E lună de bilanţ şi am stat mult în cumpănă asupra subiectului editorialului de luna asta. Aş fi scris despre Alegeri - cel mai important eveniment românesc din ultimii patru ani şi din următorii 4-5 ani. Aş fi scris despre Festival, despre sărbătorile ce vin...

Dincolo de rezultat, alegerile ne-au adus în faţă mai multe lucruri la care ar fi bine să medităm. În primul rând, faptul că apatia mâncă România... Rezultatele sunt atât de apropiate încât este evident că o prezenţă la vot a numai 10% din populaţie „anti-Năstase” ar fi făcut lucrurile limpezi de mult. Oare românii care nu au mers la vot nu au avut o clipă de remuşcare privind rezultatele? Votul lui şi al celorlalţi, cât de puţin, ar fi contat! În pofida justificărilor de genul „oricum nu contează, se alege cine are puterea”, acum este clar că nu este aşa. Dacă, în ciuda manipulărilor din presă, a manevrelor de cumpărare a maselor de votanţi, a fraudelor constate, diferenţa este infimă, prezenţa lor ar fi făcut o diferenţă. Diferenţa între România post-comunistă, într-o eternă tranziţie, şi România democratică! Al doilea fapt este certitudinea că România evoluează. Oh, atât de lent, dar evoluează totuşi. PSD-ul nu a mai fost câştigătorul detaşat de acum patru ani, sau de de după ’89. Nici nu i-a mai pus faţă în faţă în turul doi pe un comunist înrăit şi un naţionalist get-beget. Oricât de fost comunist se dovedeşte Băsescu, el a probat prin activitate că s-a rupt de trecutul lui. Legat de aceasta este şi al treilea fapt: un reprezentant al puterii deplânge blestemul care marează România: prezenţa în masă a foştilor comunişti în toate structurile de conducere, faptul că românii nu au posibilitatea să aleagă pe cineva dinafara fostului partid, că în cincisprezece ani nu a apărut nici un om care să nu fi aparţinut structurii comuniste. Desigur, românii - cinici cum ne ştim - au interpretat declaraţia lui Băsescu ca atare. Cei ce îl simpatizează au zis „O fi sincer...” Duşmanii lui au zis „E ipocrit 100%”. Şi da, probabil e ipocrit, dacă aşa gândea nu ar fi stat la putere toţi aceşti ani, nu ar fi candidat pentru preşedenţie... Dar dacă a făcut-o cu sinceritate, ştiind că în el a avut loc schimbarea? Asta nu o putem şti, şi va rămâne încă o justificare pentru cei ce nu s-au dus la vot. Eu îi dau totuşi votul meu de încredere. De ce? Păi, să vă spun de ce, venind de fapt la subiectul acestui articol. A venit un moment dat în care am simţit oboseala. Nu numai a mea, ci şi a celor din jurul meu, a celor care acum patru ani am simţit că românii din Vancouver merită să aibă şi ei un centru comunitar. Aşa cum au mai toate celelalte comunităţi naţionale. Nu o biserică, nu o congregaţie - în ciuda faptului că acestea şi-au asumat în Lumea Nouă şi sarcini cultural-sociale. Un centru laic, destinat celor care nu vor să amestece lucrurile. Pentru cei care, în ciuda afirmaţiilor bombastice care ne situează în proporţie de mai bine de 90% în rândul Bisericii Ortodoxe Române, simţim că lucrurile nu sunt chiar atât de simple... De la şase membri fondatori organizaţia a crescut mereu. A avut greutăţi materiale - a trecut peste ele. Au avut potrivnici - şi-a văzut de drum. A întâmpinat neîncrederea oamenilor - s-a străduit să-i convingă de contrariu. A dovedit lipă de experienţă - au învăţat din greşeli. Tot ce au făcut a fost pentru românii din comunitate. Şi au întâlnit mereu cel mai mare duşman: indiferenţa. Cum poţi lupta împotriva ei? Cum poţi combate apatia endemică. Ce poţi face să îi interesezi pe oameni la obiectivele organizaţiei: păstrarea, promovarea şi predarea ştafetei limbii, culturii şi tradiţiilor româneşti urmaşilor noştri. Suntem un popor vechi, timp de două mii de ani strămoşii noştri au încercat să ducă naţiei prin tot felul de furtuni - iată că a venit un moment în care nouă nu ne mai pasă. Şi eram frustraţi că ceilalţi români din comunitate nu simţeau ca şi noi. Prin activităţi, prin articolele din revistă, prin mesajele pe forum, eu şi colegii mei am încercat să îi convingem că sunt lucruri care au importanţă - dincolo de valorile materiale imediate. Au fost momente când am crezut că am reuşit. Festivalurile, în primul rând. Picnicurile şi petrecerea de Revelion. Prima “picătură de cultură”... Momente când un număr neaşteptat de mare de români, membri şi nemembri ai Centrului, se arătau interesaţi. Momente extrem de rare şi puţine, trebuie să recunosc. După o zvâcnire de moment, totul se întorcea liniştit la acea nepăsare cumplită. Şi am început să obosim. Ce nevoie aveam noi de acuzaţiile cu care eram întâmpinaţi, de bârfa, de reticenţa, de acuzaţiile celor cărora ne adresam? De invidia, ironiile, sarcasmul lor şi, mai presus, de nepăsarea lor la apelurile noastre? Asta în pofida a sute de ore de muncă voluntară, a mii de dolari cheltuiţi... Veneau mulţi şi ne povăţuiau. „Nu aveţi un plan bun, ziceau ei. Prin voluntarism nu veţi obţine nimc. Trebuie să faceţi o bună organizaţie de profit. Să aflaţi ce servicii vor românii şi să le daţi exact pe acelea. Pe bani, pe cât mai mulţi bani! Doar aşa veţi sta deasupra problemelor.” Aşa o fi, dar eu nu vreau să fac un centru comunitar „profitabil”. Dacă mă pricepeam la aşa ceva, îmi făceam propriul business... Ştiu că tradiţia nu este o marfă, nici cultura nu este. Fiecare ţară îşi protejează cultura, obiceiurile... În România aşa se întâmplă... dar aici? Orice întreprindere de acest gen are nevoie de suportul comunităţii... Şi deodată am început să ne întrebăm dacă suntem pe cel mai bun drum. Poate că noi greşim, noi oferim ceva faţă de care românii din comunitate au indiferenţă, dacă nu chiar dispreţ. Mai mult, greşim insistând în această ofertă până când i-am obosit, i-am făcut să întoarcă o ureche surdă la apelurile noastre. M-am uitat în jur şi am văzut că aceasta este valabil peste tot, în toate comunităţile româneşti din Canada - poate din lume. Nu ne dăm business reciproc, cum o să ne suportăm activităţile culturale? Scriitori care nu reuşesc să îşi vândă volumele românilor - deşi traducerile lor în alte limbi au fost epuizate. Artişti plastici care vând lucrări - dar nu românilor! Mai mult, nu îi au alături nici măcar la vernisaje. Concerte cu artişti locali şi veniţi din ţară care fac săli goale... Sigur, unii pot să spună că toate aceste oferte nu se ridică la nivelul aşteptat de ei. Aşa o fi, dacă ele nu ar fi recunoscute drept valoroase de către membrii altor comunităţi. De către specialiştii din ţară, critici şi profesori şi oameni de cultură... Dacă nu aş fi văzut aceste lucruri, care nu au alt rol decât să ne înfrumuseţeze viaţa, respinse fără a fi măcar încercate. Şi în această frustare am avut deodată o revelaţie - ajutat, bineînţeles, de un român, poate mai sincer decât alţii. „De ce îi forţezi pe oameni să aprecieze aceleaşi lucruri ca şi tine? De ce nu le oferi dreptul de a şti mai bine decât tine ce le este lor de folos în viaţă? De ce încerci să le găseşti vină pentru liberul lor arbitru? Nu tot ce este bun pentru tine este bun şi pentru mine, nu tot ce îţi place ţie îmi place şi mie... Şi nici nu trebuie să îmi placă” Am stat şi m-am gândit la adevărul celor spuse de el. Aşa era. Mă trezisem în situaţia celui care a gătit nişte sarmale pe care le oferă unor oaspeţi, şi care se supără văzându-se refuzat. De ce ar fi? Pentru că şi-a pierdut timpul gătind sarmale – fiind chiar convins că or să placă. Dar poate că oaspeţii nu sunt flămânzi. Poate nu le plac sarmalele. Poate ţin post, sau poate nu mănâncă gras. Poate sunt alergici la usturoi, la carne de porc, sau la varză acră... Sunt atâtea motive să fii refuzat, ce rost are să faci o tragedie din aceasta? Aşa stând lucrurile, mi-am zis să-mi văd de treabă. Să îi las pe românii din comunitate să trăiască aşa cum vor ei. Poate că într-adevăr nu le ofer ceva ce vor. Poate că nu îi mai cunosc, poate că vor altceva - sau nimic. Poate chiar nu merită, mi-am zis eu în clipele mai rele. Chiar şi Iisus a zis să nu aruncăm mărgăritare înaintea porcilor. Să ne scuturăm praful de pe încălţări şi să plecăm mai departe. Eram foarte hotărât să îmi dau demisia din centrul comunitar! Şi totuşi, nu o fac. Pentru că am văzut un film. Un film prost, ca mai toate filmele americane - dar avut şi o frază cu miez. Era o poveste despre o anumită furtună care aruncase pe nisipul plajei o mulţime de stele de mare. Şi o fetiţă începuse să le ridice şi să le arunce înapoi în mare. Un adult s-a oprit şi a întrebat-o de ce o face. „Doar nu o să le poţi arunca pe toate”, a zis omul practic, şi aşa era. Dar fetiţa i-a răspuns: „Chiar dacă numai una din stele va trăi, pentru ea contează, nu-i aşa?” „Aşa e, a zis omul ce povestea. Pentru acea mică steluţă, actul fetiţei conta.” De aceea, m-am hotărât să nu mai fac nimic pentru „comunitatea românească” De acum voi face doar pentru cei ce au nevoie de serviciile mele. Cei ce vor aceleaşi lucruri ca şi mine. Cei pentru care „cultură”, „tradiţie”, „istorie”, „limbă” au semnificaţie. Care consideră că ele trebuiesc păstrate şi promovate. Că sunt două sute, sau douăzeci, ei vor fi de azi înainte membrii „clubului” meu, celor cărora le voi dedica mintea şi energia. Ceilalţi se vor descurca ei cumva... Da, de aceea îi dau un dram de credibilitate lui Băsescu. El simte, poate, că românii au nevoie de el. În ciuda apatiei şi indiferenţei lor, a acuzelor şi atacurilor potrivnicilor politici, el ştie că sunt acolo, pierduţi în anonimat, câteva milioane de români care îşi spun speranţa în schimbare, în viitor. În el - până s-o ivi altul care să îndeplinească cerinţele naţiei. Care să merite mai mult decât el cinstea şi blestemul de a fi preşedintele românilor.

Nick SAVA