Biruit-a gândul - despre Panait Istrate

Biruit-a gândul - despre Panait Istrate

 

Iată-ne şi cu o revistă românească. Şi cum începuturile de obicei sunt grele, nici a lucra la o revistă sau a începe să scrii nu este uşor.

Ca şi în oricare altă breaslă, se pare că scriitorii noştri noi, tineri sau bătrâni, trebuie să fie "promovaţi" sau aprobaţi de un scriitor consacrat. Se aşteptă ceva, un îndemn, o mână de ajutor, fie şi o critică, un semn cât de vag. Odată îi scrisesem unui scriitor consacrat. Ştiam că-i în vârstă şi foarte ocupat, dar aşteptam totuşi, speram să văd ceva, cel puţin scrisul său de mână pe adresa scrisorii. N-am primit nici un răspuns. Persoana respectivă trecuse vama celeilalte împărăţii. Îmi plăcea să mă gândesc că poate scrisoarea mea o fi fost ultima scrisoare pe care a primit-o şi cel puţin o fi zâmbit... Eu am continuat să scriu dar nu am mai arătat nimănui ce am scris, îmi dau seama acum de importanţa unui semn pentru un debutant şi sunt sigur că sunt mulţi care aşteaptă.

Un caz similar, interesant şi dramatic, clasic am putea spune, îl prezintă aşa numitul Gorki al Balcanilor, Panait Istrate.

După revoluţia din Rusia de la începutul secolului trecut, acea uriaşă experienţă socială, mulţi intelectuali din Vest au mers să vadă traiul din paradisul comunist. între mulţi alţii a fost şi Nikos Kazantzakis, cunoscut mai ales ca autor al lui "Zorba Grecul" şi "Ultima ispită (temptaţie) a lui Christos". Kazantzakis s-a născut în Creta şi a fost propus pentru premiul Nobel de câteva ori. A călătorit mult cu ideea că drumeţia te ajută să înţelegi mai bine istoria şi condiţia umană. Cu prilejul călătoriei în Rusia (a mers acolo de vreo trei ori) a scris şi o carte intitulată simplu, Rusia, ocupându-se în schimb de ruşi şi de sufletul lor. Şi spre surpinderea noastră, vorbind despre literatura rusă, îl pomeneşte pe "aristocratul Cantemir" ( Antioh, fiul pricipelui Dimitrie, fostul sfetnic (prim ministru) al lui Petru cal Mare) ca "primul poet rus modern". Antioh a fost ambasadorul Rusiei la Londra. Ce ne surprinde şi mai mult este că într-o carte intitulată Rusia, scrisă de un grec, (Kazantzakis), printre alte capitole unul este intitulat "Tolstoi şi Dostoevski", iar un alt capitol "Panait Istrate".

Am să scriu în continuare debutul lui Panait Istrate şi viaţa lui văzută de Kazantzakis.

Istrate a fost invitat de ruşi la cea de-a zecea aniversare a marii revoluţii. Kazantzakis încă nu-l cunoscuse pe Istrate în persoană, i-a citit însă scrierile, "pline de foc, sânge şi lacrimi umane". Cei doi "invitaţi" se întâlnesc la Moscova.

Tatăl lui Istrate, contrabandist din insula Cephallonia, a întâlnit-o pe Zoiţa Istrate, "o româncă frumoasă şi isteaţă" din Brăila. Fiul lor botezat Gherasim (patronul sfânt al insulei Cephallonia) a mai primit un nume: Panait. Tatăl său moare, lăsândul pe Panait orfan când încă era copil mic; mama sa a lucrat din greu ca spălătoreasă să-l poată creşte, visând să-şi vadă fiul un om de casă.

Când a împlinit vârsta de 12 ani şi-a părăsit mama şi a plecat în lume. A îndurat foame, a fost bolnav, a dormit pe stradă... s-a furişat pe vapoare călătorind în Egipt, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Italia, sau ascuns prin vagoane de cale ferată a călătorit prin Europa. Ardea de setea de a trăi, de a vedea, de a gusta din plăcerile şi amărăciunile ce pământul ăsta le putea oferi omului.

În timpul voiajurilor sale a citit literatură rusă şi orientală. L-a impresionat mult O mie şi una de nopţi. Fantasticul avea să joace un rol în opera viitoare... Să-şi câştige codrul de pâine a lucrat ca ospătar la cafenele, la făcut lumânări, ca ucenic zidar, în construcţii vopsitor, fotograf de stradă în Nice, pe Coasta de Azur.

Într-o zi de ianuarie în 1921, sătul de foamete şi suferinţă a decis să-şi pună capăt vieţii. A luat o lamă şi a mers în parc să se omoare. Cu doi ani în urmă a scris o scrisoare de 20 de pagini lui Roman Rolland, în care şi-a descris istoria vieţii, amărăciunile, dorinţa de a auzi o voce prietenească şi de a da mâna cu o adevărată, sinceră, fiinţă umană. Aceasta a fost marea pasiune a vieţii sale: să-şi găsească un prieten adevărat. Mai presus de dragostea femeilor, a bogăţiilor or celebrităţii, prietenia a jucat un rol dominant în viaţa şi opera lui Istrate. A vrut să se dăruiască unui prieten care ar fi făcut acelaşi lucru în schimb, şi împreună, inseparabili, să înfrunte marea aventură a vieţii. A fost dezamăgit de multe ori, păcălit şi părăsit, găsindu-se singur în lumea deşertului uman. Disperat, îi scrie părintelui său spiritual, aşteptând doar "o vorbă bună" în schimb, o vorbă de duh. Roman Rolland nu răspunde şi Istrate decide să se sinucidă.

Şi-a tăiat gâtul. S-a strâns lume împrejurul său; a fost dus la spital, luptând cu moartea, dar a fost salvat. Jumătate mort, jumătate viu, s-a trezit aruncat din nou pe străzi după 15 zile. în buzunarul său s-a găsit o scrisoare adresată unui ziar comunist, "L'Humanite", în care cu câteva ore înainte de-a încerca să se omoare, saluta revoluţia rusă şi lumea nouă ce urma să se nască din suferinţa Rusiei. Când s-a găsit scrisoarea, poliţia franceză a ordonat spitalului să-1 arunce afară pe acest rebel social.

Dar pe stradă Paniat era acum bucuros. A primt răspuns de la Roman Rolland. "Nu sunt interesat ( scria sătulul idealist) în faptul că eşti mizerabil, ci doar în faptul că focul divin al sufletului arde înlăuntrul tău. Nu-mi mai scrie scrisori. Scrie cărţi."

Panait a fost încurajat. Un pantofar, Ionescu, frate român, l-a salvat de pe stradă, l-a pus în beciul atelierului său, i-a dat hârtie, cerneală şi un blid de mâncare. Câteva luni mai târziu Kira Kiralina prindea contur, o operă plină de pasiune, de spirit al libertăţii şi impetuoasă dragoste de viaţă. O carte caldă ce freamătă de viaţă, sensibilă şi catifelată, ca şi o fiinţă umană. Printre atâtea romane franceze lipsite de viaţă, Kira Kiralina a străpuns "ca un strigăt a unui glas plin de pasiune". "Am citit şi am rămas năuc de erupţia geniului său. Un vânt de foc bate peste plai. O confesiune a unui nou Gorki al Balcanilor". Aşa îl saluta Roman Rolland pe Istrate. Prolog şi epilog.

"Adu-ţi aminte... Basmul noi l-am trăit. Un veac de om a trecut şi nu am băgat de seamă. Lucrurile scad şi cresc, vremurile s-au mutat, aleargă umbra după umbră şi suspinul după suspin. Noi am rămas neschimbaţi ca Dragomirna...

Nu m-ai întrebat cine sunt, nici de unde vin. Ai ştiut în datina sufletului, ceea ce nu se cercetează şi nu se învaţă..." (Arghezi)

Cât despre noi, mă alătur la îndemnul vechiului poet, G. Sion:



"De ce limba strămoşească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărâna ce-o călcăm?

Limbă, ţară, vorbă sfântă
La strămoşi era.
Ei ar plânge în morminte
Când ne-ar asculta...

Al lor geniu ne şopteşte
Din mormânt mereu:
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!"



George BOGDAN