Iuingii mioritici, sau Povestiri din Dallas-ul carpatic

Cam toţi cititorii revistei - şi cam ştiu care sunt categoriile de vârstă în care vă încadraţi dumneavoastră - îşi amintesc cu mai multă (sau mai puţină) plăcere de faimosul film serial TV - gen numit pe aici "soap opera" iar pe meleagurile natale "tele-novelă" Dallas. O generaţie, dacă nu chiar două, de telespectatori au urmărit cu sufletul la gură povestea cu zeci de întorsături (destul de previzibile după o vreme), cu ticăloşi simpatici, cu "nevinovaţi" păguboşi, milionari săraci, fetiţe "sprinţare", văcari care purtau de grijă mai ales stăpânelor decât văcuţelor, şi câte altele. Privind acuma în urmă, îmi dau seama că rar mi-a fost dat să văd un serial mai prost făcut: actori de mâna a n-şpea, decoruri proaste, dialoguri tâmpite, o acţiune fără absolut nici o legătură cu viaţa de zi cu zi... Nu prea ţin minte de un alt film în care toate personajele, dar absolut toate, sunt nişte lichele, jigodii imorale, sau dobitoci în cel mai bun caz... Pe lângă ele, personajele din Seinfeld sunt nişte adevărate "perle"!

Şi cu toate acestea nu Seinfeld a "prins" în România, ci Dallas. Printr-un fenomen pe care noi, cei ajunşi a trăi aici, nu-l mai înţelegem. Aproape întreaga informaţie pe care conaţionalii noştri o au privind traiul în America (America de Nord, în general) se întemeiază pe acest filmuleţ de duzină. Desigur, Seinfeld prezintă o cu totul altă realitate, dar ei sunt categorisiţi drept nişte "luzări" şi cine are timp şi chef să se ia după nişte luzări? Doar nişte luzări ca şi ei... Tot nişte luzări şi cei din Full House, Roseanne, etc., etc.

Românii sunt atât de convinşi că "realitatea" prezentată în Dallas este cea adevărată încât nici măcar noi, rudele şi prietenii lor trăind pe aici, nu-i putem convinge de contrariul - dacă încercăm s-o facem. Invariabil, răspunsul lor este: "Ce ştii tu?!", formulare care ascunde atât neîncrederea în noi ("aha, vrea să mă împiedice să emigrez...", sau "se dă sărac să nu îmi dea ceva...", sau "dacă ar fi aşa de rău, s-ar întoarce acasă..."), cât şi dispreţul ("şi ăsta-i un luzăr!") Dacă nu schimbă vorba stânjenit, ţi-o spune în faţă: "Hai, măi, că n-o fi chiar cum spui tu. Am auzit eu despre o groază de români care şi-au luat casă după numai doi ani, lucrând la o benzinărie!" În fine, fie la ei...

Dar, până să ajungă ei să vadă Dallas, Texas cu ochii lor, românii s-au gândit să şi-l ducă acasă. Ai putea spune că, mai nou, locuitorii capitalei nu mai sunt nişte "mitici", ci nişte "giari": simpatici, îmbrăcaţi la patru ace pe la Versace şi complet imorali. Dovedind că românii dispun de resurse şi o sprinteneală a minţii de care bogătaşul texan nu le avea la îndemână, mulţi dintre ei au pus la cale afaceri, "găuri" şi "tunuri" la care scenariştii serialului nici nu ar fi visat! Tot aşa, demonstrând că pe teritoriul dintre Nistru şi Tisa şi până mai din-jos de Capitală bunicuţa Eli e o faţă palidă ce-şi răceşte gura de pomană, compatrioatele noastre au depăşit-o de departe pe Siuelen la probele olimpiene (nu ştiu dacă au vreo legătură cu oraşul grecesc Olimpia, dar am şti?...) de săritură din sticla în sticla, din maşină în maşină, din pat în pat -cam prin toate zările cuprinse între Israel, Spania şi Scandinavia...

Mai încurcaţi sunt cei din fostele "clase conducătoare" de mai ieri. Şi cum să nu fie, dacă în Dallas nu-i picior de proletar? Fraţii noştri muncitori s-ar transforma şi ei, cu bucurie, în iuingi, dar nu prea ştiu cum (şi nici nu-i prea lasă giarii...). Înţeleg ei, cumva, că nici unul dintre eroii filmului nu au urmă de bătătură în palmă, nici măcar golful nu este practicat cu seriozitate de faimoşii ranchers milionari. Aşa că, până în momentul în care se vor lămuri unde şi cum sunt milionarii pălmaşi din Texas, ei fac ceea ce fac şi iuingii în film: nu muncesc! Între timp îi admiră pe giari - dându-le voturile, suspină în tacere după frumoasele, dar extrem de scumpele siu-elenele mioritice şi mai trag câte o grevă, câte o demonstraţie...

La fel de încurcaţi sunt şi farmerii noştri. Iuingii ăia din film au şi ei o gospodărie, e drept că nu prea seamănă cu gospodăria tradiţională românească, dar pe lângă ferma aceea nu se vede mai nimic: nici grâu, nici porumb, nici iarbă, nici un pom măcar... Aşa că ţăranul român se întreabă pe bună dreptate: "Ce fac, dom"le, cu tot pământul acela?" Despre singurul văcar din film, frumuşel şi îmbrăcat ca golanii de la oraş, se poate spune că face orice, mai puţin agricultură. Ba nu, câteodată mai călăreşte şi câte un cal. Cum ţăranii români au rar câte un cal, pe care îl pun de obicei la căruţă, iar bani nu prea au să se facă plăcuţi siu-elenelor din sat (care, oricum, sunt deja prin Paris...), se mulţumesc cu câte o bicicletă. Între timp, aşteptând şi ei răbdători să vadă ce şi cum cu farmerii milionari texani, încearcă să-i imite pe cât posibil: îşi lasă ogoarele să semene cu cele iuingiene şi se chinuiesc să păstreze un raport "texan" între numărul de vite şi barilii de ţiţei. Mai precis, ţara mumă e nevoită să importe şi una şi alta...

Nu am prezenta imparţial întreaga situaţie dacă nu am mai aminti şi pe ceilalţi care au, într-un fel sau altul, de-a face cu Dallas-ul. Mai întâi, sunt cei care l-au parafrazat pe Mahomed, zicând: "dacă nu mergem noi la renciul lui Iuing, îl aducem aici!" Şi l-au adus! Cu turnuleţe cu tot. Pardon, ranch-ul texan nu are turnuleţe, nici cupole poleite, nici..., dar ce importanţă are? Nici iuingii noştri neaoşi nu au arhitecţi! Ori, dacă vreun arhitect o fi semnat planul unei astfel de hidoşenii, înseamnă că pe pământul românesc orice este de vânzare...

Aceşti posesori de "renciuri" îşi găsesc imitatori numeroşi, inclusiv în pătura sus-puşilor societăţii româneşti. Cu toţii au în comun, pe lângă un desăvârşit prost gust, lacune serioase de educaţie, lipsă de scrupule, imoralitate şi, mai ales, grandomanie găunoasă. "Palatele" respective, vile, renciuri, cum vreţi să le denumiţi, nu sunt construite din nevoia de a adăposti o familie numeroasă, nici ca investiţie, ci mai ales să arate "lumii" (sat, cartier, sau numai vecini şi cunoscuţi) cine sunt ei! Cât de descurcăreţi pot fi, cât de mulţi bani pot face (nu-i întrebaţi cum), ce persoane importante au ajuns să fie... Neputându-se lua la întrecere în talent, însuşiri intelectuale şi de spirit, gesturi frumoase, pe care oricum nu prea le au, îşi arată adevărata faţă prin aceste monstruozităţi care apar ca ciupercile otrăvitoare după ploaie pe faţa, parcă nepătată îndeajuns, a ţării.

Nu săriţi, totuşi, la concluzia că aceste personaje ar fi eroii analizei mele. Acest sentiment de fală goală nu este apanajul a lor noştri, nici nu este caracteristic numai acestui sfârşit-început de veac şi mileniu, fiind un păcat omenesc condamnat de mai toate religiile de peste trei milenii încoace. Iar la români se manifesta, numai cu o generaţie în urmă, prin acoperirea unui dinte cu aur; a unui dinte perfect sănătos aflat chiar acolo, în faţă, să lucească în soare spre invidia megieşilor! Deci, trebuie să vă dezamăgesc recunoscând că adevăraţii mei eroi sunt cei din ultima categorie menţionată mai sus - de fapt ULTIMA categorie de iuingi, cei aflaţi pe cea mai de jos poziţie socială.

Prea cinstiţi să poată adopta apucături giariene, prea mândri pentru a accepta pupincurismul venal al atâtor dallas-işti cu sânge daco-roman, prea săraci pentru a creşte vreo vacă - două (nici măcar acelea texane), dar-mi-te construi un renci de prost gust, ei s-au mulţumit să populeze "Dallas"-urile româneşti. Am folosit pluralul în acest caz deoarece ţara noastră (dacă nu aţi ştiut-o până acum, aflaţi!) are nu un singur Dallas, ca prăpăditul de Texas, ci o groază! Mai precis, fiecare oraş demn de acest nume, adică destul de mare pentru a avea propria lui groapă de gunoi, are un Dallas. Pentru că, refuzând folosirea cuvântului propus de un faimos scriitor român (faimos mai ales prin două lucruri: scriitor securist declarat şi tată spiritual a celuilalt "faimos", C.V. Tudor), şi anume "Groapa", dând dovada supremă a spiritului tipic românesc de auto-ironie, de acel "haz-de-necaz" unic, ei şi-au denumit groapa de gunoi în care au fost aruncaţi de către o societate nepăsătoare, Dallas. Aşa cum altădată oropsiţii de români şi-au numit măgarul sau porcul "Napoleon", ţiganii "faraoni" sau "împăraţi", bordeiul "palat", ţara plină de mizerie "floare", jigodia ajunsă dictator "cel mai iubit...", uneori cu ironie, alteori cu dispreţ, de cele mai multe ori cu amărăciune faţă de ceea ce este dar ce ar fi putut fi - acum ei au găsit cel mai sugestiv nume "gropii" de gunoi româneşti. Grandomania şi imoralitatea societăţii plesnită în faţă cu un simplu nume!

Desigur, grandomanilor şi lichelelor nu le place să audă de Dallas. Nu o să găsiţi un singur parlamentar, un singur guvernant, un singur giar să fi vizitat vreodată un asemenea loc. Probabil, ca în atâtea cazuri, ei se fac că nu ştiu nimic despre astfel de lucruri, încredinţaţi că astfel chiar le vor face să nu mai existe. Sau, poate, chiar nu au habar de aceste Dallas-uri, românii au calitatea rară de a nu vedea lucrurile care îi deranjează. Tot ceea ce le-ar pune liniştea şi pacea sufletească la încercare, ceea ce i-ar face să renunţe la micile şi meschinele lor plăceri, ceea ce ar cere un mic efort fizic sau mintal din partea lor... Ştiţi că aşa este, nu-i aşa?

Am citit prima dată despre un astfel de Dallas, mai precis despre cel braşovean, acum patru ani, în timpul vacanţei petrecute pe meleagurile natale. Povestea despre existenţa celor de la "muntele de gunoi" (încă nu se numea Dallas) punea prea multe întrebări la care nu eram gata (sau dispus) să răspund la acea dată. În subconştient, ştiam că nu erau prea multe lucruri pe care le puteam face pentru a schimba, chiar şi parţial, acele existenţe. Şi apoi, eram în concediu, eram dispus să văd partea frumoasă a lucrurilor... Ce aveam eu cu "gunoaiele" societăţii române?

Probabil astfel de articole mai fuseseră şi, probabil, au continuat pentru încă o vreme. Până când a ajuns un subiect demonetizat. Până şi noii artişti români (mai ales fotografii) au început să spună că s-au săturat de aceste subiecte: orfelinate, gunoaie, cerşetori, canale... Lumea (românii, adică), dacă înainte nu băga în seamă acele articole şi emisiuni, acum a ajuns să se sature complet de ele. Neschimbându-şi atitudinea de acum 10 ani (sau 100), ea ţipă tare (lumea românească, adică); ce ne tot împingeţi cu nasul în rahat? Ce tot bălăcăriţi patria şi boborul? Nu mai sunt lucruri frumoase pe aici? Nu mai sunt şi oameni de treabă? Chiar trebuie să arătaţi lucrurile urâte? Nimeni nu-i perfect, am văzut noi că şi americanii au problemele lor (tot din ziare ştiu asta; se pare că nu-i deranjează să citească despre mizeria altora...) La scară naţională, ei aplică "remediul gospodinei harnice": împing gunoiul sub preş. Dar, în timp ce gospodina surprinsă de oaspeţi adună mizeria imediat ce oaspeţii au plecat, la scară naţională nimeni nu mai are grijă de acel "gunoi de sub preş", ci continuă să împingă noi şi noi mizerii acolo, an după an. Gunoiul adunat acolo a ajuns acum munte, a început să pută! Acum, guvernanţii şi cei ce au cu ce, îşi toarnă sticluţe de parfum fin în batistele care nu le lipsesc de la nas; sau, poate, şi-au extirpat nervii olfactivi odată cu bunul simţ; cei săraci umblă, până una-alta, ţinându-se de nas. Şi unii, şi alţii, ne cer nouă, cei veniti de aiurea, să procedăm ca ei dacă suntem buni patrioţi. De nu, să ne mirosim propriile gunoaie, iar pe ei să-i lăsăm în pace.

Aşa o fi. Oricum, până acum am bătut câmpii, sper că nu v-am plictisit. Pentru că, aşa cum am afirmat mai sus, în acest articol am de gând să scriu despre acei locuitori ai Dallas-urilor româneşti. În marea lor majoritate ei sunt rromi - nu o alegere pe care ar fi făcut-o dacă aveau vreo şansă. Sub-educaţi, foşti angajaţi ai desfiinţatelor IAS-uri comuniste - clase "conducătoare", deci - după 1990 s-au văzut puşi în drum fără nici un mijloc de subzistenţă. Foştii IAS-işti români şi-au putut recupera pământurile încorporate cu japca în "întreprinderile de stat", reuşind - chiar transformaţi în farmeri stil Dallas- să supravieţuiască, profitând mai ales de penuria de produse (şi bani) a orăşenilor.

Dar rromii, care nu au prea avut ce da comuniştilor, nici nu au prea avut nimic de luat înapoi. Fără absolut nici o posibilitate de a se angaja la vreo întreprindere (de stat ori altminteri), fără nici un program social - guvernanţii preferă să-şi dea banii Statului lor înşişi, atunci când nu cumpără vreun lider al sindicatelor mafiote - aceşti nepăstuiţi ai soartei aveau destul de puţine opţiuni.

Una din ele ar fi fost, desigur, să se ducă şi ei, ca mulţi din conaţionalii lor, prin Şengen de unde - prin furt, banditism, prostituţie, cerşit, rar prin muncă cinstită - să revină cu destui bani să-şi construiască şi ei un renci cu turnuleţe. Sau, lipsindu-le spiritul aventuros, dar dând dovadă de un tupeu egalat doar de imoralitate, se puteau alătura giarilor. Sau, să piară... De la primele opţiuni i-a oprit ceva ce mulţi compatrioţi de-ai noştri nu mai au, un dram de scrupule morale, adică. De la ultima opţiune i-a oprit soarta, sau poate bunul Dumnezeu care, cine ştie din ce motive, păstrează pe acest pământ şi lupii şi miei. Bieţii oameni aveau copii! Pentru aceşti copii ei nu au putut să se aşeze liniştiţi în ţărână, aşteptând sfârşitul. În schimb, s-au mutat în Dallas.

Şi-au construit case din cartoane şi lemne adunate din gunoaie. Şi le încălzesc cu bucăţi de material combustibil, de obicei pneuri de cauciuc, adunate tot din gunoaie, nepăsător la fumul otrăvitor care se înalţă din sobele confectionate din butoaie găurite din tablă. Mănâncă din ceea ce le oferă groapa de gunoi: adună sticle, borcane, bucăţi de metal, plastic - pe care le vând pentru a avea cu ce cumpăra pâinea lor cea de toate zilele. Tot din gunoi adună peticele cu care îşi confecţionează hainele, câte o păpuşică fără ochi, câte o carte jerpelită, lucruri care le "înfrumuseţează viaţa... Da, chiar şi cărţi, pentru că unii copii ştiu să citească! Ei, puţini de altfel, ştiu că acesta este singura lor cale afară din "groapă".

Nu este uşor să înveţi când trăieşti în Dallas. De fapt, nu este uşor să trăieşti în Dallas. Şi acolo este competiţie - chiar dacă nu ca în jungla de beton a marilor oraşe. Mănâncă, se încălzesc, se îmbracă, se bucură doar cel ce găseşte lucruri "preţioase" în gunoaie. Locuitorii oraşelor, ei înşişi la limita de jos a sărăciei, nu aruncă prea multe lucruri la gunoi. Le repară, le "reciclează", până când nu mai au ce face cu ele. Deci, pentru a găsi acea sticlă, acea bucată de tablă, chiar şi acea bucată de pneu, trebuie să fi prezent atunci când soseşte camionul cu gunoi. Nu le găseşti tu, le găseşte altul, şi nu sunt mulţi samariteni în Dallas. Ar fi şi greu: o familie de 2 adulţi şi 6 copii, cel mai mic de numai 5 ani, lucrează în ture 24 de ore pe zi reuşind, dacă au noroc, să facă 600,000 lei într-o lună! Exact 30CAD. Pentru asta unul din ei, oricare - chiar şi acel prichindel de 5 ani - trebuie să fie prezent la sosirea camionului. Pentru asta muncesc în ture, dorm pe sponci, dar nici măcar nu se pot plânge: aceasta este singura lor şansă de a TRĂI.

Cum ziceam, unii copii se duc la scoală. După o noapte petrecută la "recoltare", printre mormanele de gunoi deversate de camion. Se spală la ciuşmeaua cu apă rece din curtea şcolii, pentru că ceilalţi colegi ai lor se plâng că miros a gunoi. Uneori adorm cu capul pe bancă. Uneori vin cu temele nefăcute, iar alteori sunt luaţi la bătaie de elevi mai mari... Iar când termină orele de curs, se grăbeşte înapoi la Dallas, pentru că toţi ceilalţi sunt la muncă. De la 4 ani la 60, toţi trebuie să contribuie la pâinea săracă a familiei. Asta dacă o fi vreun locuitor al Dallas-ului de 60 de ani. Întrebat când mai apucă să şi doarmă - dacă noaptea este la recoltat iar dimineaţa la şcoală, unul dintre copii a răspuns cu o linişte de om bătrân în ani: "Copiii de ţigan nu dorm, domnule. De aceea nici nu trăim mult, pe la 30 de ani suntem bătrâni şi murim." O afirmaţie cutremurătoare din gura unui copil de 10 ani!

Niciodată nu m-am gândit la ţigani ca la nişte români. Sunt român, de ce aş face-o? Dar experienţa căpătată prin lagărele de refugiaţi şi-a găsit confirmare privind imaginile din acele Dalass-uri româneşti. Oamenii sunt oameni mai întâi, apoi români, ţigani, unguri... Cum zicea biata mama: "Mare lucru e să fi OM." Acei ţigani, căutând, demn, prin gunoaiele românilor, m-au făcut să-i admir pe ei, deşeuri ai unei societăţi în care mulţi români, din păcate mai ales "spuma" în care îşi pusese speranţa o Ţară, au cumulat cele mai josnice atribute ale rasei comparate - complet aiurea! - cu Dumnezeu.

Am văzut copii trăind , supravieţuind de fapt, într-o groapă de gunoi la marginea oraşului Sao Paolo, Brazilia. Imaginile din acea groapă, nenumită cu atâta ironie şi scârbă "Dallas", mi-au întărit convingerea că drumul României spre Europa trece prin... America de Sud.

O singură bucurie au locuitorii Dallas-ului carpatic: sunt scutiţi de a privi zilnic mutrele rânjitoare ale giarilor mioritici!



Nick Sava