Martie - Feriţi-vă de MĂGĂRUŞ

Titlul editorialului vă aminteşte de ceva familiar, nu-i aşa? "Feriţi-vă de măgăruş" a fost (nu ştiu dacă mai există) o emisiune-concurs de divertisment cu pretenţii educative, destinată copiilor ce nu aveau somn dimineţile. Personajul central era un măgăruş care, atunci când copilaşul-concurent nu nimerea răspunsul, ori nu se conforma, ori aşa cerea regizorul de platou, arunca din copite şi necheza înfiorător. Poate unii copilaşi, mai naivi, chiar credeau că măgăruşul este atotcunoscător, uşor genial chiar şi nu doar o jucărie mecanică goală, acţionată de un buton. Totuşi, avertismentul era prezent pretutindeni: "Feriţi-vă!".

în lumea reală e mai greu să te fereşti...

întâmplător, am aflat despre un nou război verbal purtat în sânul micii dar vivacei comunităţi româneşti. Nu o să vă implic în detaliile vulgare ale unui circ de mahala româno-canadiană, care poartă nu un război de idei ci doar înşiră pomelnice de păcate, acuze şi jigniri. Şi pentru că atunci când lipsesc ideile singurele argumente rămân violenţa fizică şi verbală, am rămas pur şi simplu surprinsă ca după epitete gen "porcule", "animalule", să apară culmea insultelor, cireaşa pe tortul unui limbaj suburban: "băi macaragiule!"

Bun, omul nostru chiar are licenţă de macaragiu dar care-i problema? Ce poate fi atât de degradant într-o meserie mai mult decât onorabilă? Zilele trecute urmăream pe Discovery un documentar despre supercontainiere, vase uriaşe capabile să transporte 5000 de containere. Un asemenea gigant este un coşmar pentru orice terminal de containere din lume şi în documentar era prezentat cel mai modern port din Statele Unite, îmbunătăţit special pentru a putea primi astfel de vapoare. Sarcina ce mai grea cădea şi la propriu şi la figurat pe macaragiul ce opera terminalul. Să descarci şi să încarci în limită de timp atâtea containere, să le aşezi cu o precizie milimetrică şi să nu pui în pericol încărcătura deseori fragilă (computere, electronice), cere o îndemanare extraordinară. Acel macaragiu câştigă 300.000 de dolari americani pe an. Aţi citit bine, trei sute de mii! Era privit de reporteri cu admiraţie şi în interviu chiar puncta că meseria pe care o face e grea, cere ani de pregătire şi exerciţiu pentru a ajunge la asemenea performanţe. Era un om mandru de ceea ce face!

De ce oare românul nostru s-a gândit că "băi macaragiule" l-ar răni profund pe cel vizat?

Şi acum ne întoarcem la o poveste mai veche ce începe cu dorinţa românului muncit, talpa ţării, care iese la praşilă pe soare ori ploaie, rupându-şi spatele la sapă ca să-şi hraneasca ciurda de copii din bătătură. Tot românu' vrea ca odrasla lui să fie domn la oraş, să aibă carte ca să scape de munca grea de la ţară. Mulţi intelectuali români au plecat din gospodării modeste de ţărani. Au evadat... Au reuşit... E o dorinţă normală, firească pentru fiecare om ce urmăreşte să-şi depăşească condiţia.

în timpul comunismului această evadare a fost mult uşurată de răsturnarea valorilor. La facultăţi se intra pe bază de dosar, copiii de ţărani săraci ori ilegalişti, cu "origine sănătoasă" chiar dacă mai puţin dotaţi intelectual, se trezeau după patru ori cinci ani cu ţidula de deştepţi. Mai târziu, inginerii au umplut fabricile şi uzinele ţării, absolvenţi de instituţii tehnice, majoritatea semidocţi (în cele mai fericite cazuri) dar care au îngroşat rândurile unei "intelectualităţi de tip nou" care începe să se uite de sus la muncitorul de rând. Din această clasă de specialişti răsare noua snobime emigrată în Canada ce-şi pune cu mândrie eticheta de intelectual pe frunte. "Băi macaragiule" este urletul victorios al neamului prost ce şi-a depăşit condiţia; diploma frumos înrămată este culmea realizării sale intelectuale şi nu va lăsa pe nimeni să-i treacă prin faţă.

Cel căruia i se adresează cu acest epitet a câştigat acum ani buni respectul şi admiraţia mea pentru pasiunea pe care o pune în orice. Un autodidact care a fost mânat mereu de o unică dorinţă, aceea de a edita într-o bună zi o revistă de cultură în limba română. Dacă citiţi aceste rânduri nu are rost să vă întrebaţi dacă a reuşit... Recunosc, eu una nu aş fi avut energia şi perseverenţa necesare să adun material, să pierd nopţi aşezând în pagină ori să scot bani din buzunar pentru a alimenta o "afacere" riscantă chiar şi în ţară - cultura.

Snobul român vine în Canada cu o mentalitate complet greşită. Aici nu contează câtă şcoală ai ci cât câştigi. Este o societate mercantilă, focalizată pe aportul real adus societăţii, nu pe fumurile băgate în cap prin nu ştiu ce politehnici ori institute. Un absolvent de masterat câştigă între 40 de mii şi 80 de mii (cei cu MBA) în vreme ce un tehnician în construcţii face în jur de 100. Şeful meu are Ph.D în farmacie şi munceşte pe bani mai puţini decât câştigă un tâmplar experimentat. Nici prin cap nu i-ar trece să îi strige acestuia din urmă: "băi tâmplarule!".

Şi atunci de unde această atitudine, acest limbaj, la românul cu ceva şcoală?

Ruxandra Cesereanu într-un eseu foarte interesant vorbeşte de imaginarul violent al românilor. Ea identifică nouă registre specifice mentalului românesc: subuman (retardat, scursură), igienizant (drogaţi, molime), infracţional (criminal, hoţ), bestiariu (porcule, măgarule), religios (drac, anticrist), putridul şi excremenţialul (rahat), sexual ori libidinos (şi aici românul e foarte inventiv), funebru (cadavru, senili) iar ultimul registru, cel xenofob (jidan, lifte străine). Citind acest eseu am fost uimită să constat inventivitatea unor intelectuali români de clasă ca Eminescu ori Arghezi, care în articole respectiv pamflete au utilizat din plin multe din aceste registre. Chiar şi în violenţa de limbaj, creativitatea şi talentul îşi pun amprenta generând o bogăţie lingvistică într-un teritoriu crezut interzis.

Eminescu încearcă să explice logica acestui limbaj: "Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decât acela care ticăloşeşte pe oamenii ce în adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de ...creştere' nici cestie de ...limbagiu', ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta" ("Pro domo", Opere X). Să nu uităm totuşi că Eminescu vorbeşte despre ...limbagiu' pe care ziaristul este deseori forţat sa il folosească prin natura meseriei, ca o justificare.

Arghezi dovedeşte de departe cea mai aprinsă imaginaţie în materie de limbaj violent: "scuipat filozofic", "urină intelectuală", "bivoli de templu", "coropişniţă în odăjdii", "intelectualitate cu copite", "gândăcărie balcanică" sunt doar câteva palide exemple.

Mai târziu avem exemplul pseudointelectualilor comunişti ori al intelectualilor înregimentaţi ce etalează în ziare precum "Scânteia" o violenţă lingvistică mai puţin rafinată. Deja imaginarul violent cunoaşte, paradoxal, o degradare creativă, întorcându-se la simple epitete agăţate "duşmanilor poporului": "trântori", "slugi", "satrapi" şi lista continuă plictisitor, tern şi fără savoarea argheziană interbelică.

Astăzi, România Mare reinventează pamfletul dejecţional folosind o violenţă de limbaj ieşită din comun fără a-i nega o creativitate debordantă (chiar dacă abjectă), în contrapartidă cu Academia Caţavencu ori Plai cu boi ce ridică pamfletul aproape de valoarea argheziană.

... După care vine Iliescu şi un sec "prostănac" adresat lui Mircea Geoană în plină conferinţă de presă. Şi domnul Iliescu este un intelectual de tip nou, inginer hidrotehnist cu diplomă. Mi-a adus aminte de bancul: "Care este asemănarea între un inginer şi un câine lup? Amândoi au ochi inteligenţi dar nu se pot exprima." Mai mult de "prostănac" nu a fost în stare să exprime, un epitet la nivelul "băi macaragiule!", supt parcă din seva articolelor incriminatoare publicate în Scânteia anilor '50.

M-am întrebat deseori dacă şi alte popoare folosesc atât de frecvent un limbaj aşa violent ca românii; dacă utilizează mai degrabă din comoditate o jignire, unei argumentări reci şi raţionale. în prestigioasa revistă Magazin Istoric din martie 2004, am găsit un articol foarte interesant despre Danemarca scris de Mădălina Nicolau. Astfel, am aflat că încă din secolul XI, Danemarca are coduri de legi regionale, cetăţenii fiind cu adevărat apăraţi de lege; fiecare danez avea în casă două cărţi de căpătâi, Biblia şi codexul de legi. Printre altele, aceste legi stabilesc cadrul unei adevărate democratizări, care să elimine analfabetismul şi să creeze un popor educat. în secolul XIX, Grundtvig reformează pedagogia daneză şi introduce un concept pe care l-am găsit uimitor: "folkehojhskole". Ar putea fi tradus ca şcoli populare dar conceptul este mult mai larg. în aceste focare de educaţie, subvenţionate de stat şi care au chiar programe formale de învăţământ, oricare cetăţean dornic de a învăţa are acces. De la copii până la bătrâni, oricine e binevenit. Ţărani, muncitori, intelectuali, au libertatea de a studia. Nu primesc diplomă ori calificări, primesc ceva mult mai important - cunoaştere. Mi-e greu să îmi imaginez doi danezi schimbând jigniri de genul "porcule" ori mai caraghios: "băi macaragiule!".

Poate vă întrebaţi ce semnificaţie are titlul "Feriţi-vă de măgăruş!". Oare nu folosesc chiar eu registrul bestiariu pentru a puncta un argument?

Nu, măgăruşul nu este snobul român, nici măcar inginerul hidrotehnician ce scapă la fiecare două vorbe "prostănac" ori "măi animalule!". Nu este românul-canadian ce aruncă lături pe orice forum ori chatroom; nu este nici măcar românul ignorant, necivilizat, ce nu a avut şansa să se nască danez.

"Măgăruşul" din poveste este propria noastră vanitate ce zvârlind haotic din copite ne umflă ego-ul, broasca fanfaroană din fabulă ce se măreşte până face "Poc!"

"Măgăruşul" este mândria de a te simţi deasupra semenilor tăi, posesor al unui ADN ce îţi asigură un IQ confortabil pentru a termina o politehnică dar care nu îţi transmite genetic şi bunul simţ necesar.

Pentru că în viaţa reală nu avem luxul avertismentelor din emisiunea pomenită, eu, o tentativă de scriitor într-o revistă editată de un macaragiu ce venerează ideea de cultură, îmi arog cu umilinţă dreptul de a vă face atenţi:

Feriţi-vă de măgăruşul autoînchipuirii. E doar vremelnicie şi deşertăciune.