Au românii două afirmaţii biblice care le merg la inimă. Nu neapărat pentru că sunt credincioşi din cale afară. Prima este cea despre vină: "Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea" (Ioan 8.7). E vorba despre femeia curvă. A doua este afirmaţia lui Iisus că fiecare ar trebui să îşi ierte fratele "de şaptezeci de ori câte şapte", aşa cum o face şi Dumnezeu (Matei 18.22).

Şi iată cum vedem mai peste tot - mai ales pe sticla TV -, apărând foşti (şi chiar actuali) securişti, povăţuindu-ne să aruncăm piatra DOAR dacă suntem fără de păcat. Şi alături de ei, o mulţime de binevoitori ne spun că dacă Dumnezeu - însuşi Dumnezeu! - iartă de şaptezeci de ori câte şapte, ar trebui să iertăm şi noi măcar de câteva ori...

Primii ar fi de crezut - dacă nu am recunoaşte printre ei torţionari sadea. Ei, care au bătut, torturat, aruncat în închisori preoţi de tot felul de denominaţii (creştine), îndrăznesc astăzi să ne citească din Biblie, din Noul Testament! Mai mult, ne sfătuiesc pe noi, cei cu "vină", fără discuţie, că nu e om fără de vină de la căderea din Eden, să ne vedem de paiul din ochi şi să îi lăsăm pe cei cu bârna în pace. Cei ce îndeamnă la iertare sunt de-a valma, vinovaţi cu toţii, desigur; singurul lucru de care mă mai întreb este dacă ei găsesc în inimile lor milă creştinească faţă de semenii lor...

Şi mai este un lucru - pe care l-am aflat de la un pastor creştin. Povestea curvei nu este completă dacă nu spunem şi cuvintele pe care Iisus le-a spus femeii: "Nici eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!" Deci, suntem îndemnaţi să iertăm câte şaptezeci de ori câte şapte păcate, de care ne-am şi lepădat, regretând sincer căderea şi cerând iertare - dar nu de şaptezeci de ori câte şapte acelaşi păcat. Că atunci este bătaie de joc la adresa lui Dumnezeu! Ajungem să credem că, dacă am greşit numai de şaizeci de ori câte şapte, mai putem să o facem o vreme - ţinând cu grijă socoteala greşelilor, să nu depăşim numărul permis. Cum mărturisea altă femeie, bărbatului: "dragul meu, îmi pare rău, te-am înşelat de trei ori. Mă ierţi?" La iertarea lui ("OK, dar să nu mai faci"), completează: "mai am de două ori, să împlinesc numărul..."

Dar această discuţie o fac sub impresia unor discuţii purtate cu prieteni de-ai mei. Unii din ei şi-au creat o scală de valori morale personală, relativă - aşa cum chiar şi scala recunoscută de mai toţi este tot una relativă, valabilă unei anumite perioade şi conjuncturi politico-sociale, eventual religioase. Fiind personală, desigur diferă de scala mea, şi nu sunt eu în măsură să fac judecăţi de valoare între ele. Vă las pe dumneavoastră să judecaţi.

De exemplu, pentru ei vina e vină. Adică, în general, orice vină, oricât de mică, ar trebui considerată la fel de gravă ca şi o crimă. În principiu, aşa ar fi. O bârfă "nevinovată" ucide personalitatea unui individ tot atât de fulgerător precum un cuţit îi ucide trupul. O palmă dată în public poate face un individ să îşi ia singur viaţa - un final comparabil cu cel produs de un pahar de cianură. Cine e mai vinovat? Cine poate judeca, altul decât victima? Aşa că asistăm la un corolar al acestei opinii: nimeni nu este în măsură să condamne călăii - decât victimele lor!
E ceva putred în acest raţionament? Nu ştiu dacă pentru alţii, dar pentru mine, da. Nu numai că "victime" sunt extrem de puţine rămase în viaţă, dar cele mai multe au un simţ moral (şi creştinesc) superior călăilor. Viii chiar iartă - au şi iertat călăii. Ei vor mai ales să vădă sistemul care a creat acei călăi, condamnat!

Dar asta ar fi încă OK, cum zice americanul. Prietenii mei au întors însă raţionamentul "pe dos". Va să zică, un călău care a dat dovadă, chiar şi o singură dată, de sentimente umane, e absolvit de vină. Deci, torţionarul căruia, chiar şi numai o dată, i-au dat lacrimile la povestea "Fetiţei cu chibrituri", este uman. Ca şi naziştii care cântau la pian Bach ca să acopere ţipetele victimelor... Şi nu e de mirare că citim (şi auzim) tot mai des sintagma "securist bun". Bun, adică "patriot", cel ce apăra (alături de integritatea teritorială şi economică a României - şi ştim cu toţi, chiar şi acum, cum tot felul de şpioni ne pun existenţa, "cuceririli" în pericol!) democraţia populară, "cuceririli" revoluţionare, chiar şi imaginea partidului şi a conducătorului iubit şi aplaudat, de "elementele declasate", vândute agenturilor, ba chiar nebuni get-beget. Aşa că un VC Tudor, un Becali, îl cheamă alături de ei, să fie grămadă, nu de unii singuri... Alături de aceşti securişti patrioţi de buni, sunt cei buni de buni: cei ce mai dădeau o ciucalată copilului vecinei, cei ce mai scăpau o rudă de salam "fără soia" sau un pachet de cafea "fără nechezol" vreunui amic, cei ce beau o bere cu Vadim, cei ce îţi înlesneau o viză de călătorie în străinătate. Oh, da, ei chiar apărau "cuceririli" - dar erau atât de buni cu cei din jurul lor! Mai ales dacă o făceau dezinteresat... Da, da (zic prietenii), ştim că aici poate exista o îndoială, dar de ce ne-am îndoi?

Ajung astfel la un alt principiu: împărţirea oamenilor pe grade de vinovăţie. Ei au o scală care merge de pe la 5 la 10 (cam ca notele în şcolile româneşti). Pe la 5 l-ar pune, să zicem, pe Merce (vă daţi seama cât de relativă este acestă scală! Vadim îl pune pe Merce... în post de Vice-Preşedinte; deci, pe scala lui Vadim, Merce se află măcar la 8 - având în vedere că 10 îi aparţine tribunului, iar 9 este ţinut vacant - nimeni nu se poate măcar apropia!) şi alţi torţionari români (nu există român sub 5, că doar sunt de-ai noştri; poate Şacalul, că e arab, sau poate vreun ţigan nenorocit, da...). Majoritatea românilor sunt "de bine", adică pe scală pe la 7-8. Chiar şi un Fane Spoitorul - am auzit că a dat pomeni în faţa bisericii!

Well, scala mea arată puţin altfel - drept care mă şi critică aceşti prieteni ai mei. Zic ei că sunt prea drastic. Dacă ar fi citit Biblia, ar fi putut să-mi spună o altă zicală a lui Iisus: "cu ce măsură măsori, cu aceea vei fi şi tu măsurat". Aşa, se mulţumesc să îmi spună că nu dau "o şansă" românilor. Punându-i prea jos pe o scală, chiar şi personală şi cât se poate de relativă, îi fac să îşi piardă curajul, motivaţia. Îi fac să se înrăiască, să răspundă româneşte "ba pe-a mătii!", făcându-i astfel să mai piardă o gradaţie... Probabil, în opinia lor, dându-i lui Merce nu 5, ci chiar 7, l-aş face să meargă în pelerinaj la vreo mănăstire, recunoscându-şi plângând păcatele - sau măcar dând vreo donaţie "unde trebuie"... Poate au dreptate, poate societatea românească ar avea ceva de câştigat - oricum mai mult decât dacă l-aş arunca în hău, tocmai la gradaţia 2-3.

În faţa acestor argumente, bineînţeles că afirmaţiile mele că 10 ar trebui rezervat lui Iisus, 9 îngerilor "necăzuţi", 8 sfinţilor (sau invers), 7 martirilor, 6 eroilor, deci românilor "de bine" cel mult 4 (pentru că pe la 5 ar fi românii pur şi simplu, cei ce bat cuie, scriu cărţi sau căpălesc cucuruzul fără prea multe jmekerii care să-i ajute să supravieţuiască "mai bine"), iar unui torţionar "bun" eventual un 2 sau 3 - nu au avut nici o şansă să mă convingă. Cum adică, ei (prietenii mei adică) să fie abia pe la 4-5? Păi, nu îmi este ruşine? Şi mai şi afirm că le sunt prieten!

Problema pe care o am, şi nu ştiu cum să trec de ea, este faptul că, prin modul meu de a gândi, le dau apă la moară torţionarilor. Ei - ca mulţi alţi români - iau din afirmaţiile mele doar ce le convine. De exemplu, pot - pe de-o parte - să mă acuze de "anti-românism". Cum adică, să bag tot Poporul abia pe la mijlocul scalei? Păi noi, care, de la Buerebista şi Ştefan cel Sfânt... Pe de altă parte, pot spune: păi vedeţi? TOŢI am fost vinovaţi. TOŢI am contribuit la aducerea, instaurarea şi menţinerea orânduirii comuniste, cu toate "cuceririli" ei. Şi nici nu pot să-i contrazic, aşa e, eu chiar cred că toţi am avut o vină - mai MARE sau mai MICĂ - în acest proces. De aceea, când ei (torţionarii şi lichelele) îmi spun "hai, ia-ne gâtul acum la TOŢI!", nu pot să le spun decât soto-voce: "eu nu am cerut capul nimănui. Cel mult o clipă de ruşine, puţină smerenie şi o cerere sinceră de iertare..." Deşi, recunosc, pentru un om atât de orgolios pe cât sunt mulţi dintre semenii mei românii, a-i îndemna să îşi ceară public iertare e mai grav decât le-ai da o palmă! Decât le-ai întinde mâna (sau talpa) să ţi-o lingă. Mai mult decât le-ai dat fundul să ţi-l sărute. Mult mai grav decât i-ai da afară din partid! Cerându-şi iertare, ar putea să îşi piardă poziţia politică (şi economică) la care au ajuns cu greu, făcând de toate - dar necerându-şi iertare! - timp de un deceniu şi jumătate, ba chiar timp de vreo două-trei decenii. Mai bine ceri capul lor, că ce mai contează, dacă îşi pierd poziţia? Oricum rămân fără nimic...

În urma acestor discuţii am ajuns şi eu la concluzia că îmi pierd vremea. Da" chiar aşa, de ce nu aş da tuturor notă bună?! Ce îmi mai pierd vremea cu scale, făcându-mi semenii să îşi piardă speranţa, înrăindu-se? De ce nu m-aş mărgini la câte o bilă. Albă. De ce nu aş face ca mulţi semeni: să dau bila neagră altora? Doar bine ştiut (între români) este faptul că nu românii sunt de vină. Well, da, autorităţile, parlamentarii, guvernanţii, funcţionarii de stat, uneori chiar Preşedintele... dar este bine ştiut, încă de pe timpul Vladimirescului, că NOI suntem poporul, nu tagma jefuitorilor (deci, nici baronii...). Din fericire, cu Regele e mai uşor: ei sunt nemţi. Deci, îi putem pune repede printre cei vinovaţi, alături de ţigani, turci, greci, bulgari, arabi de tot felul, albanezi, ruşi - mai ales ruşi (care au venit)! -, ba chiar şi americani (care nu au venit). Şi alături de UE, FMI, ONU, NATO etc. etc., toţi puşi să ne-o tragă. Nici în emigraţie nu scăpăm, nici aici nu suntem de vină, mai ales băştinaşii sunt de vină, cu tot sistemul lor discriminatoriu. România este pe cale să dobândească noi vinovaţi: chinezii. Mai ales când or să înceapă să fabrice, chiar în România, lucruri ieftine şi proaste - dovedindu-ne că nu numai noi suntem în stare de aşa ceva. Între timp noi ne vom duce peste cei vinovaţi, în UE, încercând să le îmbunătăţim "rating"-ul. Doar o să le ducem o groază de bile albe! Pe chestia asta, ne-o ierta cineva...