Hrana

Hrana

(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

(fragment)

..Vin din nou sărbătorile de iarnă şi vreau să vă vorbesc de data asta de „pâinea noastră cea de toate zilele". Alături de celelalte aspecte ale sărbătorilor de iarnă, aceasta are o parte deosebit de importantă. O noapte de Ajun, o zi de Crăciun nu este plină fără a avea bucatele pe masă. Pot fi colindători, brad împodobit, veselie, cadouri - dar fără un colac pe masă, parcă nu-i Crăciun!

Tradiţia nu spune cum s-au bucurat părinţii lui Iisus în acea noapte serbată de atunci încoace, a Naşterii Pruncului. Despre micul Iisus putem bănui că a mâncat - deseori Maica Domnului este înfăţişată alăptând Pruncul. Păstorii, după ce s-au închinat, probabil au chemat la masa lor simplă familia flămândă şi obosită - după obiceiul lor păstrat până în zilele noastre. Lor li se vor fi alăturat magii călători, în muzica cerească a îngerilor...

Această sărbătoare a fost celebrată în lumea creştină an de an, fie că s-a numit „Crăciun", fie „la Notte di Natale", fie "Noel", fie mai ştiu eu cum. S-a suprapus în multe privinţe unor sărbători păgâne mult mai vechi, celebrând solstiţiul de iarnă, păstrând chiar multe din obiceiurile acestora: pomul împodobit (amintind de „pomul vieţii"), sacrificarea porcului şi prăjirea lui în foc de Ignat („Ignius" = foc), colacii în formă de soare... Popoarele au diferite obiceiuri: italienii aruncă vechituri pe geam, grecii sparg farfurii şi pahare, ucraineni mănâncă iepure iar cehii peşte, în Lumea Nouă (şi Franţa!) curcan - aşa cum românii mănâncă porc.

Românii au păstrat ici şi colo colinde amintind de alte obiceiuri:

Ne daţi ori nu ne daţi,
Fasole şi cârnaţi
Mere şi un pumn de nuci
Şi un colăcel de cinci?

Dar mult mai des pe masă poposesc produse din porcul recent tăiat. După lungul post, caltaboşii, toba, cârnaţii, friptura, sarmalele, încearcă să redea vigoarea necesară trupului. Lor li se alătură ceapa roşie, murăturile, colacii, plăcintele, merele şi nucile şi, bineînţeles, „beutura", fie aceasta ţuica, palinca, horinca, sau, cel mai adesea, vinul.

Cei de la oraş încearcă să păstreze tradiţia - după felul lor. Porcul îl cresc rudele de la ţară, dacă mai au aşa ceva, dar e bun şi cel cumpărat de la măcelărie. Fripturii de porc i se alătură de data asta tot felul de salate, răcituri, torturi şi prăjituri, toate stropite cu vodkă (sau cognac) şi, pe lângă vin, musai champagne. Cei mai simandicoşi adaugă fineţuri: somon afumat, trufe, pateu de gâscă, icre negre...

Dar să ne întoarcem la actul în sine, să nu ne pierdem în amănunte. Noaptea Ajunului (sau chiar ziua de Crăciun, pe continentul nord-american) îşi găseşte rimă în „cea mai lungă noapte a anului", în noaptea de „îngropare a anului". În ultimele decenii, românii au început să serbeze tot mai puţin Naşterea Domnului şi tot mai mult Revelionul. Mai ales românii de la oraş, dar nu numai ei. Cei ce vor risca, mergând să petreacă un Crăciun „tradiţional" într-un sat românesc, vor avea o mare dezamăgire. Vor asista la colinde uitându-se la televizor. Iar colindele cântate de Hruşcă le vor asculta doar dacă şi-au luat un CD cu ei. (Memorabil gestul artistului care va salva astfel, poate, parte din minunatele tradiţii româneşti.)

Părinţii mei obişnuiau să petreacă Crăciunul acasă, în familie, împreună cu noi, copiii. De fiecare dată, după ce gustam din toate bunătăţile puse pe masă, mama scotea dintr-o cutiuţă nişte poze învechite, îngălbenite, având colţurile lipsă, în care apăreau „căiuţii" şi „irozii", şi „capra", „cerbul", „ursul"... Când, în fuga ei din faţa tăvălugului războiului a fost nevoită să-şi arunce valijoara din carton presat în care îşi ţinea bruma de avere - hainele de schimb - a păstrat acele poze alături de actul de naştere!

Pozele au ajutat-o să treacă peste viaţa grea pe care comuniştii o instaurau în ţară. La bătrâneţe a dorit să se întoarcă în satul ei îndepărtat din Bucovina pentru a retrăi acea noapte de vis. S-a întors bolnavă şi tristă, parcă se stinsese o candelă în sufletul ei. A murit în doi ani. Medicii zic că de pe urma unei răceli. Eu zic altfel...

De Revelion petreceam cu prietenii de familie. La noi acasă, dar mai ales prin alte părţi, căci se mergea prin rotaţie pe la fiecare. De fiecare dată, înainte să plecăm - pe lângă bucatele puse cu grijă în oale şi cratiţe pentru masa comună - mama punea câte puţin din fiecare preparat pe masa aranjată festiv. Punea farfurii pe masă, şi tacâmuri. Sticla de vin desfăcută, alături de sticla cu jinars. Tortul frumos împodobit pe care scria cu ciocolată „La mulţi ani". Cozonacul tăiat felii - cozonac bucovinean! Fripturi de friptură, salam, brânză, măsline (când aveam), un mic bol cu salată de icre şi un altul cu salată „de beuf". O farfurie cu „reci" preparate cu mult usturoi - mâncarea preferată a mamei mele. Un coş cu felii de pâine şi altul cu mere şi nuci...

Mult timp nu am înţeles acest obicei. Când eram copil, nu-mi păsa. Mai târziu, când am început să conştientizez lipsurile, m-am întrebat - mai ales că mare parte din acele produse erau aruncate în zori, la întoarcerea acasă: de ce o făcea? Am şi întrebat-o, cred că aveam vreo 10-12 ani.

Mi-a răspuns:  „Să nu ne găsească fără mâncare pe masă." „Să nu ne găsească? Cine? Anul Nou? Moş Gerilă?" „Nu. Domnul. El colindă în această noapte, să se bucure de bucuria oamenilor. Să vadă cum Îi serbează creştinii Naşterea. (Se pare că ajunsese şi ea să confunde Crăciunul cu noaptea Anului Nou) Şi dacă intră cumva şi la noi acasă, cum să nu-L întâmpinăm cu pâinea pe masă, chiar dacă nu suntem acasă? Doar de la El ne vine!" Când am crescut, am încercat s-o conving că nu avea dreptate. Nu m-a contrazis, dar masa a fost întotdeauna plină de Anul nou, că eram sau că nu eram acasă în acea noapte.

Oamenii din sat de la tata nu obişnuiau să se roage înainte de masă, aşa cum obişnuiesc alţi creştini. În schimb, la sfârşitul mesei mai zăboveau o clipă la masă, ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru hrană. Chiar aşa ziceau: „Mulţumescu-ţi, Doamne, pentru hrană de viaţă dată nouă astăzi!" Atât. Rugăciunea Domnului o spuneau seara, în faţa icoanei şi dimineaţa, îngenunchiaţi lângă pat. Poate că obiceiurile lor erau diferite de a românilor din alte sate. Fuseseră greco-catolici până la venirea comuniştilor. Or fi din nou, dacă li s-a dat biserica înapoi...

Rugăciunea Domnului am învăţat-o de la mama, creştină ortodoxă din Bucovina lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, răpită de ruşi pe când ea era adolescentă. Tot ea mi-a explicat-o, cu puţina ei cunoaştere de ţărancă ajunsă la oraş, printre străini. Mai multe mi-a explicat unchiul meu, fratele mamei, ajuns preot într-un sat moldovenesc de lângă Iaşi. În urma lecturilor şi experienţei mele de viaţă mi-am explicat-o şi eu, în felul meu. Spre groaza voastră, stimaţi auditori, o să vă împărtăşesc gândurile mele legate de un rând al Rugăciunii Domnului.

În această rugăciune, după ce slăvim pe Dumnezeu şi îi recunoaştem măreţia, primul lucru pe care îl cerem de la El este viaţa. Pe timpul lui Iisus - şi de atunci încoace - viaţa este reprezentată de pâine. Fără pâine, fără hrană, nu există viaţă. A fost o vreme când evreii reprezentau viaţa prin pământ. Cine nu avea pământ, murea. Numai că pământul era al lui Dumnezeu, nu al omului. Dumnezeu împărţise pământul Canaanului evreilor, poporul lui, dând în mod egal fiecăruia, pe triburi, pe ginţi, pe familii, pe indivizi. Doar leviţii nu primiseră pământ - dar era datoria celorlalţi evrei să le asigure pâinea, pentru serviciile religioase primite de la ei. Aşa că evreii mulţumeau lui Dumnezeu pentru pământul dat lor în folosinţă. Faptul că nu le aparţinea se vede şi din faptul că pământul acaparat prin diferite mijloace (datorii neplătite, cumpărare) trebuia înapoiat posesorului iniţial la Jubileu (7 ori 7 ani). Căci pământul era al lui Dumnezeu!

Pe timpul lui Iisus lucrurile se schimbaseră. Începuseră să se schimbe de la revenirea din robia babiloniană. Ocuparea zonei de către grecii macedoneni, egipteni şi sirieni, apoi de către romani, a făcut ca acest concept de proprietate să se schimbe. Săpăturile arheologice dovedesc că apăruse o pătură de proprietari bogaţi. Preoţii saduchei, în sistemul instaurat de către regii-preoţi hasmoneni, începuseră să acumuleze proprietăţi. Aşa se face că revolta cunoscută sub numele de „războiul evreiesc" (66-74 EC) a avut un profund caracter social, după cum se poate vedea din scrierile lui Josephus. Răsculaţii au atacat mai întâi nu garnizoanele romane, ci proprietăţile co-naţionalilor lor bogaţi, trecând prin sabie pe cei care nu apucaseră să fugă... Opinia negativă faţă de cei bogaţi se vede şi în pildele creştine, şi în faptul că biserica primară promova un sistem comun de proprietate.

Procesul devenise însă ireversibil, iar Iisus o ştia. Să ceară de la Dumnezeu să li se dea oamenilor înapoi pământurile ar fi fost un act făţiş de revoltă împotriva sistemului social şi ar fi dus la uciderea lui înainte de a-şi fi dus la bun sfârşit misiunea pe pământ. Aşa că El a folosit o imagine încă mai sugestivă: pâinea. Chiar şi cel fără pământ, dacă are „pâine", nu moare. Cât timp Dumnezeu îi va da „pâine", hrana spre priinţă, zi de zi, omul nu va pieri.

Dacă Iisus ar fi umblat acum printre noi, ar fi schimbat oare din nou rugăciunea, pentru timpurile noastre? Ar fi cerut, cumva, „şi dă-ne nouă banii cei de priinţă..."? Este ştiut că atâta timp cât avem bani, ne putem cumpăra „pâinea", ba chiar şi „pământul", şi vom trăi... Greu de crezut. Primii care se vor fi împotrivit ar fi fost tocmai cei care „vor ajunge în rai când va trece cămila prin urechea acului". Cum să se mulţumească ei doar cu „banii spre priinţă"? E drept, „priinţa" lor e foarte mare... Noi vrem mult mai multe de la viaţă, nu doar „pâinea cea de toate zilele".

De fapt, Dumnezeu ne dă mult mai mult când ne rugăm pentru „pâine". El ştie că avem nevoie de mai multe pentru a trăi. Un gurmand m-ar aproba, ar spune: „Aşa e. Ceva carne alături nu strică. Şi ceva dulce..." Dar eu mă gândesc mai curând la hrana spirituală, sufletească, nu doar la cea care o băgăm pe o parte pentru a o elimina pe cealaltă.

De la El ne vin toate lucrurile - de la El vin frumuseţile lumii. El Le-a creat tocmai ca hrană spirituală pentru noi - hrană fără de care El ştie că noi nu putem trăi. Dacă nu aveam nevoie de ele, ne punea să trăim în galerii cu pereţi cenuşii, fără culoare, fără miros, fără adiere de vânt, fără foşnet de frunze, fără zori de zi, fără cer înstelat, fără vuiet de mare şi fără cântec de pasăre...

Glasul nostru nu ar fi avut inflecţiuni, ar fi sunat dogit şi uscat, fără de viaţă. Ar fi comunicat, nu ar fi vorbit, nu ar fi recitat poezii, nu ar fi şoptit cuvinte de dragoste, nu ar fi cântat cântec de leagăn, nici nu ar fi doinit... Omul nu ar fi ştiut să creeze lucruri frumoase - nici nu ar fi avut pentru cine. Nimeni nu ar fi pictat, nici dat formă, nu ar fi cântat, nici mişcat în ritmuri interioare, nu ar potrivit frumos cuvintele. Nimeni nu ar fi cioplit un fluier - o bâtă ar fi fost de ajuns!

Am fost întrebat de unii: „Ce nevoie este de artă? Putem trăi şi fără ea!" Atunci nu am ştiut ce să le răspund. Chiar aşa, cineva poate trăi şi fără artă...

Acum ştiu mai bine. Cine refuză arta, frumosul, refuză hrana dată lui de către Dumnezeu, întru fiinţă. Hrana luată de ei este incompletă. Aşa cum o hrană lipsită de unele elemente chimice duce la boală, la moarte chiar, aşa şi o viaţă lipsită de hrana „spirituală" duce spre moarte. Le moare mai întâi sufletul, apoi trupul în veci. Altfel nu se poate!

Dacă aş fi vorbit aceste gânduri ale mele cu mama, nu ştiu ce mi-ar fi răspuns. Poate nu ar fi găsit cuvinte alese... Dar ea m-ar fi aprobat, ea a ştiut să-mi arate această parte spirituală a hranei, ea s-a bucurat de frumuseţile date de Dumnezeu. Mi-a spus poveşti şi mi-a citit din Eminescu şi Coşbuc şi Creangă, mi-a cântat doine şi mi-a arătat paşii de horă, a pus veliţe frumos colorate pe pereţi şi ştergare pe mobilă, a păstrat cu sfinţenie pozele ei cu căiuţi şi irozi... M-a dus la Muzeul de Artă - deşi mărturisea că multe nu pricepea. Când a văzut că o parte din această hrană sufletească i-a fost irosită de cei ce trebuiau s-o păzească, s-a stins.

De aceea punea tot ce avea mai bun pe masă: mulţumire Domnului care ne dăduse „hrana spre fiinţă" timp de un an, mulţumire pentru hrana ce va să vie în noul an. Poate vreun teolog ar fi putut s-o contrazică spunând că Dumnezeu nu are trup, nu este acel bătrân cu barbă albă pe care şi-L imaginează poporul român. Sigur ar fi avut dreptate.

Dar eu şi acum, înainte de a trage uşa după mine în drum spre petrecerea de Revelion, mai privesc o clipă în urmă la masa împodobită festiv, pe care am pus tot ce am mai bun în casă. Şi mi se pare că un bătrân ca vremea, de o bunătate nesfârşită, se aşează pentru o clipă pe unul din scaunele goale şi gustă din bucate. Şi în gând îi mulţumesc pentru hrana spre fiinţă pe care nu oboseşte să mi-o dea mie şi celor dragi mie, şi celor cunoscuţi şi necunoscuţi, zi de zi, an de an...

(Escu, Prelegeri Neascultate,
Editia a II-a)

Nota redacţiei:

Fiind organizată în preajma sărbătorilor de iarnă, această conferinţă nu s-a bucurat de o audienţă prea numeroasă. Au fost totuşi prezenţi câţiva creştini de diferite denominaţii - care ulterior au avut de criticat modul în care Profesorul organizase întâlnirea: fără cântece de închinare, fără părtăşanie, fără rugăciuni... Iar cuvintele lui nu se bazau pe nici un text sfânt din Scriptură - nu a făcut nici o trimitere la Cărţi!

De asemenea, au fost prezente doamnele din Clubul Gospodinelor, convinse fiind că vor afla reţete inedite privind pregătirea unei mese festive de Sărbători. Când s-au lămurit de intenţiile profesorului, au părăsit sala vociferând. Domana... a şi afirmat deschis: „Să-i fie ruşine! Om în vârstă, şi se ţine de copilării..."Un preot aflat întâmplător în apropiere, a turnat gaz pe foc: „V-am spus eu..."

Cei mai nemulţumiţi au fost însă cei ce au stat până la final. „Cum - au întrebat domniile lor - nu se dă nimic de mâncare? Nici o gustărică? Nimic de băut? Doar vine Crăciunul! Ptiu! Nu ne mai prindeţi pe-aici a doua oară..."