre Materialism şi Idealism nu a fost adjudecată şi nici nu pare a se fi epuizat sau decis. Tot mai mulţi oameni de ştiinţă devin însă - zi după zi - tot mai avizaţi de una din marile promisiuni nerespectate ale Ştiinţei, de la începuturi şi până azi: este vorba de "jurământul de credinţă" al Ştiinţei de a nu ezita să facă schimbări profunde ale paradigmei proprii curente, în caz că măcar şi un singur experiment aduce o dovadă contrară paradigmei curente.

Concret, de exemplu, paradigma şi modelele ştiinţifice actuale ar trebui (măcar parţial) schimbate, aşa ca să acomodeze fenomenele stranii consemnate în repetate situaţii, cum ar fi (de pildă) fenomenele de "combustie internă", telechinezie, telepatie, materializări sau levitaţie, fenomene ce sunt tratate şi azi, ca şi acum sute de ani, ca un fel "vrăjitorie", dacă nu chiar ca banală escrocherie. Şi asta pentru că, conform "jurământului de onoare" al savanţilor de oricând şi oriunde, un singur caz autentificat... de levitaţie (să zicem) trebuie să ducă la schimbarea actualei paradigme ştiinţifice. Eu am convingerea fermă că multe dintre teoriile ştiinţifice şi fenomenele uneori contestate sau inexplicabile de azi, dintre cele mai "de frontieră" chiar, se vor dovedi modele tradiţionale ale Ştiinţei de mâine. Tot ce ar fi necesar pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi doar mai multă onestitate, mai puţin scepticism leneş, şi mai multă curiozitate ştiinţifică şi minte înţeleaptă şi deschisă. Am convingerea fermă că, dacă nu ne vom autodistruge, viitorul nici nu va putea arăta decât astfel, adică mai bogat în cunoaştere fără dogme, şi mai sărac în aroganţă, segregări şi partizanat, ori autosuficienţă...

Dan CONSTANDA