Februarie - Istoria şi Legenda - Nick Sava

Februarie - Istoria şi Legenda - Nick Sava

Am citit de curând o carte* în care, pentru a dovedi faptul că Transilvania este un vechi pământ românesc, autorul porneşte povestea de la Tata Noe – sau de pe-acolo, undeva. Mai precis, cu vreo mie de ani înainte de data oficială a Facerii Lumii...

Bazându-se pe ultimele cercetări arheologice, ultimele studii – dar făcând numeroase trimiteri la scrieri ce susţin aceeaşi teorie – autorul a reuşit să mă convingă (întrucâtva...) că poporul român este un popor extrem de vechi. Mai precis, cel mai vechi din Europa. Respingând teoriile mai vechi, care susţineau că indo-europenii s-au format undeva la poale de Urali, de unde s-au „dispersat” în cele patru vânturi – mai puţin în China – autorul susţine că iniţial a existat o populaţie cu o limbă aproape comună, ce se întindea de prin insulele britanice (care atunci nu erau deloc insule) până exact în acelaşi loc (poalele de Urali), având însă ca Centru „Cetatea Carpaţilor” (şi poalele lor). Neavând un alt nume la îndemână, îi numeşte „proto-europeni”. Pentru cine are dubii, „proto” înseamnă „înainte de”. Deci, populaţia formată la poale de Tian-Şan poate fi numită fără a greşi prea mult „proto-chineză”... Ei, la un moment dat (nici o legătură cu Potopul lui Noe) acest conglomerat s-a fisurat, după care a luat-o la vale. Un grup a luat-o (sau a rămas pe loc...) spre Vestul continentului, numindu-se „proto-germanici” (desigur), al doilea a stat şi el pe loc, în jurul poalelor de Carpaţi: „proto-tracii”, şi al treilea grup chiar a pornit aiurea: proto-indienii. Aceştia din urmă, tot coborând aşa pe-un picior de plai (de Urali, cum v-am zis), s-au împărţit în cel puţin două grupe: arienii care au intrat în semi-continentul Indiei (să-i numim şi pe ăştia „proto-indieni”?), iar alţi s-au oprit în Iran („proto-iranienii”), dând naştere în timp (foarte lung timp!) persanilor şi farsilor de azi... Dar proto-tracii stăteau, cum ziceam, în „Cetatea Carpaţilor” muncind la continuitate. Au dat ei naştere la tot felul de culturi ce pot fi întâlnite mai peste tot în zona cuprinsă între Dunărea de mijloc şi Bug, şi între Vistula şi Hemus, culminând cu vestita cultură Cucuteni. Autorul îi numeşte pe aceştia cu un termen întâlnit mai ales prin Grecia şi prin mitologia ei: pelasgi. De ce? Pentru că, dacă nu prea ştim ce au făcut în jurul Carpaţilor, pe lângă oale şi ulcele, ei au trimis la un moment dat o „emigraţie” înspre sud. Şi acei „pelasgi” au ocupat peninsula greacă până hăt, în Creta, unde au ajuns să fie numiţi „minoici”, nu înainte să fi poposit prin Cyclade, unde au dat naştere unei culturi uimitoare. Şi o parte din ei s-au revărsat în Asia Mică, dând naştere la nişte triburi cunoscute mai târziu drept hitiţi, carieni, dardani, troieni, frigieni, lidieni – ba chiar şi proto-armeni (sau urarţi, cum le zic analele asiriene). Asta se întâmpla acum mai bine de 4000 de ani. Ba chiar mai mult. Şi nici măcar nu era prima „emigraţie” – mai avusese loc una cu o mie de ani înainte, când nişte „proto-traci” au ajuns tocmai pe malul Eufratului, dând naştere primei civilizaţii omeneşti: Sumerul! Frumos.... Oricum, nu a fost nici ultima, au urmat altele – mai ales după ce „proto-tracii” au devenit traci pur şi simplu. Deci, nici vorbă ca tracii să fi venit naiba ştie de unde (probabil tot din acele necunoscute zone de la poale de Urali) să ocupe paşnicii băştinaşi ce făceau oale şi ulcele. Nuuuu. Paşnicii erau chiar ei, tracii. Şi mai ales sedentari. Bun. Cine a mai plecat din sânul acestui popor sedentar? Păi, cam o dată cu „pelasgii” ce o luau spre sud, „kelţii” o luau spre vest, strecurându-se printe proto-germanicii care erau încă proto, şi ajungând tocmai în Spania şi Britania (care probabil devenise insulă între timp). Următorii au fost – nici nu ghiciţi cine! – oltenii. Mai precis, din localitatea Gârla Mare a plecat o „cultură” spre Est, care, ajungând tocmai pe Valea Indului, a dat naştere civilizaţiei Harrapa. Ca să vezi... Şi tot spre sud – dar mai acana - au plecat (sau au stat) ilirii. Ei, în acest moment tracii şi-au zis, probabil, că au fost destul „proto”, şi au hotărât să devină traci. Şi s-au împărţit în triburi – dar asta puţin mai târziu. Ajungem acum la momentul când cercul se deschide pentru a se închide mai târziu, aducând cu aceasta lămurirea la o groază de întrebări (sau, întrebări de groază): popularea peninsulei Italice – care, desigur, pe atunci nu se numea deloc „italică”. Primi care au ajuns acolo au fost triburi nou formate de traco-iliri – că erau mai aproape. Nu mult în urma lor au ajuns „tuscii” (sau, cum îi ştim noi mai bine, etruscii sau eritreii). Cum au ajuns aceştia înaintea romanilor nu ştim, că se pare că ei veneau de departe. Nu erau chiar conduşi de Eneas, nici nu fugeau în urma arderii Troiei, dar se pare că erau înrudiţi cu frigienii şi dardanii – deci Vergiliu nu a greşit prea mult. Oricum, s-a descoperit că erau foarte mult înrudiţi cu hitiţii şi tracii, având în vocabular numeroase cuvinte „pelasgice”. Veri cu noi, adică. Ei, şi au venit şi romanii. Mai precis, mai întâi umbrienii, apoi latinii. De unde veneau? Păi, probabil de pe Crişuri – neam de neam cu noi. Mai precis, cu tracii – care cam începuseră să-şi spună pe acolo „daci”. Sau „geţi” – depinde de unde îi priveşti... Şi, ajunşi în peninsula care de atunci s-a numit „italică”, au făcut tot felul de chestii până şi-au pus de-o cetate – ce avea să ajungă faimoasa Romă! Ei, acum închidem cercul. Vedeţi de ce au reuşit dacii să înveţe latina în doar vreo şaisprece decenii, deşi nu aveau învăţământ gratuit obligatoriu, nici nu li se preda latina la şcoală? Pentru că – staţi puţin şi m-ascultaţi! – dacii vorbeau latina! Ei, da. Până să vină romanii să-i înveţe această limbă, ei o vorbeau în familie. Limbă maternă, cum se zice. Desigur, nu limba romană, şlefuită de lingviştii romani până ajunsese ca o lamă de sabie – şi tot atât de poetică – ci acea limbă „tracă” pe care culţii de romani o numeau „latina vulgară” – probabil nu neapărat pentru că era împănată de tot felul de expresii vulgare... Da, e uşor acum de înţeles acest proces fulgerător, care îi pune în dilemă chiar şi pe prietenii românilor şi dă peste nas „duşmanilor”, celor care susţin că era nevoie de o mie de ani (la sud de Dunăre) ca să învăţăm şi noi latina. Aşa putem explica uşor, ştiinţific, cum nişte ciobani – ce nu prea vorbeau decât, cel mult, cu oile – au ajuns „romani”: au închis ochii. Mai precis, s-au făcut că nu văd (că tot nu aveau putere să facă altceva) cum muierile lor (mulieres...) îi luau în pat pe soldaţii romani să-i înveţe „latina” cam vulgară... Bun. Acum, dacă am explicat misterul, să vedem cum e cu „continuitatea”. Păi, cum să fie? Dacă ei oricum vorbeau deja româneşte, ce nevoie aveau să treacă Dunărea cu Aurelian, să se mai muncească vreo nouă sute de ani s-o înveţe? Şi alte motive? Haida-de! E ca şi cum am zice că activiştii „de Partid” au plecat la Moscova odată cu preluarea puterii de către alţii. Ce să facă acolo? Să slugărească imperialilor? Să plătească taxe? Să nu poată fura şi ei oleacă? Să fie duşi „la război” prin pustiurile Palmirei ? Să se trezească jefuiţi de tot felul de „sălbatici”? Păi nu-i mai bine să-i întâmpini pe zişii „sălbatici” (barbari, mai precis, şi migratori pe deasupra) cu zâmbete şi pită cu sare (că avem munţi, doar), arătându-le binevoitori drumul spre sud, spre de-alde Aurelian? Nu, nici vorbă! – cei ce afirmă că dacii au plecat cu romanii nu îi cunosc deloc pe români. Ei, cam asta-i cu istoria şi legendele „vechimii” noastre. Să ni se umfle inima în piept de mândrie: suntem cei mai vechi europeni! Şi pe acelaşi teritoriu tot de-atunci (de mult, adică). E drept, sunt unii cercetători, nici „duşmani” nu-i pot numi, care zic: Nope. E frumos să fii „antic”, dar asta prea aduce a „bătrân”. (Cunoaşteţi expresia „sal’tare umbră veche”?) Nu, noi suntem tineri, plini de vitalitate, de vigoare, vârlavi care va să zică! Or fi având dreptate acel neamţ şi toţi acei unguri, noi suntem mai din-coace, nu ne-am pierdut statisticile vitale. Noi suntem mai tineri decât ei, vom arăta asta – am pornit deja la cucerirea lumii! Ce folos să ne batem cu pumnii în piept că am fi stăpânit până pe Bug, Vistula şi în Tirol? Tot nu suntem evrei, să ne primim pământul înapoi... Să lăsăm totuşi teoriile şi să vedem ce cred eu. Pentru că vă întrebaţi, probabil pe bună dreptate: şi ce dacă? Dacă tot ai adus această discuţie aici, care e opinia ta? (Aici urmează câteva clipe, chiar câteva minute de suspans. „Ce-o să zică?” Duşmanii chiar îşi zic: „poate se scapă, îl prindem cu ocaua mică. Să vezi ce-l facem!”) Păi, ce să cred? Că autorul respectiv are dreptate mai peste tot. De ce n-ar avea dreptate? Ce, parcă cei ce susţin altceva au mai multe dovezi? Nu au. Numai bieţii proto-români de tot felul ştiu precis ce s-a întâmplat, dar ei nu au prea stat să povestească (decât oilor, poate...) Ne întindeam noi până în Galiţia? De ce nu? Ne întindem acum până-n Spania... Ba chiar dincolo de insule, până-n Vancouver. Aveam noi Centrul în Cetatea Carpaţilor? O aveam. Şi ce dacă, oricum n-a cucerit-o numai cine n-a vrut... Eram până pe Bug? Eram. Ultima dată eram şi prin Siberia! Şi au cucerit oltenii Valea Indului? Păi sigur că da – altfel de unde ar fi ştiut romii drumul spre Craiova? S-a format limba într-un veac jumate? Păi numai cine ne cunoaşte cosmopolitismul poate pricepe asta. Uite, copiii noştri învaţă engleza în doi ani – cei de aici chiar în două luni! Şi că au uitat „dacica”? Păi, noi nu uităm româna? Aşa că degeaba unii arată că Traian a ocupat o treime din regatul lui Decebal (şi o zecime din cel al lui Buerebista) restul dacilor stând liberi şi mai ales carpi -, dacă ei au vrut să vorbească „latina vulgară”, au vorbit-o cât de vulgar au vrut muşchii lor! Şi continuitatea? Păi, aţi văzut voi român, fie el chiar „proto” daco-get (sau viceversa), lăsându-se de bună voie deportat? Ah daaa, dacă vrea el să emigreze, nu-l poate opri nici gardul de sârmă ghimpată, nici patrulele, nici Dunărea chiar! În sfârşit, am construit noi Roma? Am construit-o! Şi şapte sute de ani înainte de Hristos – şi astăzi. Românii sunt buni constructori, chiar mai buni decât căpşunari. Şi foarte ieftini... Să nu ne mirăm că legenda romană despre Întemeiere îi face pe Fraţi ciobani – ce alţi ciobani erau pe atunci în Europa decât proto-românii? Numai într-un loc au greşit: nu prea vezi doi români sugând la o lupoaică. Mai curând vezi un român sugând la două oi... Deformaţie profesională, probabil. Vedeţi deci, eu cred atât în istorie cât şi în legendă – ba chiar şi în realitatea contemporană. Cred şi pe cei ce afirmă antichitatea şi continuitatea noastră, şi pe cei ce afirmă vitalitatea noastră de popor tânăr. Nu că aş fi imparţial ca tot românul – dar chiar aşa e. Pentru noi, ajunşi aici, grăbindu-ne să uităm post-daco-geta, tradiţiile proto-neo-tracice, vechimea şi continuitatea, învăţând însă plini de vitalitate obiceiurile locului şi limba banului, ce importanţă mai are? Eh? Quote:

* Traian Dumitrescu – Transilvania - Pământ strămoşesc milenar, Editura Carpatica, Cluj Napoca, 1997.

Nick SAVA