Bunicul divin

Bunicul divin


 

 lui Poşa (Americanu)

 

Cum era, oare, povestea cu iubiţeii ei? Băi! adă-mi neşte ţeavă de 22. Unul era, parcă, bulgar... Şi vezi pe unde ai azvârlit ieri cablul ăla electric... dar tot el să fi fost şi cel care o bătea? Ăsta să fi fost bărbatul după care a alergat Laleli prin toată Europa? ...Iar eu ce caut aici?... Îmi părea rău acum că ştersesem emailul în care îmi povestea toate acestea. Nu, mai mult ca sigur că cel care o bătea era român, pentru că povestea ceva despre beţie şi munţi. Munţi şi pumni. Munţii Făgăraş. Bă’, te duci odat’!  Da. Am plecat acu’, mă duc să caut în ...van.(1) În „van” căutam, ca să zic aşa, în zadar. Erau acolo într-un morman încâlcit: fiare, lemne, scule şi tot felul de instalaţii sanitare dezafectate. Chiuvete şi w.c-uri ba, chiar şi o cadă. Viaţă de instalator la Londra. Lucram cu un moldovean şi căram după noi prin pretenţioasa metropolă engleză munţi de gunoaie şi vise. Vise. Mai ales, vise. Când era vorba de cărat, el căra mai mult. Avea “van” deh! şi, în plus, era şi mai tînăr. Dar la vise eu zic că-l luam uşor. Lui îi ziceau românii: „dumnejeu”.  Altfel, pe paşaport îl chema Bonifacio. Bonifacio Caraluna. De ce uitaseră italienii să spună şi de „dumnejeu”? Nu ştiu. Mie nu îmi ziceau în nici un fel. Ba da, îmi ziceau “bă’” ori „mă”, pesemne, să-mi arate că nu mă cunoşteau. Oricum ar fi fost, eram omul lui ”dumnejeu”. Dar aşa numai eu îmi ziceam. Aşa, în sinea-mi şi zău că nu-mi părea rău. Cum altfel? De undeva de sus, mirat ca şi mine, bunicul ne privea. Prin capota “vanului”, poţi să crezi? Îmi amintesc cum îmi spunea: mă’ tatu’ mă’, da’ mare curaj a avut Americanu’!  hai, de-mi arată pe hartă unde a ajuns. Şi-i arătam pe un glob din carton, unde se afla „america” Americanului meu. De fiecare dată bunicu’ se minuna. Şi asta se repeta destul de des, mai ales, în perioada cât a zăcut... Îi citeam şi din singura scrisoare pe care o aveam de la American. Ăsta era plecat de şapte ani. Când mă suna ştiam. De fiecare dată vorbeam cât îl ţinea cartela. Acu’ bunicu’ regreta că nu ne grăbise, pe mine şi pe “American” , să vedem piramidele din Egipt, atunci, cu opt ani în urmă, pe când banii încă mai aveau valoare. Zicea că era important să le vedem. Încă nu ştiu, cel mai departe eu am ajuns doar până aici, în “america” Americanului meu.

Apoi a venit o zi în care nu i-am mai putut citi. Bunicu’ pleca şi el. Într-o altă “americă”. Într-una cu mult mai departe decât cea a prietenului. I-a trebuit şi lui o ţîră de curaj, ce zici? Bunicu’ era oricum curajos. Doar nu e uşor să pleci aşa departe!... Şi apoi, toţi prin casă au început a se plânge că au fost “loviţi”! Să fi avut bunicul ceva de împărţit cu ei? Numai Dumnezeu poate să ştie... şi cu mama, căci ea a fost prima şi apoi întruna repeta : „am fost loviţi, am fost loviţi cu toţii!”. “Loviţi”, nu zic nu, posibil, dar şi bunicul pişicher cum îi lovise, că de văzut nu se vedea nici urmă de lovitură.
Cum ei erau “loviţi”, eu şi fratelo ne-am dus să-l pregătim pe moş de călătorie. Când am văzut acolo, omul, prima oară, zăcând ca şi lovit de uitare şi dezbrăcat pe piatra rece, am simţit că pot privi în lumea de dincolo ca într-o apă deschisă. Şi am ştiut. Aveam să primesc străin, eu însumi de-atunci, orişice înstrăinare. Nu am mai lăsat pe nimeni să se mai apropie de Bunicu’, căci toţi care o făcuseră până atunci parcă îl ciuntiseră. Câini fară stăpân, zău aşa. Fratelo începu primul să-i vorbească. Îi vorbea şi-l îmbrăca în acelaşi timp. Ca şi cum ai îmbrăca un copil dimineaţa, când încă nu e bine trezit şi nu ştie sărăcuţul, nici la ce drum pleacă şi nici de ce. Apoi şi eu, cu gâtul ca de voiajor, dar tot o zgârietură pe dinăuntru, am început a-i cânta, că-l bănuiam de singurătate. Toţi care pleacă sunt singuri, mă gândeam. Ce-i cântam?! Nu-ştiu-ce îi cântam şi poate că suna şi jalnic acolo. Jalnic şi cu ecou, exact ce am urât eu mai tare... să cânţi în gara goală. Deşi părea întru totul trist la început, bunicu’ parcă se mai dezgheţă de la o vreme şi se lăsă împodobit...”ca un ginerică”. Stop! parol, pe asta nu am zis-o eu ci el, fratelo, căci e în stilul lui. El mereu găseşte chestii din astea “siciliene” de spus, de nu ştii nici ce faţă să faci, nici ce să crezi: să râzi ori să mori de frică. Fratelo de’, “în dulcele lui stil”.

Bunicul acum arăta frumos, “Domne că frumos mai era!”, elegant şi cu PANTOFI DE BAL (asta subliniată e a mea!).

 

 Când am ajuns acasă toţi trei- ca să-şi ia bunicul la revedere- locul arăta ca-n tabloul cu nunta, al lui Brueghel. Numai Bunicul lipsea, vorba lui Pleşu*.  Să mai zici că fratelo’-i nebun! Şi-apoi noi nu am făcut decât să-l introducem pe “mire” în tablou. Cum toate locurile pe scaune fuseseră din vreme ocupate, într-un final ne-am decis şi l-am aşezat pe Bunicul pe masă. Ciudat e că deşi locul ăsta nu era rău deloc, nimeni nu se îngrămădise să-l ocupe. De ce? iaraşi nu ştiu. Oricum de acolo Bunicul putea să-i vadă pe toţi, dar mai ales, cum îi beau vinul “nuntaşii”. Acum, Bunicul, cum sărac nu fusese vreodată, dăduse-n scris din timp, ca la plecarea lui, în poartă, să se tragă vinul direct din poloboace. Şi de-acolo toată zarva, căci care cum trecea pe drum, saluta frumuşel şi pe-urmă bîldîbîc! la poloboace. Asta ştiu că-l bucura să vadă. Apoi mai erau şi muzicanţii de sub cireş pe care tot el, Bunicu’, îi comandase tocmai de la Viena, şi Molda, căţeaua care se prefăcea că plânge şi uite aşa peste tot, atât de multă lume, încât eu ca într-un final de act, fiind copleşit de toate, am leşinat lângă Bunicul. “Before” de vreme, cum s-ar zice. Iar pentru tot ce am crezut, eu mai apoi, că îmi vorbise „mirele”, nu aş băga o sârmă-n foc.

......................................................................................................................


Acum era cald la Londra şi cerul prezenta un spectacol familiar. Dar şi aşa familiar parcă totuşi norii alergau cu ceva mai puţină viteză decât câinii cu covrigi în coadă de pe stradă. Lumina şi spectacolul ameţitor al norilor îmi aminti de Făgăraş... Îmi descria ea, cum el se îmbăta cu prietenii şi începea apoi s-o bată. Abia târziu în noapte, când oboseala, cântecul şi vinul îi adormea pe barbari, ea avea curajul să se întoarcă...la el, în cort şi dimineaţa următoare îi prindea îmbrăţişaţi. În aerul rece din cort, mirosea a sare, tutun şi alcool. Îmi imaginez zâmbetul lui tâmp, dormind, cu stropii de salivă înţepeniţi în barbă iar ea, Laleli, pe pat de lacrimi, cu pleoapele încleştate privind-năuntru: un vis. Asta mi-a amintit de Rafael.... Mai târziu aveau să se despartă, prefacându-se că pot fi în continuare, doar, doi buni prieteni.

......................................................................................................................

 

Am avut noroc, pe o ţeavă de 22, de cupru, am găsit înfăşurat cablul electric, exact ca un şarpe... de culoare verde… Nici cu bulgaru' nu i-a mers mai bine, el însurându-se în final, cu prima lui iubire, o prietenă din copilărie. Urmam acum eu. Dar, să stii că-ţi vine rândul, aşa ca şi când ai aştepta undeva la o coadă la lapte, după cincisprezece ani, şi să nu poţi crâcni nimic, nu te apucă râsul?... Dar dacă acolo, în faţa vânzătoarei, m-aş pierde cu firea şi aş dărâma, de pe taraba îmbătrânită de ruşine, cu braţul, zecile de sticle - în care vaci nebune, mai mult închipuite decât reale, şi-au strecurat singurul lor filozofem: din fâneaţă să faci lapte- mă-ntreb: ar fi mai bine?... Nu? De ce? pentru că-n spatele meu se aşteaptă încă?... Ori cel mai bine e poate, să-mi iau kilogramul de lapte şi încercând să-mi ajungă cât mai mult timp aş începe iarăşi a dansa în viaţa asta, ca un măscărici, mulţumit a înghiţi în porţii mici, amestecul acela fatal...de foarte, foarte multă apă şi prea puţin puţin lapte...

 

- Hai, mă’, mai răpidi, că nu mai terminăm şi doar nu vrei să-mi fac amu’ manta  di ploaie - dumnejeii mamii ei ! nu vezi că vacariu’ ’ista di irlandez, nu mai joburi de toată merda ni găseşti?

Şi asta a fost încă o zi la Londra, o zi în care am instalat...dobje (2), ups,...mă scuzaţi... fireşte, ce am avut de instalat.

  

  1. van: autoutilitară

  2. dobje: o.k

* Cu ocazia unei vizite făcute de Pleşu la Viena, în preliminariile discuţiilor privitoare la România şi Uniunea Europeană, ministrul de Externe al Austriei a rostit un discurs de recepţie în care a pomenit numele lui Brueghel. (în treacăt fie spus, la Kunsthistoriches Museum din Viena se află cea mai importantă colecţie Bruegel din lume.) Răspunsul lui Andrei Pleşu a pornit de la această sugestie. Există, a spus el, în muzeul din Viena un tablou- al lui Brueghel intitulat Nuntă ţărănească. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenţi mireasa, cuscrii şi nuntaşii, este ca mirele lipseşte. Multă vreme istoricii de artă nu au ştiut să dea o explicaţie acestei ciudăţenii, până când, un cercetător  a avut ideea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit urmatorul proverb: ,,Era atât de sărac, că nici la nunta lui nu a putut să vină".

(sursa:http://iraeldiary.blogspot.com/2006_09_01_archive.html)

Cenaclu Literar: