Martie - Despre o anumită cetăţenie - Nick Sava

Martie - Despre o anumită cetăţenie - Nick Sava

Trăind printre străini, ajungi să cunoşti tot felul de chestii. Mai ales din cele la care un român, trăind la el în ţară, nu prea are motive să le gândească. De exemplu, cetăţenia. Este aproape normal ca un român, locuitor al României, să fie cetăţean român. Se naşte cu această calitate şi rămâne fără ea în urma unei declaraţii de renunţare. Sau, în cazuri extrem de rare, i se poate „lua" cetăţenia - în urma unui decret prezidenţial, hotărâre guvernamentală, sau chiar act abuziv, la iniţiativa serviciilor secrete. Asta s-a întâmplat mai ales sub comunişti... Desigur, uneori naţionalitatea lui este diferită, poate fi român, ungur, sas, rrom, turc sau grec - dar el tot „român" se numeşte a fi. Chiar şi basarabenii au început să se afirme „români"... Nu că nu ar fi, doar că atunci când le-a convenit mai mult să fie „moldoveni", au fost mult mai puţini români la stânga Prutului.



Un stat democratic, ca Germania, Canada etc., nu poate lua cetăţenia nici unui cetăţean al lui. Desigur, aceste state democratice au dreptul să acorde - sau nu - cetăţenia persoanelor ajunse pe teritoriul lor prin diferite metode: imigraţie legală sau ilegală, permis de muncă, refugiu politic... Majoritatea o acordă automat, dacă persoana respectivă trăieşte o anumită perioadă, neîntrerupt, pe teritoriul ţării respective. Şi, dacă nu încalcă grav legislaţia ţării - în care caz, se poate întâmpla să i se ceară să o şi părăsească. Un caz aparte îl reprezintă, mai ales în cazul Germaniei, urmaşii etnicilor care au trăit în afara graniţelor, chiar generaţii la rând şi care, aproape în mod automat, primesc cetăţenia statului respectiv. Cam la fel a procedat şi Ungaria, care a acordat cetăţenie tuturor maghiarilor, indiferent unde traiau - spre scârba naţionaliştilor români. Pe baza acestui precedent, basarabenii, locuitori ai altui stat (Republica Moldova) cer să le fie recunoscut statutul de român şi, deci, să le fie acordată, în regim de urgenţă, cetăţenia română. Ceea ce nu este decât drept să se întâmple!

Dar, cum ziceam, aceste lucruri aproape normale în ţara de origine, capătă aspecte deosebite printre străini. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să întâlnesc români care, din motive de cele mai multe ori personale, au renunţat la calitatea de a fi cetăţean român. În Canada, numeroşi români refuză să îşi afirme naţionalitatea. Să nuanţez. Canada fiind o ţară care permite dubla cetăţenie, afirmaţia unui emigrant că aparţine unei naţionalităţi este o indicaţie aproape automată a faptului că este cetăţean al tării de origine. Un „chinez" vine din China - chiar dacă, în realitate, el vine, poate, din Hong Kong, Taiwan sau poate Singapore... Un român vine din România, aşa cum un german vine din Germania (şi până în '90 nu l-a întrebat nimeni din care parte a Germaniei...). Rusul era din Rusia, deşi el era poate ucrainean, bielorus, leton sau kirchiz... Şi, probabil, chiar avea cetăţenia statului din care venea.

Dar s-a întâmplat, după '90, ca renumele de „român" să capete conotaţii tot mai negative. Că sunt „hoţi", că sunt „cerşetori", că sunt „ţigani", că... Tot mai mulţi români au început să evite să se afirme a fi români. Nu, relativ puţini au renunţat la cetăţenia română (aceasta o ştiau doar ei şi familia lor - şi autorităţile române când le arătau paşaportul). Dar, în discuţiile cu cei din Canada, au început să se dea drept alţii. Cel mai adesea „unguri" - dacă erau din Ardeal. Dar şi „sârbi" - dacă erau bănăţeni (sau nu numai). Unii s-au dat „din Transilvania" (că era cunoscută...), dar şi „oltean" am auzit (tot nu ştie nimeni pe unde vina „ţara" aia). Puţini, extrem de puţini, s-au dat „ţigani", pentru a justifica cererea de azil politic pe bază de descriminare rasială... Este drept, nu am auzit pe nimeni afirmându-se „cetăţean" al Bucureştiului, sau al Braşovului, Clujului, Iaşului... Nici nu credeam că e posibil.

Până azi. Iată că un român se poate afirma a fi nu cetăţean român - pentru că această calitate i-a fost furată, abuziv, de 30 de ani. Furată, zic, pentru că se pare că autorităţile foste şi urmaşe ale lor se fac a nu mai găsi actele prin care i se retrăgea, abuziv, calitatea de cetăţean român - lui şi familiei. În schimb, de câteva zile (chiar săptămâni, acum), Primarul Timişoarei şi membrii Consiliului oraşului Timişoara, i-au acordat lui Paul Goma (căci de el este vorba aici) titlul de cetăţean de onoare al oraşului Timişoara. Dacă nu vor renunţa, sub presiunea protestelor consiliilor evreieşti de tot felul, la această intenţie - care nu mai este intenţie din moment ce propunerea a fost discutată, aprobată, şi un act oficial a fost întocmit (deşi încă nu înmânat lui Paul Goma) -, acesta, scriitorul şi disidentul Paul Goma, este singurul român din lume care se poate afirma, fără a greşi cu o iotă, că este cetăţean „timişorean".

Probabil domnia sa ar fi mai bucuros dacă autorităţile române i-ar rezolva situaţia, redându-i cetăţenia română, dar eu cred că această calitate, de cetăţean timişorean, va reprezenta, cum zice chiar el în recenta scrisoare, un „cui al lui Pepelea" la adresa României şi Moldovei, ţări „democratice", care nu găsesc căi de îndreptare a răului făcut pe timpul unui regim comunist.  

Nick SAVA