Din nou, se apropie Crăciunul. Se apropie trecerea dintre ani. Şi, dincolo de bucurie, ca întotdeauna, mă întreb ce semnificaţie dăm noi, românii, acestor obiceiuri.

Desigur, din nou va trebui să generalizez. Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri, se zice. Mai ales că trăim în două lumi diferite: acasa de-acasă şi cea din diaspora. Modul în care fiecare îşi celebrează sărbătorile este diferit chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, d"apoi la oameni trăind în lumi diferite. Şi din care unii vor să păstreze, pe cât se poate de autentic, tradiţiile moştenite, în timp ce alţii vor să le uite cât mai repede pentru a se integra deplin în societatea şi cultura de adopţie. Vă rog să mă credeţi, nu laud şi nu resping niciuna din aceste opţiuni, ele sunt personale şi fiecare trebuie să fie mulţumit de propria decizie luată.

Sunt cei ce au pomenit tradiţiile de Crăciun din casă. Cei ce provin fie din familii care ţineau tradiţia vie, deşi părăsiseră de mult lumea satului, fie că trăiseră ei înşişi în lumea satului în copilărie. Eu mă regăsesc în ambele din aceste grupe: am crescut la oraş, dar am fost de câteva ori la "ţară" de Crăciun, asistând la obiceiurile care pe atunci mai erau vii în satul bunicilor mei. Iar familia mea a încercat să recreeze obiceiurile populare în lumea oraşului. Aşa am învăţat, aşa ştiu că trebuie să fac şi eu.

Pentru cei ce nu mai ştiu cum era pe atunci, vă spun. Sărbătoarea începea din ziua de Ignat, ziua când porcul era jertfit. Dincolo de nevoia de a avea oarece carne în cămări, jertfirea porcului, "tăierea" şi "arderea" lui avea semnificaţii ce treceau dincolo de stomac. Recreind obiceiuri pre-creştine, se celebra Focul, Soarele Nemuritor (Sol Invictus), exact în noaptea solstiţiului de iarnă, când ziua era cea mai scurtă şi Soarele părea să aibă nevoie să fie ajutat să "renască". Era ajutat cu focuri aprinse de ţărani pe dealuri, prin focul de paie în care era "jertfit" porcul. De aceea această noapte se numea Ignius (foc în latină) - de unde creştinii au denumit această zi din calendar drept cea a sfântului Ignat. Tradiţia creştină chiar a creat o legendă pe acestă temă: Ignatius Theophorus, al treilea episcop al Antiohiei, s-a "jertfit" în numele lui Mesia primind martiriul în arenele romane, fiind sfâşiat de animale sălbatice. Cum tradiţia spune că aceasta s-a întâmplat cu ocazia jocurilor oferite cetăţenilor Romei cu ocazia Lupercaliilor - marea lor sărbătoare care avea loc în zilele de Crăciun - datarea morţii lui exact în ziua de Ignius a părut normală. Fenomenul se numeşte "sincretism" şi poate fi observat şi în cazul altor sfinţi creştini...

La ţară flăcăii săreau în noaptea de Ignat peste rugurile înălţate pe dealuri. Cică asta făcea ca anul ce urma să fie unul darnic, cu mult soare şi puţine ploi... Un obicei înrudit cu altele ce aveau loc în această perioadă a anului: "semănatul" - când se aruncau pumni de boabe de grâu "curat" asupra gazdelor sau a colindătorilor. Şi "Pluguşorul", cel ce "trăgea brazdă" nouă pentru anul ce se năştea. Pentru că pe atunci anul se măsura din solstiţiu în solstiţiu, şi nu la o dată aleasă arbitrar... Alt obicei era cel al "Pomului". Cercetătorii atribuiesc acest obicei germanilor şi presupun o intrare târzie a lui în spaţiul românesc. În realitate, "Pomul" este un obicei străvechi - chiar dacă el era reprezentat doar prin nişte ramuri uscate de pom vopsite cu ocru şi împodobite cu fructe poleite. Şi tot atunci erau şi alte obiceiuri - cel mai adesea "vânătoarea" mistică a Cerbului (care îşi leapădă în fiecare an coarnele - marcând astfel Timpul), a Iepuraşului, sau jocul "Ursului" (care, în ciuda hibernării, era "trezit" să ajute şi el Soarele să crească), sau al Caprei - animal care reprezintă fertilitatea naturii (ca şi Iepurele), respectiv adaptabilitatea la condiţiile mai grele ale unui an "slab".

Cândva, odată cu sincretismul creştin, a intrat în tradiţiile româneşti - ca şi în a altor ţări creştine - tradiţia că Iisus s-a născut în noaptea de Crăciun. Fiecare naţie creştină îşi are propriile-i obiceiuri de Christmas - dar nici una atât de bogate şi pline de semnificaţii ca românii. Majoritatea colindelor vorbesc despre această Naştere minunată, recrează povestea biblică. Fără a reunţa la obiceiurile străvechi, de data aceasta Dumnezeu, Domnul, Împăratul, Hristosul, Mesia vine pe Pământ să aducă mântuirea - dar şi bunăstarea oamenilor care i se închină. Nu mai este el cel care "renaşte" an de an - ci cel care face Soarele să renască. Povestea Naşterii a fost de atâta timp interpretată încât tradiţia Irozilor se pierde în negura timpului, iar jocul de păpuşi care se juca prin târguri prin sec. 17-19 se numeşte pur şi simplu "viflaim" - pronunţarea populară a Betlehemului, locul unde "întâmplarea" a avut loc.

Spre deosebire de alte naţii, colindele româneşti sunt absolut unice. Cine le ascultă va fi izbit de caracterul lor trist, melancolic. Colindele noastre sunt pe ritm de baladă, de doină - nici vorbă de "gingle bell"-s... Asta pentru că Naşterea şi Moartea se conţin una într-alta: fiecare naştere este primul pas spre moarte, iar fiecare moarte este un început.

Cam astea erau semnificaţiile pe care încercam să le desluşesc începând cu copilăria mea. Ce semnificaţii mai atribuie românul de azi Crăciunului? Pentru cei mai mulţi, Crăciunul s-a transformat în Christmas. În ciuda denumirii şi a postcard-urilor cu magi, staule şi stele, mult prea puţini din noi se gândesc că este momentul când Cuvântul a prins viaţă printre noi. Probabil nimeni nu se gândeşte că este cea mai lungă noapte a anului, noapte în care, dacă rugăciunile şi urările noastre nu vor aduce belşug în anul ce se naşte, cel puţin ne dau o speranţă, o încredere chiar. Cum zicea cineva: dacă nu ajută, nu poate strica...

Ziua de Crăciun a devenit o zi în care ne îndopăm, în care bem mai mult decât ar fi cazul, ne umplem cu dulciuri, suntem chiar "veseli" - de multe ori atât de fals şi de fad, chiar dacă excesiv de gălăgioşi. Facem liste cu cei cărora "trebuie" să le luăm daruri şi ne repezim în magazine, umblând ca bezmeticii cu pungile pline - în acest timp uitând să ne arătăm simplu, pur şi simplu, dragostea faţă de cei din jurul nostru. Simţim că dacă am fost prea ocupaţi să o facem de-a lungul anului, aceste daruri vor umple golul...

Şi nici măcar nu o mai facem aşa cum se făcea, aşa cum e cazul să o facem: în noaptea de Ajun. Atunci s-a născut Pruncul! Şi dacă cineva afirmă că oricum ziua de Crăciun este aleasă arbitrar, zic: da, dar indiferent când am alege acea zi convenţională, chiar şi în primăvară - aşa cum probabil s-a întâmplat în realitate - petrecerea trebuie să aibă loc tot în noaptea de Ajun. În ziua de Ajun Maica a umblat din han în han, şi în noaptea de Ajun l-a născut pe Prunc. În acea noapte au sosit Magii, şi tot atunci păstorii I s-au închinat. Colindele afirmă iar şi iar "Scoală gazdă, nu durmi / Că nu-i noapte de durmit / Ci e noapte de gătit..." E noaptea în care, în satul copilăriei mele, se colinda până când soseau "Zorile Dalbe" Şi aşa ne bucuram şi noi, alături de cei dragi, cu mâncare destul de frugală: ceva cartaboşi, jumări, tobă, cârnaţi proaspeţi, ceapă, varză acră, cozonaci, nuci, mere, colăcei, bomboane...

Aşa a fost Crăciunul la români. Poate fi şi ca pe aici - o zi ca oricare. Ca Thanksgiving, sau Eastern, sau... În care să ne îndopăm cu curcan şi yams şi cranberry jelly... În care ascultăm, poate, manele sau ethno, sau "carols" nord-americane. Zi în care ne repezim să desfacem pachetele lăsate de Santa - darurile uitându-le tot atunci... Zic, se poate şi aşa. Nu o mai facem româneşte pentru că nu vrem să fim mai altfel? Pentru că preferăm să "durmim" în noaptea de Ajun? Pentru că oricum nu mai găsim nici o semnificaţie în Crăciun?

Eu zic că trebuie să serbăm Crăciunul - şi anume, chiar în noaptea de Ajun, tocmai pentru a ne aminti cine suntem, a ne afirma, măcar în această noapte specială a anului, că suntem români!

Nick SAVA