Septembrie - Anul olimpiadei - Nick Sava

Septembrie - Anul olimpiadei - Nick Sava

A trecut şi Olimpada. A 28-a Olimpiadă modernă, la 108 ani de când Pierre de Coubertin a reinventat spiritul olimpic, lansând jocurile olimpice după tipicul celor antice, s-a desfăşurat, ca şi prima de altfel - unde altundeva? - în Athena.

Ca şi jocurile antice – care s-au desfăşurat, toate, în localitatea peloponeziană Olympia, timp de mai bine de un mileniu! )între anii 776 şi 395, moment în care împăratul creştin Teudosie cel Mare le-a interzis, distrugând şi localitatea) – jocurile moderne se doresc a fi un eveniment sportiv unic, timp în care armele sunt lăsate deoparte - dând oamenilor prilejul să se întreacă paşnic pentru a afla cine este mai iute, mai puternic, mai talentat. Acesta era - atunci - încununat cu frunze de laur, devenind un adevărat erou, egal cu semizeii din vechime, aducând faimă cetăţii de unde venea şi, uneori, sponsorului )cel mai adesea, despotul acelei cetăţi). Sunt însă deosebiri de substanţă între Olimpiadele antice şi cele moderne. Nu numai de formă, ci mai ales de substanţă. Cele antice aveau numai câteva probe atletice, la care se adăugau întreceri de box, lupte şi alergări de care. Participa numai „lumea civilizată” – adică, cea locuită de greci - lumii „barbare” fiindu-i interzis accesul. Iniţial, tinerii se întreceau în armură completă dar, după ce o fată s-a ascuns sub armură îndrăznind să-i întreacă pe bărbaţi, atleţii au trebuit să participe goi. Nici în tribune nu era pemis accesul femeilor. Cea care a îndrăznit să încalce tradiţia, a fost ucisă atunci când s-a dat de gol strigând de bucurie la victoria fiului ei. Atleţii nu luau substanţe care să le mărească şansele de a câştiga, cel mult îşi ungeau, ca toţi ceilalţi, trupul cu ulei de măsline. Şi nu erau plătiţi, nu primeau aur sau argint, premiul era mai mult simbolic )coroana de laur ofilindu-se relativ repede în căldura Greciei). Li se înălţau, însă, statui, iar unele Olimpiade erau numite în cinstea lor. De asemenea, la Olimpiadă era o „secţie” artistică, în care scriitori - mai ales dramaturgi – se întreceau în probele de „teatru”, „poezie”, „comedie”... Şi Olimpiada devenea mai ales un loc de întâlnire a tuturor grecilor din întreaga Oikumene )lumea cunoscută) la care, între întreceri, petreceri, negustorie, ospeţe, vindecări şi teatru, lucrau la formarea unei naţii şi a unei culturi unitare. Deşi Helada era împărţită în zeci, sute de cetăţi-state, deşi grecii aparţineau unor populaţii diferite )atici, eolieni, lacedemonieni, epiroti, tesalieni, beotieni, etc, etc), ei vorbeau aceaşi limbă, aveau aceaşi cultură – limbă şi cultură duse apoi de macedonenii lui Alexandru în întregul Orient până pe malurile Indusului, şi luat acasă de romanii cuceritori. Este cultura pe care am moştenit-o şi noi, europenii. Şi mai era un obicei în antichitate: pe timpul Olimpiadei încetau toate luptele. Deşi se cunosc trei războaie “olimpice”, în care cetăţi din preajma Olympiei au încercat, pe calea armelor, să aibă cinstea de a „patrona” jocurile, ele au avut loc între Olimpiade – şi cine mai ştie de numele acelor cetăţi decât istoricii? Cei ce doreau să participe la Olimpiadă aveau drept de liberă trecere – chiar şi pe teritoriile cetăţilor cu care se aflau în conflict militar. Duşmani care abia lăsaseră armele cu ocazia Olimpiadei se aflau ca fraţi în incinta Olympiei, se bucurau împreună la victoria eroilor preferaţi, plângeau la înfrângerea lor, apludau la spectacolele de tetru, stăteau alături la ospeţe ciocnind pahare... Duşmănia era uitată pentru trei luni – chiar dacă apoi luptele începeau cu aceeaşi înverşunare. Din aceste fapte transmise de istorici ne dăm seama de diferenţele care există între jocurile moderne şi cele antice. Un lucru bun: la întreceri participă toate ţările lumii: nu mai există „barbari” şi „civilizaţi”, ci toţi sunt egali. Au drept de participare şi femeile: nu numai în tribune, ca spectatoare, ci şi în arene. Şi pe bună dreptate, recordul unor atlete este superior recordurilor stabilite de bărbaţi cu numai câţiva ani în urmă! Iar graţia lor în unele probe nu va fi niciodată egalată de către bărbaţi! Din păcate, nu mai sunt probe „artistice”. Cu excepţia spectacolului „de sunet şi lumină” inaugural, toată lumea este concentrată asupra întrecerilor sportive. Şi între un „ospăţ” la vreo lokantă ateniană şi un spectacol la teatrul local, sau vizitarea vreunei expoziţii, ospăţul va fi ales de cele mai multe ori. Lumea se împarte astăzi după alte criterii. De cele mai multe ori în „avuţi” şi „mai puţin avuţi” )un eufemism pentru cuvântul mai puţin plăcut, dar mai exact: „săraci”). Ţările avute au mai mulţi atleţi, aceştia sunt pregătiţi mai bine, au echipamente superioare, antrenori de faimă mondială. Dacă o ţară mai săracă reuşeşte totuşi un succes mai puţin scontat în vreo probă, riscul de a-şi pierde atletul )cu antrenor cu tot, eventual) vreunei ţări mai bogate nu este deloc exclus. Banii câştigaţi de atleţi în acele ţări „avute” sunt un argument extrem de convingător... Atleţii nu mai primesc lauri – să fim mai exacţi, anul acesta în Athena au primit! – ci medalii. Din aur, din argint... Mai primesc şi premii în bani – ca să fie „stimulaţi”. Pentru unii, cum ar fi cei ce vin din o lume „mai puţin avută”, acel premiu reprezintă câştigul pe foarte mulţi ani ai întregii familii! Şi atunci să ne mirăm că unii atleţi fac totul – inclusiv folosind substanţe interzise – pentru a câştiga? Pentru că spiritul sportiv este în scădere, am putea spune: în pericol. Nu mai este importantă întrecerea unor atleţi – ci numai victoria. Desigur, şi anticii îşi doreau victoria – dar pentru ei era importantă participarea. Pentru unii şi azi mai este importantă. Câte fapte de eroism nu au avut loc de-a lungul Olimpiadelor?! Atleţi care au concurat răniţi, bolnavi... Pentru care victoria supremă a fost asupra propriului trup – terminând cursa. Vă mai amintiţi de acel atlet care s-a oprit din cursă – pierzând astfel titlul – pentru a ajuta un coleg căzut? Dar astfel de fapte nu mai contează azi. Un alergător brazilian a pierdut cursa pentru că un dement a sărit pe el din mulţime – şi toţi, inclusiv oficialii, au dat nepăsători din umeri. Unde este spiritul sportiv în acest gest? Atleţii care au câştigat datorită acestui fapt neobişnuit şi ilegal ar fi trebuit să fie primii care să fi refuzat medaliile! Şi ajungem la cauza „răului”. Ţările au început să se „întreacă” nu numai în averi şi tehnologie, ci şi în medalii. Se fac clasamente pe medalii – uitându-se chiar numele celor care le-au cucerit. Se spune „o medalie penutr America” – nu „o medalie pentru sportivul X”. Unele state se bucură descoperindu-se în clasament înaintea altor state, iar altele declară „tragedie naţională” faptul că se clasează în urma altora. Schimbă oficialităţi, promit mai mulţi bani în sport şi dotări sportive. Adică: „las’ că le vom arăta noi!”... Şi nu ne mai mirăm văzând atleţi clacând, cum a fost cu gimnasta rusă, cum a fost cu atleta canadiană devenită simbol, „Perdida”... Olimpiadele au devenit o vacă grasă de muls. Bătaia de a organiza vreo Olimpiadă )de vară sau de iarnă) a devenit acerbă. Se trag sfori care i-ar face să roşească de ruşine şi pe oficialii de la Bucureşti. Politica îşi face loc între sportivi, între arbitri, între organizatori. Nu numai că nu se mai lasă armele pe timpul Olimpiadei – dar ele sunt aduse chiar şi pe stadion! Desfăşurarea de forţe „anti-teroriste” este din ce în ce mai mare. Am avut ocazia să vedem sportivi luaţi ostateci, state boicotând Olimpiade )şi sportivi supunându-se boicotului!), ba chiar sportivi refuzând să se înfrunte cu un sportiv de altă religie! Şi totuşi, sunt eroi moderni lansaţi în aceste Olimpiade moderne, urmaşi demni ai semizeilor antici. Nu ştiu dacă li s-au înălţat statui, dacă străzi le poartă numele – ştiu că sunt arene sportive care le poartă, spre cinstea unor autorităţi! Să-i amintim pe câţiva, căci cine nu a auzit de Cassius Clay şi Johnny Weismuller, de Jesse Owens - cel ce l-a ridiculizat pe Hitler în apogeul puterii lui, de goliatul Alexeev, Alexei Bubka – zburătorul cu prăjina, Akila Abebe - alergătorul fără splină, Paavo Nurmi, Bob Beamon – care a plutit dincolo de imposibil, gazele numite Michael Jackson, Carl Lewis, Donovam Bailey, şi atâţia alţii? Printre atâţia eroi sunt şi câţiva români: Iolanda Balasz, Lia Manoliu, în primul rând Nadia Comăneci şi Ivan Patzaichin şi micuţa cârmaci care a dus, pentru a cincea oară la rând, echipa de 8 +1 a Romaniei pe cel mai înalt podium. Numai un lucru nu a fost realizat în epoca această modernă a Olimpiadei: socotirea timpului în funcţie de anul Olimpiadei. Omul şi-a ales o dată mai mult sau mai puţin legendară pentru a porni socotirea timpului. Unii o făceau după începerea domniei vreunui rege. Alţii, romanii, după anul întemeierii Cetăţii. Musulmanii după Anul Hegirei – poate chiar mai precis decât anul 1 al erei moderne, Anno Domini, „după Christos”. Pentru că Iisus s-a născut în anul 4 „înaintea” erei lui, dacă nu cumva în anul 7BC, sau poate chiar 6AD... Grecii socoteau anii după prima Olimpiadă înregistrată, anul 745BC. Aşa că un anumit eveniment era datat funcţie de anul ultimei Olimpiade. De exemplu, anul 3 al celei de-a 214-a Olimpiade. Ce poate fi mai frumos decât să socoteşti timpul nu de la un război, nu de la un eveniment incert, ci de la un eveniment sportiv internaţional? Cât de frumos ar fi să spunem nu 1964, ci anul Olimpiadei lui Bob Beamon, nu 1968 ci Anul Olimpiadei Comăneci, nu 1972 ci Anul Olimpiadei Mark Spitz, nu... Dacă am spune nu „în anul 2004” – la un an de la distrugerea turnurilor de la World Centre, la doi ani de la războiul din Afganistan, un an după atacarea Irakului... Ci pur şi simplu: anul Olimpiadei a 26-a. Iar anul viitor ar fi nu 2005, ci „al doilea an al Olimpiadei”. Poate doar aşa vom începe să ne amintim să îngropăm securea războiului măcar în Anul Olimpiadei, dovedindu-ne astfel mai civilizaţi decât anticii noştri străbuni...

Nick SAVA