Revoluţia şi schimbarea

A trecut anul. Despre ce am putea scrie în zilele astea? Despre multe. De exemplu, despre intrarea în UE. Să ne bucurăm, să sperăm? Ne vor trebui 20 de ani – cum zice Băsescu -, sau 50 de ani – cum zice Tăriceanu - să îi ajungem pe ceilalţi? Vom vedea – cine va apuca acele vremuri. Sau, despre Raport şi Discursul de condamnare a comunismului. O vom face altădată, avem vreme... Sau poate despre noua Lege a cultelor, care umple ziarele româneşti... Sau despre Eminescu... Dar eu o să vorbesc acum despre „revoluţie”.

În ultima vreme am întâlnit articole în care unii şi alţii, deloc proşti, vorbesc despre două lucruri: unul este dorinţa tuturor, dar a tuturor, mă-nţelegeţi – mai puţin a patrioţilor adevăraţi – să distrugă biata noastră ţărişoară. Aşa li s-a pus lor, mai ştim noi din ce motive?, să distrugă nu numai cultura, istoria, religia – ci chiar fiinţa poporului român! Aşa că, apelând la cele mai subversive metode – dar şi pe faţă, de-şi dau seama nu numai oamenii deştepţi -, ei muncesc din greu la această lucrare plăcută... cuiva. Nu ştim cui, dar este mulţi. Masonii. evreii (ei folosesc alt termen), foştii, actualii şi viitorii comunişti, trădătorii de ţară, ţiganii, ungurii, ’telectualii, mă rog, ăia este fără număr. Puzderie. Multitudine... Şi dacă nu ne pasă, nu suntem vigilenţi, nu ne aşezăm strâns uniţi în jurul... cuiva, ceva, precis vom vedea poporul dispărând. Nu numai spre vestul Europei...

Al doilea lucru este „revoluţia”. Întotdeauna cu „r mic”, întotdeauna „între ghlimele”. Desigur, ca şi în cazul Raportului Comisiei Tismăneanu, se mai folosesc termenii de „pseudo-revoluţie”, de „aşa-zisa revoluţie”; dar spre deosebire de Raport, se folosesc şi termenii de „revoluţie furată”, sau de-a dreptul „conspiraţie”, „lovitură de stat”, putch, „intervenţie străină”... Ca să îmi dau seama ce şi cum, am pus mâna pe DEX şi am citit:

REVOLUŢIE, revoluţii. s.f. 1.1 (Fil.) Ansamblu transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu.

Mai sunt câteva definiţii din domeniul geometriei şi astronomiei, dar nu ne interesează în acest moment. Deci, ca „revoluţia” să fi fost revoluţie trebuia ori 1. să transforme calitativ, ori 2. să schimbe brusc şi violent, ori 3. să fie o revoltă, ori 4. să fie fig. În stil figurativ, putem spune „revoluţie” sau revoluţie, că tot nu are importanţă. Aşa că se vedem cum stăm cu celelelte trei. A fost ea (Pop.) – adică, populară? În mod cert, nu a fost deloc populară printre comuniştii din primul eşalon. Printre cei din eşalonul secund da, a fost (Pop.) – le dădea prilejul să ajungă în poziţii de unde să nu le mai placă revoluţiile, cu sau fără ghilimele. Dar celorlalţi comunişti? Asta e greu de răspuns, ei îl vroiau jos pe ceauşescu, să aibă oarece mâncare, lumină, apă... Erau astea „schimbări bruşte”? Probabil. Trebuiau să fie „violente”? Ei, pop. Român este un (Pop.) liniştit, nu prea violent (la el violenţa se manifestă mai ales prin înjurături şi cu pumnul asupra nevestei...). În sfârşit, restul (Pop.)-ului stătea bine merci la TV, chiar şi în oraşele unde avea loc o „revoluţie” bruscă şi violentă. Să nu îmi spuneţi că o revoltă, o răscoală la care participă nici 1% din pop. este (Pop.)ulară. Deci, în acest caz putem vorbi despre o pseudo-revoluţiune. Să îi punem ghilimele.

Dar cum e cu „schimbarea bruscă şi violentă”? Păi să vedem ce zice istoria. A fost înlocuită „comuna primitivă” cu cea „sclavagistă” brusc şi violent? Brusc – nicidecum! Au trecut mii de ani până când omul a înţeles că e mai bine să-şi exploateze semenul decât să-l omoare pur şi simplu! (De mâncat l-a mâncat, fizic, până de curând... Iar în stil Fig. îl mai mănîncă şi acum.) A fost violent? Păi, e mai puţin violent să legi un om, decât să-i crăpi capul... Unde mai pui că nu prea ştim bine cât de „comună” era acea comună, şi cât de „primitivă”.

Dar sclavagismul? Uite, eu chiar vreau să întâlnesc pe istoricul care îmi va explica faptul că în anul 453, să zicem, pe la prânz, sclavagismul a fost înlocuit de feudalism. Unde e revoluţia? Sau, să-i spun „revoluţie”? Că „feudali” se întâlneau de mult pe la „barbari” (ca să vezi...), în timp ce „civilizaţii” nu erau cu toţii „sclavagişti”: mai era vreun libert, mai era vreun cavaler...

Dar cu democraţia? Când a avut loc revoluţia? La căderea Bastiliei? În „paşopt”? La declararea Independenţei USA? (well, ăştia au fost sclavagişti sadea până în 1866 – şi chiar după aceea). Să nu-mi spuneţi că pe timpul lui Pericle, că nu vă cred!

Singura revoluţie ce a schimbat ceva „brusc şi violent” a fost cea bolşevică. OK, le-au trebuit trei ani să pună mâna definitiv pe putere, înlocuind democraţii care, mai puţin violent, schimbaseră feudalismul ţarist cu o „pseudo-democraţie” în care nobilii se puteau întâlni la tot pasul. Deci, nici aici nu prea suntem lămuriţi. Revoluţia a fost mai „bruscă” decât multe alte revoluţii, recunoscute de istorici, şi chiar mai „violentă” decât multe din ele. A adus schimbare? Eh, aici e aici! Atât la 1.1 cât şi la 1.2 se vorbeşte despre schimbare – deci mai ales aşa putem recunoaşte o „revoluţie” de o revoluţie sadea. Aşa că întreb (cam retoric): a adus vreo schimbare evenimentul din dec. 89? A fost aceasta o schimbare „a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat.”? Păi, să vedem.

S-a schimbat „structura socială”? Nu prea. „Săraci am fost, săraci sunt(em) încă”. Muncitorii au rămas muncitori (mai puţin „muncitori” cât cam leneşi), uzinele au rămas până s-au furat de tot, ţăranul tot ţăran (dar el e aşa de mii de ani...); clasa politică nu a dispărut – ci s-a cam înmulţit... Nici securiştii nu au dispărut (dacă putem vorbi de o „clasă” în cazul lor), ci s-au transformat în „clasa bogată” (da, aici putem vorbi de o clasă!). ’Telectualii au rămas ’telectuali, ei nu se schimbă, nu se amestecă – ei rezistă! (prin cultură, de obicei...) Deci, structura socială s-a cam revizuit (primesc!), prin părţile ei principale – fără a se schimba (primesc!) prea profund... Cei din linia a doua a ajuns in linia întâia, după ce cei din linia întâia au păţit ceea ce păţesc de obicei cei din linia întâi. Cei din linia a treia au rămas fără linii. Securiştii au schimbat părul (şi titulatura), unii comunişti (nu ştiu de prin ce linie) au devenit cu totul altceva (nici ei nu ştiu ce, că năpârlesc când e cazul: la schimbarea Puterii...). Bun. Deci, putem folosi ghilimelele.

Dar structurile „politice” s-au schimbat? Păi, s-au cam schimbat. Cum ziceam, „linia întâi” a cam căzut palancă. Partidul unic a fost înlocuit de multe alte partide unice – unice mai ales când pun mâna pe putere. Puterea „politică” a securiştilor a cam rămas aceeaşi – doar că a căpătat o nuanţă „economică”. Puterea „dictaturii proletariatului” s-a cam dus de-a dura – şi nici chiar sindicatele nu au nici o putere, fiind aliaţi mai ales cu cei de la putere (şi de stânga...). Având în vedere că mai toţi (ăsta este un eufemism; puteţi spune, cu mâna pe inimă: chiar toţi!) provenim din acelaşi regim comunist (care înseamnă, mai ales, transformarea noastră în „om de tip nou”), partidele la putere sunt de centru stânga, de stânga şi de stânga stângii, cu eventuale coloraturi religioase şi naţionaliste... Deci, în acest caz am cam putea scrie revoluţie – fără ghilimele. Desigur, cei ce suferă văzând că cei bogaţi sunt tot foştii comunişti şi securişti (şi nu chiar ei!), spun: nu, trebuie neapărat să punem ghilimele!

Dar cu structurile „economice” cum stăm? Well, well.. Pe asta cum o mai negaţi, musiu? Societatea românească se împarte în avuţi şi săraci. Tagma asupritorilor este neam din neamul nostru – că o vrem sau nu. Cum poţi vorbi de „comunism” când faci liste de „cei mai bogaţi 300 de români”, şi averea fiecăruia trece de 100 milioane, apropiindu-se de miliard? Fără să intervină nici securitatea, nici partidul, nici Justiţia... Când uzine „ale poporului” nu mai există – cum nu mai există nici păduri, ape, munţi...? Când biserica stă la masă cu puterea laică ce nu mai este ateistă? Când libertatea de expresie este o realitate (şi depinde de patron...)

Nu, fraţilor (surorilor) şi cumnaţilor (cumnatelor), a fost o Revoluţie! Nu a fost doar o lovitură de stat, nu l-a înlocuit doar pe ceauşescu, nu a înlocuit o dictatură personală cu una populară. Nu a înlocuit un comunism bolşevic cu o perestroikă şi un glasnost. A fost furată? Da, a fost furată! Cei ieşiţi în stradă nu de aceea au ieşit, să îl vadă pe Iliescu la putere. Dar ei nu ştiau prea bine de ce au ieşit. Îl vroiau jos pe ceauşescu, da. Vroiau jos comunismul, da. Vroiau, poate, să fie o democraţie „ca în America”, da. Dar ei nu ştiau cum. Nu aveau un plan. De aceea le-a fost uşor celor din „linia a doua”, din securitate, să fure Revoluţia. Cinici fiind, ne dăm seama că era nevoie de oameni care să umple golul de putere. A fi la putere presupune să fii „curvă de om”, politician. E posibil, chiar probabil că, profitând de revolta oamenilor, să o fi canalizat spre revoluţie. Să îl fi trădat pe ceauşescu cu tot partidul lor – pentru a se putea îmbogăţi legal (şi ilegal pe faţă). Dar ei ar fi fost aceeaşi, indiferent cum s-ar fi numit. Nu ar fi fost sfinţi. Dacă erau sfinţi, nu îi votam! E drept ce s-a întâmplat? Nu e drept – dar viaţa nu e dreaptă.

Celor ce au „furat” Revoluţia le putem pune în cârcă o mare vină. Nu că au furat, nu că s-au îmbogăţit – ci că au minţit tot timpul. Ca să îşi asigure răgazul şi mijloacele să fure, au creat harababura din ţară, din care nici azi nu am ieşit. Ei toţi au fost după chipul şi asemănarea noastră – s-a dovedit chiar şi acum când s-a „condamnat comunismul”. Cei ce nu au avut răbdare să aştepte acest moment, au plecat. De aceea nici nu vă pot îndemna: „vorbiţi cu revoluţionarii, să vedeţi ce zic ei” Cei mai mulţi, majoritatea, nu mai sunt în ţară! Şi de aceea eu nu pot folosi ghilimele, deşi i-am înjurat pe activiştii şi securiştii care s-au pus în fruntea bucatelor: eu am fost în stradă pe 21 decembrie 89! Nu m-a manipulat nimeni, nu am fost agent rus, nici maghiar, nici protestant, nici arab. Am ieşit, îmbrăcând cămaşa morţii, şi revoluţia s-a întâmplat: în primul rând cu mine însumi! Am ieşit să văd lucrurile schimbându-se în ţară. Şi le văd schimbându-se! Nu atât de repede pe cât aş vrea, nu aşa cum aş vrea – dar s-au schimbat şi se schimbă. Peste 20 de ani, sau poate peste 50 de ani, România va fi la fel ca Fraţa, ca Germania. Mai ales noi, românii, vom fi ca francezii, ca germanii! Şi totul a început atunci, în dec. 89. De aceea a fost o REVOLUŢIE!    

Nick SAVA