Sub zodia nebuniei

Poate pentru că era sfârşit de mileniu sau poate pentru că toţi credeau că lumea se va năruii,... ori poate pentru că înnebunise ea sau poate pentru că toţi oamenii se comportau anormal... însă dintr-o cauză sau alta, ceva se schimbase.

O lume nouă, o lume fără credinţă şi fără nici un Dumnezeu, din care dintr-o dată şi ea făcea parte, o ameţea. Parcă adormise şi, în loc să se trezească în lumea ei, continua să viseze ceva atât de real încât uitase să mai deschidă ochii... şi ca de fiecare dată el era lângă ea. El, demonul care-i conducea viaţa spre infern...

...Iar ea se afunda în noapte, în întuneric, în inconştienţă, fără să-i mai pese de nimic. Mâinile lui o împingeau spre abis atât de uşor; ochii lui reci o îndreptau spre nebunie; vorbele lui îi provocau atâta durere, însă totul era atât de halucinant şi de demonic, încât atracţia pusese stăpânire pe ea. Îl iubea cu o pasiune bolnavă ce trecea peste toate legile firii. In noapte, sărutul lui o ameţea, atingerea lui o înfiora până în  adâncul sufletului şi o făcea să-l dorească mai presus de orice.

Era acum un înger decăzut cu aripile frânte, cu ochii încercănaţi, cu mâinile reci şi tălpile goale, însă sufletul o ardea puternic şi vorbele lui mincinoase îi luminau o cărare pe care nu crezuse niciodată că va merge.

Cu siguranţă că dacă l-ar fi cunoscut în alte împrejurări l-ar fi urât şi l-ar fi detestat, însă era mult prea singură şi tocmai asta o împinsese în braţele lui. O aşteptase, îi pândise din întuneric fiecare mişcare dorind să-şi potolească foamea cu iubirea ei pură, să-i distrugă speranţele iar momentele de bucurie să i le transforme în durere, să o facă să se târască prin mocirlă cerşindu-i o îmbrăţişare, sau doar o privire. Şi pot să spun că reuşise.

Era în stare de orice doar să-şi mulţumească acel stăpân habotnic, acel duşman al luminii, acel monstru al nebuniei. Hipnotizată, îl urma tăcută şi docilă, fără a pune întrebări, fără a cere răspunsuri, fără a se gândii de ce mereu îşi dorea alte femei în jurul lui , neavînd nici măcar privilegiul de a plânge. Lacrimile îi erau interzise.

Durerea are adânc închisă în ea şi, precum un meşter priceput, el îi modela interiorul, îi ştergea amintirile, îi întuneca mintea.

„Oare de ce există acest demon cu chip de înger? De ce nu se găseşte cineva să-l oprească, să-l alunge dintre noi?" Lumea era nepăsătoare: unii dintre noi mai răi decât alţii, înscârboşaţi de greutăţile vieţii, şi mult prea preocupaţi de ziua de mâine pentru a mai privi dezastrul din jur. Inconştienţa era stăpâna lumii Şi oare în acel haos general cum putea ea, acea făptură angelică, plină de iubire şi de inocenţă, să reziste? Dacă n-ar fi prins-o el în braţele lui de păianjen, strângând-o în acea îmbrăţişare letală, ar fi zdrobit-o realitatea.

Oare ce era mai bine? Să trăiască în umbra lui fără a realiza ce se petrece cu ea sau să o zdrobească lumea?

Am încercat să-i vorbesc... însă cui? Unui zombi fără nici un pic de voinţă? - Încearcă să faci o păpuşă să se mişte din proprie iniţiativă! Încearcă să-l faci pe actorul de pe ecran să te înţeleagă! N-ai să reuşeşti, aşa cum nici eu n-am reuşit să-i vorbesc. Mă privea cu nişte ochi stinşi şi îndureraţi, aşa cum nu mai văzusem vreodată. De fapt privea prin mine, prin zidurile ce o înconjurau, prin timp, undeva departe, undeva unde spera să-l zărească pe el. Se stingea încet, ca o lumânare de ceară, se contopea cu lumea lui. Un suflet pierdut, fără şansa de a se salva. Aşa credeam eu, aşa credeau toţi, însă ne-am înşelat. In noaptea cea mai întunecată, când ploaia părea că va îneca pământul, când toate luminile erau stinse, un ţipăt de durere a sfâşiat aerul. Şi apoi s-a auzit un fâlfâit de aripi. Am privit spre cer şi acolo sus un înger alb îşi desfăcuse zalale robiei şi îşi luase zborul. Era ca un vis. Pata aceea de lumină se ridica deasupra tuturor, arătându-ne că de fapt în spatele norilor se ascund stelele, şi noi, muritorii de rând nu trebuie decât să avem curajul să ne înălţăm şi să învăţăm din nou să zburăm.

Oare cum reuşise să se elibereze din ghiarele nebuniei? Părea incredibil şi totuşi... era liberă, iar lacrimi amare de durere se amestecau cu lacrimi fierbinţi de fericire. Plângea. Plângea şi elibera toată durerea din ea... şi Doamne, era atât de frumoasă...   

De Elena DUMITRA