Iulie - 'Telectualu' - Nick Sava

Cam pe când se termina cu lupta de clasă, comuniştii au făcut o altă împărţire a poporului. În comunism doar nu existau „mizeri" (pentru că bogaţii fuseseră exterminaţi deja) - aşa că noua împărţire era în clase „înfrăţite": muncitori şi ţărani. Ne-înfrăţite cu ei a rămas o „pătură socială", un fel de struţo-cămilă pe care nici DEX-ul nu poate să o descrie prea bine. Tot ce poate spune este că respectiva pătură este „neomogenă", deci cam lipsită de putere...

Şi chiar, cum ai putea defini un intelectual - şi nu orice fel de intelectual, ci cel românesc? Că îşi foloseşte „intelectul" este destul de vag, trebuie să recunoaşteţi. Ce este acel „intelect"? Inteligenţă, isteţime, experienţă - ba chiar jmekerie... E plină ţara de oameni folosindu-şi „intelectul"! De la bişniţarii de pe bulevard până la hoţul de buzunare, până la profesorul sărac şi parlamentarul bogat, toţi au un „intelect" - şi chiar şi-l pun la muncă.

Mai zice DEX-ul că intelectual este o persoană care trăieşte din munca intelectuală. Eh, asta deja este altceva. Deşi eu cred că hoţul de buzunare chiar trăieşte din asta... Se implică faptul că intelectual este cel ce gândeşte, nu munceşte... Şi chiar şi aici definiţia este foarte vagă, lasă loc la interpretări. Adică, activistul de partid care a lăsat ciocanul, e intelectual? Deşi pentru el gândeşte Partidul - el devenind astfel o fiinţă parazitară care nici nu munceşte, nici nu gândeşte. Sau, securistul care nu dă palme, dar torturează psihic, diabolic, folosindu-şi „intelectul", e intelectual?

Au simţit unii această problemă şi au încerrcat să o corecteze. Au spus că intelectual este doar cel ce a publicat măcar o carte. Aşa o fi, dar iarăşi ne lovim de tot felul de nelămuriri. Sunt intelectuali chiar şi cei ce publică pamflete comerciale? Sau cei ce îşi plătesc, având de unde, publicarea unei cărţi obscure şi fără har, care dispare nebăgată în seamă deşi recenzia este semnată, probabil pe bani grei, de un „nume"? Dar cei ce au scris o carte bună, dar nu se poate publica tocmai pentru că nu e „nume" şi nici nu are bani să convingă vreo editură sau vreun „nume" deja consacrat să deschidă o uşă şi pentru el - nu este intelectual? Oare cei cărora li se refuză publicarea, ca Paul Goma „anti-semitul" de exemplu, nu sunt intelectuali?

Dar poate că intelectuali sunt doar cei ce simt oareşce fior în prezenţe artei, eh? Care chiar poate interpreta, curăţel, la pian sau vioară, o piesă cunoscută (sau recunoscută...). Atunci i-am putea pune în „pătură" pe mai toţi intelectualii de viţă nobilă - dar şi copiii de activişti care au ţinut morţiş să-şi lustruiască progeniturile, plătindu-le profesori de pian. Ba chiar i-am găsi un loc în această definiţie oberführerului care cânta Bach la pian, în timp ce victimele se ridicau la cer pe coşurile lagărelor... Dar pe de altă parte, poate veni un inginer (şi câţiva chiar au venit la mine) să mă întrebe (mult mai violent decât parafrazez eu): dar eu nu sunt intelectual? Pentru că nu ştiu ce a făcut vreun luzăr ca Van Gogh? (unde o fi auzit acest nume?) Pentru că nu am citit o carte de beletristică din liceu? (ei da, nu citise!) Eu îmi folosesc intelectul, am o facultate, sunt „professional"! Are. Este. La ingineri nici măcar nu poţi aplica chestia cu „eu muncesc, nu gândesc". Unii chiar „gândesc". Sunt unii, ştiu precis, care nu sunt neapărat practicanţi, ci chiar proiectanţi. Inventatori! Pe ăştia unde îi pui? - deşi pentru ei cultura este ceva care nu doare, dar e bine să stai departe că te poate costa bani - sau împiedica să faci bani...

Vrând totuşi să îngustez definiţia, încercând să aflu cine este „adevăratul" intelectual - o să vedeţi de ce -, m-am întors în istorie ca să extrag de acolo un anumit „profil" de intelectual - dacă există aşa ceva. În primul rând, am observat că la români, „adevăraţii" intelectuali (pe atunci li se zicea „cărturari") cel mai adesea s-au afirmat prin străini. Stând acasă, puteau rămâne fără pământuri, sau fără cin, sau fără nas, ba chiar şi fără de cap - şi atunci de unde „intelect"? Aşa că mai toţi au acceptat să fie „maziliţi", să plece în exil pe la alte curţi - ba, unul care îşi pierduse nasul a ajuns tocmai în Kitai! Doar Matei Basarab şi câteva, puţine, feţe bisericeşti, nu au păţit această ruşine...

Când ne apropiem în timp dăm peste alţi „cărturari", de alt gen. Aceştia erau mai ales şcoliţi pe la universităţile apusului. Şi ceva boiernaşi pe deasupra. Unii s-au numit „paşoptişti", alţii (sau tot ei) „unionişti", alţii (sau tot ei) liberali şi conservatori -, dar ei se disting prin faptul că s-au întors acasă, nu au rămas prin ţările unde au căpătat diplome (să ne mirăm că urmaşii lor contemporani îi privesc cu dispreţ?), ba chiar au făcut una alta pe-acasă. Nu doar „monstruase coaliţii". Datorită lor s-a făcut Unirea, s-a cucerit independenţa, s-a ajuns în Europa...

Şi tot ei, sau nişte urmaşi ai lor, au mers la ţară. Au alcătuit aşa-zisa intelectualitate de la ţară („ţărănească" doar parţial...). Au încercat să facă satul românesc, cu tradiţiile şi cultura lui, cunoscute, apreciate, dar mai ales să ridice satul. Ajunsese ţăranul român, care nu respectă multe lucruri, chiar să îşi respecte intelectualii: dom profesor, dom doctor, chiar dascălul şi popa... Au muncit bieţii oameni prin gloduri şi lipsiţi de frigider până au dus satul tocmai în... mahalaua oraşului. Când s-au oprit. A venit rândul altora. A altor intelctuali, vreau să zic, mai mult „orăşeni" decât rurali, văzuţi între navete, muncind mai ales la transferul la oraş, la umplerea rapidă a buzunarelor... Să ne mirăm că ţăranii s-au alăturat muncitorilor în „aprecierea" arătată 'telectualului român?

Indiscutabil, comuniştii cu „lupta" lor „de clasă", cu dispreţul, chiar ura faţă de intelectuali - şi îi putem înţelege, intelectualii ar fi trebuit să fie, cel puţin în principiu, cei mai greu de prostit, deci trebuiau ori să fie exterminaţi, ori cumpăraţi; comuniştii au făcut şi una şi alta...) - au reuşit să „educe" poporul în a urî, a dispreţui la rândul lui pe intelectuali. Dar nu numai aceasta a contribuit, nici felul cum au înţeles intelectualii să răspundă datoriei lor faţă de societate, ci însuşi felul de a fi a „păturii neomogene" numite intelctualitate. În fond, intelectualul român era urmaşul celui schiţat de Caragiale acum mai bine de 130 de ani. El este urmaşul lui Rică Venturiano, „studinte în drept", al lui Nae Ipingescu, cititorul si explicatorul de gazete, a lui Jupân Dumitrache, „om din popor", al Ziţei, consumatoarea de romane romanţioase, şi mai târziu, a tot felul de Caţ şi Brânzo, şi Farfu, ba chiar Agamiţi şi Trahanachi, când nu erau turmentaţi sau fanţi de Curtea Veche şi Nebuni ai marilor oraşe, mestecând vorbe de spirit printre sticle de spirit fără vorbe, şi de la o vreme compunând ode şi telegrame, aplaudând şi ridicând copita pentru a-şi exclude vreun coleg, adunând atât „respect" încât, unul din primele gesturi făcut de unul de-ai lor ce nu behăise în turmă  a fost să le ofere un sul de hârtie higienică pentru a-şi face un minim „mea culpa", public. Dar nu au făcut-o, ci au continuat să reziste. Cu tot atât efort ca unul necesar unor cauze mai bune.

Şi cu toate acestea, când şi când, în această pătură neomogenă au apărut români de care nimeni nu s-a îndoit că ar fi intelectuali. Nu doar cei amintiţi mai sus, dar şi scriitori, compozitori, pictori, sculptori, ingineri, oameni de ştiinţă, doctori, politicieni, istorici, diplomaţi... Avem şi astăzi, unii tot atât de talentaţi, tot atât de activi, poate chiar mai expuşi ochiului public - dar prea puţini din ei se ridică la statura înaintaşilor lor. Statura morală, vreau să zic. Aşa am ajuns eu să consider, şi poate greşesc, că „adevăratul" intelectual, cel puţin în concepţia mea, este cel ce se implică în viaţa Cetăţii. Cel ce crează bunuri de care beneficiază întreaga societate - şi prin asta înţeleg bunuri perene, nu papuci şi stilouri, nu „opere" de care se uită a doua zi; nici vorbă, nu averi personale. Intelectualul trebuie să fie o referinţă morală pentru semenii lui, cu orice risc personal, pentru a se putea numi intelectual. Mă gândesc la Nicolae Iorga. Da, el a intrat în conştiinţa românilor prin enciclopedismul creaţiei lui - dar mai ales pentru că la un moment dat, atunci când putea trăi bine-merci ultimii ani de viaţă în bunăstare, a îndrăznit sa spună NU. Aşa cum au spus şi alţi îniantea lui: un Socrate, un Danton, un Zola... Acceptând riscul unui glonte.

'Telectualii noştri mai dincoace nu au stat sub ameninţarea glonţului. La ei „riscul" se numea nepublicarea unei cărţi, neprimirea unei vize sau a unei burse internaţionale, neocuparea vreunei funcţii... Şi-au făcut „nume" prin „rezistenţa prin cultură", prin aparentă dizidenţă, prin aparent semizdat, prin discuţii teoretice şi filosofice şi apartenenţa la nişte grupuri cunoscute şi acceptate de securitate, care ştia că de acolo nu iese nimic periculos sistemului. Iar după 90 au ieşit la piaţă, nu în Piaţă. Nu în Agora, nici măcar în Piaţa Universităţii. Au apărut să vândă şi să cumpere, mai ales să se vândă şi să cumpere pe alţii asemănători lor. Nu au apărut la balcoane, ci la TV. Nu au oferit alternative morale, ci s-au lăsat cumpăraţi de puternicii zilei, dându-şi girul şi chiar suportul politic, acestora. Nu au avut măcar demnitatea de a folosi, public, metaforic, sulul de hârtie oferit de Rebenciuc, au preferat să-şi ţină ascuns trecutul de colaborator doar pentru a se face de râs în încercarea lor de justificare, când gunoiul a ieşit la suprafaţă.

Aşa se face că azi nu sunt îngrijorat de faptul că cinci „intelectuali" au acceptat să se urce în avionul trimis de Preşedinte - acesta este un fapt normal într-o societate normală, şi acuzele patriotarde ascund mai curând invidie şi discurs populist -, ci de faptul că oricare din acei intelectuali, care ar fi putut la un moment dat să fie un profil moral, nu este. Aşa cum nu sunt marea majoritatea a intelectualilor români. Nu poate fi numită o alternativă la echipa coruptă, imorală, ineficace a ultimelor legislaturi nu pentru că români valoroşi nu s-ar mai găsi, ci pentru că niciunul nu a ştiut să îşi facă un profil moral, pe care să îl respecte, să îl apere şi să-l impună românilor. Nu, va trebui în continuare să îl votăm pe Băsescu ca să nu câştige Jiji, sau pe Geoană să nu revină Năstase, sau pe pesedei că se aliază cu peneliştii, şi tot aşa.. Şi între timp prin ţară „bâra, bâra, bâra / trece baba cu cotârla", în timp ce 'telectualu' stă în turnul lui şmirgheluind la vorbe ce sună frumos din coadă, ca „mirabila moralia" şi alte de-astea care ajută românilor ca badijonarea la gât de spânzurat.

Dacă stau bine şi mă gândesc, România acum nu are nevoie de intelectuali, are poate prea mulţi, o pătură „neomogenă" care se întinde peste întreaga ţară, sufocând-o deseori, ci de câteva profile morale. În fond, dacă ne uităm la cei ce au trecut (cu mult mai mult succes decât noi) printr-un proces similar, Walessa nu era intelectual - în timp ce Havel era. Dar în comun au avut un profil moral impecabil, în urma căruia, alături de care, s-au putut strânge cei ce au vrut binele ţării lor.

Nick Sava