Despre sculptură (fragment)

Despre sculptură (fragment)

 (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

...vorbind despre sculptura gotică, trebuie să ne întoarcem puţin asupra altui aspect care, chiar şi acum, dă naştere la o aprigă polemică între reprezentanţii diferitelor culte religioase: sculptura ca formă de artă şi ca obiect religios.

După conflictele iconoclaste care au zguduit biserica creştină, rezolvate abia în secolul al VIII-lea, imaginile au fost acceptate ca obiect de cult. După Marea Schismă din 1054 dintre biserica estică, numită de atunci "ortodoxă", şi cea vestică, "romano-catolică", pe lângă multe alte aspecte mai importante sau mai putin importante care le-au diferenţiat - şi le diferenţiază încă - este şi modul în care este acceptată reproducerea chipului omenesc în cult. în timp ce ortodocşii acceptă icoana - reprezentarea canonică a imaginii lui Hristos, a Maicii lui şi a sfinţilor din Cer, catolicii au extins acceptarea până la a include şi chipurile cioplite, statuile, iar imaginile pictate au încetat - mai ales după Renaştere - să mai urmeze canoanele bisericeşti.

Acum, cele două culte au ceva greutăţi în a explica necredincioşilor - sau creştinilor reformaţi - cum au ajuns la această acceptare, când în Biblie scrie negru pe alb (la dictarea Sfântului Duh!): "Să nu-ţi faci chip cioplit." Cum Biblia însăşi nu este foarte strictă în acest sens - să amintim aici numai statuile hieruvimilor de pe Arcă şi imaginile ţesute în perdeaua cortului - porunca a fost întoarsă puţin: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini la el." Deci, poţi ciopli - sau picta - câte chipuri vrei, dacă nu te închini lor.

Buuun. Până aici nici o problemă. Istoria ne spune însă că Leon al IX-lea, împăratul Bizanţului, ultimul care a mai încercat să interzică închinarea la icoane - mai mult de ruşinea de a fi batjocorit de musulmani, care îi porecleau pe creştini (pe bună dreptate, aş zice) drept "idolatrii", a săltat icoanele pe pereţii bisericilor la o înălţime la care nu mai puteau fi pupate de credincioşi. Ingenioasă soluţie care, menţinută, ar fi împiedicat multe suflete slabe să cadă în păcatul idolatriei... Din păcate, probabil văzând că nu-i ascultat de nimeni, a dat icoanele afară din biserici, întorcând impotriva lui întreg clerul, ba chiar şi pe marele împărat al Apusului, Carol zis Charlemagne. De atunci putem pupa icoanele şi sfintele moaşte fără nici o problemă, întru lauda lui Dumnezeu.

Ortodocşii pot spune liniştiţi: noi nu cioplim chipuri! Aşa-i. E drept că acea poruncă poate fi tradusă şi sub forma "să nu-ţi faci..." (a şi fost), dar să nu împărţim firul în patru. Adevărat este că personal nu am nimic împotriva pictării de icoane, nici măcar "tradiţionale", ba chiar le iubesc. Mai ales pe cele pictate de-alde Rubliov, Meşterul Teodoric, Foucault, sau maeştrii pre-renaştentişti italieni.

Cum rămânem atunci cu statuile gotice? - că de la ele plecasem. în primul rând, majoritatea au fost cocoţate la înălţimi suficient de mari pentru a nu putea fi atinse de buzele credincioşilor. Pe atunci nu existau încă "statui făcătoare de minuni". Abia mai târziu au fost coborâte statuile la îndemâna (nu am auzit de expresia "la înde-buza"...) închinătorilor.

Aparent, cei ce cridică imaginile bazându-se strict pe poruncile Bibliei - refuzând, astfel, orice tradiţie - au dreptate. (Mai sunt unii care interzic tot ce nu este permis în Biblie, dar ei nu fac obiectul acestei prelegeri.) Zic "aparent", pentru că adevărul este destul de relativ, dacă nu chiar subiectiv şi interpretabil. Spusele mele sunt deja mult prea interpretabile pentru a insista asupra unor subiecte care ne-ar ţine aici până mâine, ca de exemplu cel de a hotărî cine este posesorul adevărului adevărat...

Mai bine să încerc să vă lămuresc de unde moştenim această scârbă faţă de "imagini", de "idoli". Spre deosebire de Dumnezeul evreilor (şi creştinilor), entitate atot-existentă, fără trup şi fără chip... Adică, Dumnezeu Tatăl are chip şi trup, doar l-a făcut pe Adam după asemănarea Sa. Chiar şi Dumnezeu Fiul are chip şi trup, doar s-a preumblat în ele prin Galileea şi Iudeea vreo 30 de ani, ba chiar a înviat în trup şi aşa s-a înălţat la Cer. Doar de Sfintul Duh nu se poate afirma că ar avea "chip şi asemănare", deşi unii au încercat să-l picteze sub formă de porumbel...

Mai bine lăsăm asta pentru altă orelegere, acum ne-am întins deja prea mult... Să zicem că ei, Treimea Unică, are trupul dintr-o altfel de materie, de substanţă, imposibil şi păcătos a fi reprezentată cu materiale lumeşti. Decât în icoane, fresce şi statui, fireşte. Ceilalţi zei, însă, au fost reprezentaţi din cele mai vechi timpuri sub diferite forme. La început - şi chiar şi mai târziu, în caz că lipsea talentul - sub formă de stâlpi, bolovani, copaci, ciori, animale... Când a apărut talentul, stâlpii, bolovanii, etc. au căpătat chip - de animale la început, că era mai uşor de cioplit. Faptul că zişii zei chiar aveau chip de animale facilita imens lucrul...

Pe urmă au venit idolatrii de greci - că altfel nu le pot spune! - şi au început să dea zeilor chip şi asemănare omenească. Ba chiar şi sentimente, obiceiuri, micimi omeneşti. Nu-i de mirare că zişii zei au dispărut de mult, de mai citim de ei doar în cărţile lui Kun şi Alexandru Mitru...

Dar pe când se scria Biblia, porunca era clară: "Nu-ţi fă alţi dumnezei, căci eu sunt DOMNUL, Dumnezeul tau!" Şi extrem de gelos, trebuie să o spunem. Cine se apuca să se închine unui chip cioplit, dădea de Dracu. Nu că acel chip îi semăna Aspasiei sau mai ştiu eu cărei vecine a sculptorului, ci că i se zicea "Athena", sau "Artemis", sau mai ştiu eu cum. E drept că un grec antic, dacă ar mai trăi şi astăzi - ar putea şi el spune că statuia respectivă e doar o imagine (ikon, în greceşte), că Athena trăieşte doar în Olimp şi de jur-împrejurul nostru în natură... Dar noi ştim mai bine: în acel chip cioplit după chipul nostru este un duh rău! Oricum, nu de la Dumnezeu. Şi a ne închina la el, la acest duh rău, ne duce exact acolo unde am zis mai înainte. Unde?... Hm, hm... La Naiba, scuzaţi vorba spurcată...

Deci, concluzia pe care o putem trage este aceea că nu e păcat să ne facem chip cioplit (sau pictat), ci să ne închinăm lui. Mai mult, este extrem de rău dacă sub acest chip se piteşte cel rău. (Asta se poate rezolva, cum bine ştim, cu o slujbă şi ceva aghiazmă...).

Ce ne facem însă dacă ne închinăm celui rău, chiar dacă nu are chip? Mai mult, dacă, neavând chip, nici nu-i alungat cu aghiazmă sau fum de tămâie? Ei, aici e-aici, căci omul are o predispoziţie spre păcat ce nu s-a pomenit! Nu se există animal pe lumea asta cu astfel de manifestări, de mi-e şi ruşine când mi se spune "bă porcule!", fără nici o vină din partea bietului râmător. Căci adevărat vă zic eu - bazat pe Biblie! - sărmanele animale ar fi fost şi azi în grădina Edenului, dacă nu era Omul. Cum DOMNUL îl făcuse stăpân peste animale, iar acum îl ţâpase afară ca pe-o măsea stricată, musai să le tremită şi pe ale afară, chiar aşa, nevinovate... EL este un Domn drept, cum să-i dea prilej Omului să se plângă că-i stâpân fără obiectul stăpânirii?

Mda... mă scuzaţi, să revenim la acest prilej de poticnire, idolul fără chip. Ei, în faţa acestui rău biserica este destul de neputincioasă. Şi ortodoxul, şi catolicul, şi protestantul, ba până şi musulmanul, e gata să-şi facă un astfel de idol, convins că are binecuvântarea bisericii de partea lui. Nu îl ciopleşte, nici nu-l pictează. Nu e neaparat mare, deşi e plăcut la chip şi de cele mai multe ori complet de nerecunoscut. Dacă ar veni cineva să ne spună că ne închinăm la idoli, l-am da afară, pe bună dreptate, ca pe spurcaţii de idolatrii!

Uite, să luăm de exemplu pe domnul de colo... Nu, nu vă ridicaţi... Idolul lui poate fi noua lui maşină. Frumoasă, scumpă, îi confirmă statutul social la care a ajuns prin propriile forţe. O bibileşte, o spală, o aspiră, o mângâie, fuge de trei ori pe zi... pe oră?... să vadă dacă mai e în faţa casei... I-a făcut garaj luxos, cu alarmă şi geamuri securizate. însemnele le-a poleit cu aur. Şi-a bătut nevasta când a pornit-o fără acordul lui. Şi-a spânzurat câinele că s-a suit cu labele pe canapeaua din spate... Cînd cineva i-a zgâriat-o, a fost bolnav trei zile, când i-au furat-o, a făcut atac de i-au citit popii... Cum, exagerez?

Enfine... Pentru doamna de colo... Cum?... De unde vă cunosc? Nu vă cunosc, v-am luat la întâmplare... Bine, nu vă iau. S-o iau mai bine pe vară-mea, că ea nu-i aici. Idolul ei a luat chip de casă. Doamne, ce-o mai curăţă!? Ce-i mai şterge praful, ce-o mai mătură, spală, ce-i mai lustruieşte clanţele! A împodobit-o cu gresie şi faianţă, marmură şi vopsele lavabile, termopane... îşi descalţă familia de pe scară, nu mai primeşte musafiri, a dat bietul pisoi pe stradă lăsa păr. Toată familia va mânca iaurt cu mămăligă în viitorii cincisprezece ani, până vor plăti casa...

Sau, să luăm exemplu ăăă... vecinei, nici ea nu-i aici. La ea e mobila. Umblă peste tot să adune mobilă cât mai "antică". O lustruieşte cu ulei de lămâie. O şterge de praf de trei ori pe zi, o acoperă cu învelitori, trage jaluzelele să nu o ardă soarele... Musafirii - acceptaţi numai să-i laude minunăţia de mobilă - stau pe marginea scaunelor, să nu tocească damascul. Nu le serveşte cafea, să nu pună ceaşca mai ştiu eu unde...

Şi tot aşa. La unii sunt cărţile frumoase - nici nu le deschid, să nu facă creţuri... La alţii, hainele, bijuteriile, porţelanurile, bibelourile, prosoapele, lenjeria...Da, nici cu gândul nu gândiţi ce ar putea fi. La puţini, la foarte puţini, ar putea fi un tablou cu o semnătură faimoasă.

Pentru acest idol suntem în stare de orice. De la muncă în brânci şi renunţarea la bucuriile vieţii, până la duşmăniei şi ură, furt, jaf, crimă, incluzând terorizarea propriei familii şi despărţirea de cei dragi. De cele mai multe ori se găsesc justificări ce ţin de obiceiuri, tradiţii, morală, etică, percepte civice şi chiar religioase, pentru a ne motiva închinarea la aceşti idoli.

Totuşi, pe aceşti idoli îi poţi atinge - dacă vă dă voie idolatrii. Sunt alţi idoli pe care nu-i vezi - şi sunt! Averea, de exemplu. Pe asta nu o poţi vedea, pentru că se întinde ca o mâzgă, în terenuri, bănci, acţiuni, proprietăţi... Trebuie uneori să plăteşti o groază de oameni care nu fac altceva decât să-ţi spună ce unde ai... Sau, Puterea. Cu cât mai mare, cu atât mai bine - dar chiar şi terorizarea unei neveste sau a unui copil poate da satisfacţie unui astfel de idolatru. Sau, Faima. Oricum, făcând orice. Ucigând, arzând, distrugând... Te uiţi la unii, gata să se târască prin fecale în faţa camerelor de luat vederi - pentru o clipă de glorie îndoielnică...

Şi mai sunt. Patimile. Unii sunt gata să-şi piardă sufletul, viaţa şi nevasta între timp, pe o carte sau o aruncare de zar. Să-şi piardă minţile pe fundul unui pahar, sau sănătatea cu ajutorul unei furculiţe. Aruncând fericirea familială la coş poftind la trup străin... Ei, pe aceşti idoli cum îi poţi atinge, când idolatrii stau frumos în faţa stranei, închinându-se şi pupând icoana, sau numai spunând "Amen... Te rugăm, Doamne!...", tot la trei cuvinte? Sau, închinându-se pe covoraş spre Mecca de cinci ori pe zi. Sau...

Stând şi privind la aceşti idoli drept în ochi - nu-i deloc uşor, vă rog să mă credeţi, îmi cunosc propriile-mi slăbiciuni - poţi, eventual, recunoaşte duhul rău de sub mască. îl poţi alunga, aghezmui... Respinge. Dar ce ne facem când sub mască, sub chip, nu este un duh rău?

A venit un prieten, suflet cinstit şi darnic, dăruit total celor din jurul lui, şi mi-a zis: "Gata, de mâine nu mai fac. A devenit pentru mine un idol această dăruire. îmi neglijez familia, propriul meu bine, propria mea viaţă. Am ajuns să mă preocupe zi şi noapte, nu mai pot dormi, nu am alt subiect de discuţie, îmi cheltui banii, sănătatea, timpul, fericirea personală... Am ajuns chiar să-mi neglijez indatoririle religioase!"
"îndatoriri?...", nu l-am priceput eu. O fi având... Ce puteam eu să-i spun? Aşa o fi fost, cine ştie ce duh se ascunde sub idolul căruia începuse el să i se închine... Sau, omul de artă care arde pentru creaţia lui. Care uită de familie, fericire, avere, faimă, călugăr şi mistic pe altarul Frumosului. Ce duh s-o fi ascuns sub idolul lui fra Angelico, a lui Massacio descriind izgonirea din Rai, a lui Rafael pictând Madona, a lui Michelangelo pictând tavanul? A zis Domnul, "trebuie să mori pentru a trăi veşnic", şi misticii creştini au reînviat mitul păsării Phoenix: "Numai cei ce ard pot renaşte din propra lor cenuşe!" Artistul arde cu patimă, iar ceea ce face el este cu adevărat dumnezeiesc. Dacă are şi credinţă, a lui este Nemurirea. Dar, închinarea lui la acest idol, Arta, nu-l trimite la Naiba?

Mai mult, cum este când îţi faci idol din credinţă? Când nu mai ai timp de cei dragi, de cei din jurul tău, de viaţa dată ţie pe acest pământ - pregătindu-ţi sufletul pentru Ceruri? Când nimic nu mai are importanţă decât propriu-ţi suflet şi propria-ţi salvare? Citind din Biblie sau Coran toată ziua, rugându-te Dumnezeului, nemaigăsind timp pentru a arăta milă faţă de cel în nevoie, a ajuta pe cei ce au nevoie de ajutor, tunând şi fulgerând împotriva celor care gândesc altfel decât tine?

Cum să-i recunoşti pe toţi aceşti idoli? Cum să şti ce fel de duh se ascunde sub masca lui? Bun? Rău? Cum să-i respingi, cum să-i accepţi? Nu-i aşa că-i mai uşor să discutăm despre sculptură? Haideţi să ne întoarcem la ea şi să trecem la Renaştere, o perioadă...

 

(Escu, Prelegeri Neascultate,
Editia a II-a)<.i>

 

Nota redacţiei:
Această conferinţă a fost prezentată o singură dată, în ciuda faptului că Profesorul s-a întors nu o dată asupra acestui subiect, sculptura. Domnia sa a justificat această situaţie dând vina pe nişte procese de conştiinţă - pe care nu le-am înţeles prea bine. Cică, are nevoie de un răgaz pentru a identifica mulţii idoli la care se închină şi mijloacele de a-i contracara.

întrucât acest răgaz pare a se prelungi neaşteptat de mult, nu putem decât să concluzionăm ori că aceşti idoli sunt mai mulţi decât a recunoscut Proful, ori nu a reuşit încă să găsească putere să renunţe la ei...