Iunie - Fire de slugă? - Nick Sava

Iunie - Fire de slugă? - Nick Sava

Sunt aproape doi ani de când, într-o convorbire extrem de interesantă, domnul Iosif Ţon a făcut o afirmaţie cel puţin greu de acceptat. Zicea domnia sa că românii dovedesc deseori o "atitudine de slugă".

Desigur că afirmaţia nu mi-a căzut bine, fiind eu însumi român. Şi totuşi, nu puteam crede despre un român care dăduse dovadă ani la rând de un puternic patriotism - adevărat, aplicat, şi nu doar sforăitor - cum că ar fi ţinut, până în acel moment, ascunse "adevăratele sentimente". Pentru cei ce nu ştiu, dl. Ţon este un vechi dizident român, realizatorul emisiunii "Din Lumea Creştină" la Radio Europa Liberă, Preşedintele Societăţii Misionare Române, predicator şi autor de cărţi vestit în întreaga lume, autorul a zeci de cărţi, cu temeinice studii de istorie şi literatură, profesor la Institutul Teologic (Baptist) de la Oradea - prima instituţie de asemenea fel din Europa de Est. El nu putea face această afirmaţie controversată fără a avea la bază o analiză temeinică!
Ce zicea domnia sa? Că, din cauza condiţiilor istorico-geo-politice, pentru a supravieţui, poporul român a dezvoltat o aşa-numită "atitudine de slugă". Prin ce se manifestă ea? Prin modul de a reacţiona la adversităţi, printre altele. Toţi ştim că una din vorbele româneşti este "capul tăiat, sabia nu-l taie". Mai zicem "pleacă-ai noştri, vin ai noştri". Avem atitudinea trestiei plecându-se în vânt - şi nu a gorunului gata să fie smuls de un vânt mai puternic.

Poate la aceasta au "ajutat" anii lungi de lupte cu naţii mai puternice. Aceste lupte nu au făcut decât să "rărească" "codrul naţional" de lăstarii mai viguroşi. Toţi domnii "viteji", toţi eroii neamului au îngrăşat pământul, fie vorba între noi, cu puţin folos, aşa că românii ce au supravieţuit au zis "cine face ca ei, ca ei vor păţi" şi şi-au văzut de viaţă. Mai precis, căutând - şi găsind - forme diferite de împotrivire. Aceasta a fost o formă "pasivă" - şi ea poate fi întâlnită nu numai la români, ci la toţi cei care, neputând să se numere printre învingători, au trebuit să supravieţuiască într-un fel sau altul ca învinşi.

Deci, cum te poţi "împotrivi pasiv"? Poţi, de exemplu, să fugi. Rişti ca, fiind prins, să fii ucis, eventual trimis la ocnă sau la vâslit pe nave. Dar cel mai adesea, răstignit - cum se proceda în Imperiul Roman. Mai târziu, această fugă a luat şi alte forme. Strămutarea, de exemplu, până când Mihai şi alţii au legat ţăranii de pământ. Fuga în codru, devenind "haiduci". Fuga la oraş, devenind parte a pegrei sau, cu puţin noroc, meseriaşi... Mai recent, migraţia către alte ţări. Să nu confundăm migraţia cu exilul - deşi şi exilul este tot o formă de împotrivire pasivă la un sistem social sau politic.

Mai exista o formă de împotrivire, a celor ce acceptau supunerea - cei ce "plecau capul". Ea se manifesta printr-o supunere aparentă "capului", boierului, stăpânului. Nu numai supunerea, ci şi lipsa de iniţiativă. Nu lenea pe faţă, trândăvia - ci "târşâitul picioarelor", munca "în dorul lelii". "Nu face astăzi ce poţi lăsa pe mâine." Randamentul redus al muncii şi produse de slabă calitate, cu o mulţime de rebuturi. Romanii au început curând să vadă această atitudine de sclav şi au început să aplice larg sitemul liberţilor, al sclavilor eliberaţi. Aceasta a dus, inevitabil, la dispariţia sistemului sclavagist şi la apariţia unui sistem care, cel puţin în perioada iniţială, până la extinderea relaţiilor de iobăgie, a avut un efect superior celui anterior, sclavagist.

Erau şi alte relaţii care aparţineau atitudinii de slugă. Apatia, neimplicarea, egoismul, poltronia (cum zicem noi: "fă-te frate cu dracu" până treci puntea"), lipsa de unitate şi, mai ales, ciocoismul. A ieşi dintre ai tăi, a sta la masa stăpânului, a deveni la rândul tău "stăpân" peste confraţii tăi era răsplata anilor de "slugărire", uneori singura scăpare, reţetă sigură de supravieţuire. Desigur, ciocoismul este doar o faţetă a "trădării" de neam. Istoria românilor e plină de astfel de "trădători de neam", cei ce s-au maghiarizat, turcit, fanariotizat, rusit, de-a lungul timpului. Din fericire pentru neamul nostru, acest fenomen nu a fost dominant, cei ce au făcut-o au reprezentat o mică proporţie din populaţie - dar asta nu ne dă dreptul să privim cu "mândrie naţională" acest fapt. În fond, bulgarii, sârbii, albanezii au făcut exact acelaşi lucru în condiţii mult mai grele decât românii. Chiar şi ungurii au fost paşalâc turcesc şi provincie austriacă mai bine de 300 de ani, iar cehii au stat sub germani cam tot atâta.

De ce am amintit de această fire de slugă? Pentru că cele mai multe din aceste trăsături le recunoaştem şi la români. "Eliberarea" post-decembristă nu a dus la dispariţia ei. Desigur, cei ce se împotrivesc generalizărilor - preferând să se vorbeaască despre "cazuri izolate" din care ei nu fac (până la proba contrarie) parte, se pot împotrivi acestor caracterizări "generale". Ei ar prefera să se facă afirmaţii de genul "unii români", eventual "nesemnificativi pentru naţia noastră". Cât de semnificativi sunt (sau nu) pentru noi, românii, caracteristicile anumerate de mine (şi care au la baza lor afirmaţii făcute de chiar românii, pe diferite site-uri...), vă las pe voi să judecaţi. Oricum, este un fenomen care are loc în ţară, ba chiar şi în diaspora, de care ne lovim la tot pasul. "Tătucul" nu a dispărut odată cu sistemul comunist. Românii ai nevoie de "tătuc". El este "stăpânul", "boierul" care a avut grijă de noi sute de ani. Ne muncea - dar noi ştiam să ne facem că muncim... - şi ne asigura pâinea mai ceva ca Dumnezeu din Cer. La el mergeam cu jalba, de la el aşteptam rezolvare. Popa ne învăţa că aşa şi trebuie să fie... Ce să ne batem noi capul, când boierul poate avea grijă de toate cele? Şi, apoi, dacă iese prost, cine răspunde? Unde mai pui că "tătucul comunist" ne-a învăţat să lăsăm "partidul" să răspundă de toate...

Deci, venind vremea când puteam să alegem drept "tătuc" pe oricine - noi l-am ales tot pe cel vechi, "cu experienţă". Unul care avea grijă de liniştea noastră, care ne asigura că nu se vor schimba prea multe, prea repede... Asta ne dădea într-adevăr linişte. Puteam aştepta liniştiţi ca Guvernul, Parlamentul, Senatul, Partidul să ne dea. Iar dacă aveam nevoie de un ţap ispăşitor, îl găseam repejor exact în persoana acelui "tătuc". Nu sunt rezultate? Desigur: tătucul nu se pricepe. Se fură? Absolut: tătucul fură pe rupte. Nu se dau destule? Sigur că da: tătucului nu-i pasă. E corupţie? Oho, şi-ncă cum?!: tătucul ia cu două mâini. Noi? Nu! Ciocoii tătucului... Am fi şi noi ciocoi, dacă am putea, dar până să fim, avem încotro arăta cu degetul.

Doar câteva exemple mai recente. Unul ar fi Ministrul de Externe, dl. Ungureanu. E ministru rău? Habar nu am, a făcut atât de puţine încât nici măcar nu pot spune că a făcut ceva. Bine sau rău. Totuşi, criticii îl judecă mai ales pentru ce nu a făcut. Ce ar fi trebuit să facă. Dacă îşi făcea datoria, ehei!, cine ştie unde era România? Vezi, Doamne, minunata noastră diplomaţie ar fi ea minunată - dacă nu ar fi tătucul Ungureanu să o împiedice.

Alt exemplu - de care văd că se leagă tot felul de români, inclusiv "intelectuali": Comisia "prezidenţială". De oportunitatea acestei comisii eu mă îndoiesc foarte, în fond de ce fel de "analize" avem nevoie pentru a şti că sitemul comunist a fost o crimă la adresa românilor? Dar dacă s-a numit o astfel de comisie, de ce anume este contestat dl. Tismăneanu? Că nu are un trecut de înger, de luptător anticomunist? Că a scris, cândva, propagandă comunistă? (Well, asta ar putea indica cel mult faptul că dl. Tismăneanu este român de-al nostru - oportunist, adică.) Dar nimeni nu vede că e vorba de o COMISIE, că tătucul Tismăneanu nu poate face mai nimic în afara celor hotărâte de membrii comisiei. Că acei membri, mulţi din ei pe drept consideraţi specialişti, mulţi cu atitudini anticomuniste recunoscute, pot să îşi dea demisia public în caz că Tismăneanu îi forţează să "analizeze" ceea ce coştiinţa lor respinge. Să semneze o concluzie la care nu aderă 100%!

În sfârşit, îl avem pe Băsescu. În ciuda relităţii, în ciuda Constituţiei, toată lumea aşteaptă de la el minuni. Băsescu va face, Băsescu va drege... Eh, ce bine ar fi dacă "ceilalţi" nu s-ar împotrivi reformelor lui Băsescu... Nu e departe momentul în care unii îl vor pune alături de "sfântul" Ştefan cel Mare. Dacă. Deocamdată toate nerealizările pot fi aruncate în braţele celuilalt tătuc, prim-ministrul Tăriceanu. Şi bine face Băsescu să nu-i ceară acestuia demisia, că dacă schimbă mai mulţi prim-miniştri, ajunge în halul lui Constantinescu, să răspundă de toate tâmpeniile românilor.

Când vom ajunge să scăpăm de toate trăsăturile care ne caracterizează, nu ştiu. Să nu credeţi că, din cauza lor, mi-e ruşine că sunt român. Da, sunt alte caracteristici de care ar trebui să fim mândri - şi pe care tot firea de slugă ni le-a dat. Suntem inventivi, ştim să ne descurcăm, suntem sprinţari la minte, inteligenţi - şmecheri, dacă vreţi. Suntem rezilienţi, ştim să ne adaptăm repede şi uşor celor mai neaşteptate situaţii şi, nu o dată, strălucim în ele. Avem suficientă labilitate morală pentru a nu fi rigizi - fără a deveni cu totul imorali. Fără a fi cu totul lipsiţi de credinţă, dăm lui Dumnezeu cât putem - fără a uita cu totul de Cezar şi, mai ales, neuitând de noi înşine. În multe privinţe suntem asemănători multor alte popoare: nici mai buni, nici mai răi. Nu consider un accident faptul că m-am născut român. Cunoscându-mă, încerc să mă îndrept. M-ar bucura să văd cât mai mulţi români lepădând această fire de slugă sau, dacă tot menţin una, să recunoască drept unic "stăpân" pe cel ce contează cu adevărat. Ştiu că nu mai sunt slugă de mult - de când mi-am dat seama că nu am nici un tătuc. Că nu există persoană pe acest pământ care să-mi poată fi tătuc, boier, stăpân.

Nick SAVA