Quote:

Ştii care este diferenţa între un vis şi un obiectiv? Un obiectiv este un vis cu o dată concretă de transformare în realitate.

Un vis este doar un vis, ceva în afara realităţii... deci îndrăzneşte să visezi, dar îndrăzneşte şi să te forţezi să faci în aşa fel încât visul să devină realitate!!! "Ţinteşte spre lună, şi chiar dacă deviezi, vei merge spre stele..." Şi când îţi propui un scop mai dificil sau crezi că ai un vis imposibil de împlinit, aminteşteţi că succesul este doar recompensa căci ceea ce este important este efortul.

Acesta este unul dintre cele zece precepte cel mai puţin abordabil din punct de vedere al aplicabilităţii la viaţa spirituală. Mai are şi o afirmaţie care este discutabilă ca idee filozofică - este visul ceva în afara realităţii?

Un obiectiv este de obicei legat de obţinerea de rezultate materiale, concrete. Eu prefer să abordez ideea de mai sus ca ţel spiritual, ca unul ce mă opun efortului dedicat acumulărilor materiale. Şi nu atât efortului în sine, cât mai ales risipirii timpului de viaţă, mânat de dorinţa posesiei [de lucruri sau cunoştiinţe sterile]. Valorile omenirii care au răzbit peste veacuri şi au rămas curente sunt cele esenţiale şi universale, opuse superficialului, frivolului şi efemerului.

Urmărirea atingerii unui ţel este ca urcatul unui munte, care presupune planificarea drumeţiei, asta fiind partea de închipuire a ascensiunii şi succesului, efortul în sine şi roadele lui- savurarea urcuşului, a aerului înălţimilor şi a perspectivelor orizonturilor noi de cunoaştere a sinelui propriu şi a lumii în solitudinea triumfului. "Urcarea" spre abisurile interioare este un efort solitar, necălăuzit de cele mai multe ori. Sunt norocoşi cei puţini ce urmează o potecă gata bătută şi care mai au şi o călăuză să le îndrume pasul; ceilalţi merg mai pe dibuite, croindu-şi singuri drumul, mai rătăcindu-se câteodată. Unii merg la întâmplare, umblând şi ei aşa, hai-hui, oprindu-se ici şi colo, pe unde o da Domnul, preocupaţi numai cu ceea ce văd de la o clipă la alta, fără să-şi bată capul cu întrebări legate de unde i-ar putea duce poteca. Şi aceştia nu sunt neapărat nefericiţi. Mai rău este de cei care, pornind la drum cu un obiectiv clar în minte, rătăcesc drumul şi rămân permanent rătăciţi în conştiinţa lor.

Probabil că fiecare dintre noi, la un timp sau altul şi-a pus întrebarea capitală privind rostul vieţii în general şi a celei proprii în particular. Kierkegaard spune că viaţa nu are un scop în sine, universal valabil, la fel cum nu există un Adevăr colectiv, ci adevăruri individuale care devin Adevărul. El îndeamnă la efortul personal de materializare a valorilor spirituale individuale în care credem prin punerea în practică a perceptelor credinţei pentru a da vieţii un sens, pentru a urmări găsirea adevărului propriu. Credinţa nu este un subiect de dezbateri academice, ci o traiectorie pe care trebuie să o urmăm.

Există o poveste care spune că erau odată doi împăraţi vecini, un bătrân înţelept şi cumpătat şi unul tânăr şi hrăpăreţ, care mereu căuta motive de ceartă cu vecinul său mai în vârstă, la sugestiile curtenilor lui, care încercau să îndemne firea sa agresivă spre război. Aceştia îi spuneau mereu că el ar fi cel chemat sa stăpânească peste un imperiu unit, datorită calităţilor sale de conducător neînfricat. Deci, împăratul tânăr a pornit un război împotriva vecinului său, dar a fost învins şi el însuşi luat prizonier. Drept pedeapsă i s-a spus tânărului că a doua zi va urma să treacă printr-o încercare care va hotărî viaţa sau moartea sa. Avea să străbată cetatea de la un capăt la celălat cărând un vas plin ochi cu ulei prin culoarul format de mulţimea din cetate. Dacă va reuşi să nu verse o singură picătură din vas, îşi va câştiga viaţa, altfel îşi va pierde capul. A doua zi dimineaţa tânărul şi-a început supliciul trecând prin cele două şiruri de gloată strânsă la spectacol de-o parte şi alta a drumului. Unii îl înjurau şi-l scuipau, alţii râdeau batjocorindu-l, iar alţii îi dădeau sfaturi. Extenuat şi plin de sudoare tânărul a reuşit să străbată tot drumul fără a vărsa nici o picătură de ulei. Înainte de a-l lăsa liber împăratul bătrân l-a chemat la el şi l-a întrebat: "La ce ai gândit când mulţimea te batjocorea sau râdea sau îţi dădea sfaturi?" "La ce să gândesc? La nimic, nu aveam vreme să-i iau în seamă! Eram doar atent la vas să nu vărs nici o picătură de ulei. Auzeam înjurăturile şi batjocura unora sau sfaturile altora, dar nu am zăbovit să le iau în seamă pentru că viaţa mea era în joc, nu a lor, a celor de pe margine, ascunşi în anonimitatea gloatei." "Du-te acum şi să înveţi să nu mai asculţi de vorbele altora linguşitoare sau batjocoritoare. Când e vorba de viaţa ta, urmează-ţi drumul neabătut, atent tot timpul numai la ceea ce faci tu, fără să iei seama la vorbele amăgitoare ale oamenilor, căci s-ar putea să te ducă la pieire, după cum vezi."

Deşart este visul acumulării de lucruri sau cunoştiinţe, căci ce şi cât putem lua cu noi la plecare. Efortul orientat spre permanenta atenţie la ceea ce facem în drum spre destinaţie, este viaţa. Croindu-ne drum, ne ajutăm de "uneltele" cunoştiinţei dobândite pe bucata lăsată în urmă. Cei înţelepţi iau cu ei în călătorie doar acele lucruri şi unelte care îi ajută să-şi atingă ţelul, debarasându-se de tot balastul care, pentru lumea largă, este de cele mai multe ori scop în sine de jinduit, ceea ce valorează această lume în raport cu ea însăşi.

Adesea, atingerea destinaţiei propuse nu mai are importanţă, căci scopul odată atins devine doar o nouă bază de plecare spre alt obiectiv. Nu poţi rămâne veşnic pe piscul care ai reuşit să-l urci, după el urmând o vale şi un nou pisc. Fiecare pas făcut în ascensiune este cel ce defineşte călătoria, nu repaosul din vârf care este doar un moment de odihnă şi reculegere, înainte de un nou drum [deşi şi acesta face parte din călătorie].

Dintr-un alt unghi de vedere, s-ar putea ca întregul drum să fie doar un continuu urcuş cu scurte popasuri, marcând trepte în ajungerea cunoaşterii de sine; piscul se poate ivi imediat, dupa culmea următoare, când mintea reuşeşte să se înţeleagă pe sine, iar astfel Îl găseşte pe Dumnezeu. Sufletul şi mintea se îmbogăţesc şi "cresc" prin experienţa căpătată de-a lungul drumului. "Creşterea" nu este proporţională cu cantitatea de încercări, dacă trăirea experienţei nu este aprofundată şi înţeleasă de către minte; dacă, cu alte cuvinte, viaţa te trăieşte pe tine şi nu tu trăieşti întâmplările vieţii. Este dificil să stabileşti date concrete pentru astfel de ţeluri de atins în viaţă. Creşterile spirituale nu sunt permanente şi garantate, doar efortul de a le menţine trebuie să fie permanent căci orice regres înseamnă a o lua de la capăt, dacă voinţa şi puterea te ajută. Perseverenţa este cheia succesului desfacerii de forţa gravitaţiei a celor pământeşti şi a zborului spre stelele cunoaşterii nemateriale, având mereu în faţă luna, astru divin.

Pentru că la vremea publicării acestor rân-duri ne vom afla în plin post al Crăciunului, încerc să-mi clarific semnificaţia acestui urcuş şi obiectivul urmărit de trecerea printr-o astfel de încercare. Postul nu este dietă, cum foarte des este confundat. Spune sf. Ioan Chrysostom despre postire: "Posteşti? Fă dovada prin faptele tale. Dacă vezi un om necăjit, arată-i mila; dacă vezi un prieten fiind onorat, nu-l invidia. Nu lăsa doar gura să postească, dar şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate celelalte membre ale corpului tău. Lasă mâinile să postească, eliberându-le de avariţie; lasă picioarele să postească, oprindu-le să fugă după păcat; lasă-ţi ochii să postească, disciplinându-i să nu privească la ceea ce inima ar dori; lasă-ţi urechile să postească, neascultând la vorbe rele sau bârfă; lasă-ţi gura să postească de vorbe urâte şi critică nejustă, căci ce folos este dacă ne abţinem de la pasăre şi peşte, dar muşcăm şi ne devorăm fraţii?" Postul este exerciţiul de eliberare a omului de condiţia sa animală supusă necesităţilor, este lupta bărbătească cu sinele pentru eliberare din robia păcatului. "Doamne ia-mi libertatea care mă robeşte şi dă-mi robia [Ta] care mă eliberează" spunea Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor comunistem înainte de moarte. Păcatul nu este atât de evident precum asprimea vorbei o sugerează. De cele mai multe ori îmbracă forme aparent inocente, de indulgenţă cu micile mofturi şi comodităţi personale: pofte de tot felul, manii de moment - îndreptăţite sau nu [total nejustificate când sânt îndreptate spre lucruri neînsufleţite], vorbe de clacă, împodobirea trupului pentru ochii proprii şi ai altora, etc. şi adesea cei apropiaţi, sau noi înşine, suntem repezi să găsim justificări "întemeiate" complacerii în mocirla călduţă a păcatelor ăstora mititele. Ideea lui Kant referitoare la superioritatea omului faţă de animale, care zice că în condiţia noastră umană suntem înzestraţi cu libertatea alegerii legii morale din noi asupra necesităţii animale, este aplicabilă şi în ceea ce priveşte principiul postului. Astfel, din punctul ăsta de vedere, cele patruzeci de zile de post reprezintă o oportunitate de exersare a acestei libertăţi; eliberarea la viaţă, desprinderea din lanţul nevoilor de posesie şi consum [chiar bazice, ca hrana şi apa, pe cât posibil] şi pofte de orice fel în acelaşi timp, cu dedicarea fiecărei clipe curăţirii spiritului şi trupului pentru o mai adâncă înţelegere a existenţei şi înaintare pe calea găsirii Adevărului, care pentru creştini îl reprezintă Iisus Cristos. Este curăţenia de iarnă înaintea sărbătorilor, când aruncăm afară gunoaiele poftelor trupeşti, ştergem şi lustruim ferestrele şi oglinzile sufletului, în întâmpinarea sărbătorilor. Postul înseamnă în primul rând lupta de renunţare, odată cu orientarea sinelui spre o înaltă trăire morală conştientizată, partea dietară fiind doar o componentă a renunţării, şi nu punctul ei principal. Nu are atâta importanţă ce anume mâncăm, cât conştiinţa cu care o facem, i.e. o bucată de carne se poate rumega robiţi plăcerii, sau doar ca necesitate minimă de a alimenta corpul cu ceva hrănitor. Totuşi, în corp se produc metamorfoze prin schimbări de balanţe chimice şi metabolice. Acestea sunt generatoare a schimbărilor ce se petrec în minte privind percepţia lumii înconjurătoare din noi unghiuri, ca o nouă experienţă de senzaţii nebănuite şi necunoscute înainte, în condiţiile vieţii obişnuite de peste an.

Eliberarea nu înseamnă suferinţă, ci bucurie; durerea născută din abţinerea de la plăceri frivole [chiar în aparenţă nevinovate] este plata pentru lupta ascetică de obţinere a libertăţii conştientizate, plăcerea supremă. Chiar dacă desprinderea de animalitate produce durere, aceasta nu trebuie să producă şi suferinţă, compătimire de sine şi deznădejde. Durerea poate naşte bucurie în cazul acesta, la fel cum nu tot efortul este neplăcut. Durerea păstrează mintea adunată înspre interior şi deschide o fereastră spre cele sufleteşti ca mângâiere şi speranţă. Mintea şi spiritul trebuie să fie permanent concentrate pe efortul de veghere asupra miscărilor trupului şi a inimii, asupra dorinţelor ce ne asaltează neîncetat, fie ca imagini mintale, fie ca dureri sau nelinişti corporale interne. Fiecare clipă în care triumfăm asupra jugului opresiv a fiinţei noastre animale trebuie privită ca un pas înainte pe cărarea ce duce spre fericirea ruperii lanţului şi a eliberării, o victorie mareaţă în emanciparea statutului de fiinţă umană şi în conştientizarea atributului de libertate asociată condiţiei de om. Frica părăsirii tărâmurilor cunoscute este cea ce trebuie învinsă, obişnuinţa, adicţia la viaţa călduţă. Perseverenţa efortului propriu dusă până în pragul irealităţii, sprijinită de nădejdea în ajutorul Divin sânt cele ce înving frica şi dorinţa.

Încordează-ţi frate arcul nebuniei,
Să troznească-n zbanţuri capetele strunii,
Poate că săgeata dată vijeliei
Va lovi odată ţinta-nţelepciunii

Poartă-ţi neînfricată, dreaptă, lancea urii
Înfingând-o-n pururi mai setos ca zbirii,
Poate că din rana ucigaşei furii Va tâşni odată sângele iubirii.

spune Vasile Voiculescu în poezia sa, "Poate".

Ţelul postului nu este supravieţuirea, ci lupta şi triumful asupra acelei părţi din noi care determină în restul anului cele mai multe dintre acţiunile noastre. Libertatea înseamnă şi eliberarea de grijile generate de dorinţa sau teama în forma lor trivială - dorinţa ca poftă de a mânca ceva anumit, sau teama pentru sănătate, sau lipsa de cele necesare traiului, sau, în forma mai sofisticată - dorinţa de omorâre a timpului în activităţi "nevinovate" şi teama de irosire a vieţii prin renunţarea, chiar temporară, la plăcerile lumeşti. Creştinul înlătură aceste ispite punându-şi speranţa în Dumnezeu, care are grijă de "păsările cerului şi florile câmpului" şi care nu îl va ispiti peste puterile sale de îndurare. Omului din lume îi este mai dificil decât celui din mânăstire să ajungă la eliberare, datorită distracţiilor şi responsabilităţilor de tot felul ce le implică trăirea în societate. Totuţi, chiar în aceste condiţii, suntem datori să facem atât cât putem, ceea ce este mai mult şi mai bine decât nimic, sau decât să găsim scuze şi să ne raţionalizăm neputinţele pe seama vieţuirii în societate. Să încercăm, dacă nu din alt motiv, cel puţin ca să ieşim din ridicolul statutului autohton de "couch-potato" neputincios şi compătimitor - în acelaşi timp, mulţumit de sine.
Efortul unei vieţi având ca ţel căutarea sinelui şi găsirea lui în condiţia de Om este profund relevată de poezia lui Rudyard Kipling "If" [într-o traducere a unui anonim mie]:

Dacă

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
în jurul tău şi spun că-i vina ta;
de crezi în tine chiar când omenirea
nu crede, dar s-o crezi ar vrea;
dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept;
dacă, privit cu ură, nu te răzbuni urând
şi totuşi nu-ţi pui masca de sfânt sau de-nţelept;
daca aştepţi, dar nu cu sufletul la gură,
şi nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
de nu răspunzi la ură tot cu ură,
dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;
sau, când hulit de oameni, tu nu cu răzbunare
să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
de poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru;
de poţi gândi, dar nu-ţi faci gândul ţel;
de poţi să nu cazi pradă disperării,
succesul şi dezastrul privindu-le la fel;
de rabzi s-auzi cuvântul, cândva rostit de tine
răstălmăcit de oameni, murdar şi prefăcut;
de rabzi, văzându-ţi idealul distrus, şi din nimic
să-l reclădeşti cu ardoarea fierbinte din trecut;
de poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut
şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,
să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput;
de poţi rămâne tu în marea gloată
cu regi, tot tu, dar nu străin de ea;
duşman, om drag, răni să nu te poată;
de toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
de poţi prin clipa cea neiertătoare
să treci şi s-o întreci gonind mereu,
vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
şi mai presus de toate, un OM, tu, frate-al meu. "

Dan MOTIŞCA