Există întrebări care bântuiesc neîncetat mintea emigrantului, cel puţin în primii ani după sosirea în Canada. A meritat plecarea? Care dintre ţări este simţită mai aproape de suflet? Unde e mai “acasă”? Trebuie să ne uităm rădăcinile pentru o mai bună integrare în noua ţară? Trebuie să ne rupem de România pentru a deveni mai “canadieni”? Cât din moştenirea românească transmitem copiilor?

Insist în a merge cât de des posibil în ţară şi de a menţine o legătură strânsă cu familia de acolo. Pentru mine, fiecare călătorie în România înseamnă amintiri, frustrări şi bucurii deopotrivă, şi redeşteaptă răspunsuri la întrebările de mai sus. Mi-e dor de România şi mi-e dragă, pentru ca în România mi-am lăsat rădăcinile. Familia mea e acolo, şi tot acolo sunt locurile în care au crescut amintiri, an de an. Partea de lume unde merg câteodată cu gândul, înainte de somn, în căutarea unei bucăţele de copilărie, e acolo. În România cea controversată şi bulversată de anii grei de comunism şi de cei ce au urmat după revoluţie. Canada este, într-adevăr, ţara pe care am ales-o ulterior, dar mi se pare nedrept să le comparăm cu gândul de a o identifica pe cea mai bună. Personal, atunci când mi-am luat traista în băţ şi am plecat în lume, mi-am promis că voi încerca să găsesc părţile bune şi într-o ţară şi în alta, şi voi trece cu vederea peste micile imperfecţiuni care nu fac decât să-mi amărască gândurile şi să creeze o nemulţumire perenă şi, foarte posibil, insolvabilă.

                Nu mă aştept să găsesc o ţară perfectă, nici aici şi nici în România. Nu mă aştept să găsesc România schimbată radical şi cu toate funcţionând perfect. Nu trebuie să aştept să găsesc în România ce mi se oferă aici sau invers. România este, e adevărat, o ţară a extremelor. E ţara cu spiritualitate creştină puternică care îmi îmbrăţişează sufletul într-un fel anume de câte ori merg acasă, şi la fel de mult este ţara în care praful şi gazele de eşapament şi replica tăioasă a câte unei vânzătoare mă fac să mă închid în casă şi să spun că m-am săturat. Dar o iau de la capăt, merg din nou pe străzile cu praf şi gaze de eşapament şi îmi spun că nu ar trebui să mă supere, pentru că aleg să mă uit la norii brăzdaţi de soarele sângeriu de apus, şi aleg să ascult clopotul bisericuţei de lemn din cartier sau şuieratul unui tren în depărtare.

                Consider că este datoria mea să îmi ajut copiii să iubească România, şi nu să o judece prin prisma omului care trăieşte într-o ţară unde comunismul nu a existat decât ca subiect de discuţie. Fără fals patriotism, vreau să le arăt copiilor mei că iubirea de ţară este mai mult decât ceea ce se vede la prima vedere. Le povestesc despre ţara copilăriei mele şi despre ţara în care trăiesc cei dragi nouă, ascultăm muzică românească şi le explic cuvinte şi expresii româneşti pe care încă nu le-au auzit. Jocurile de aici includ „plecări în România”, vacanţe la mare şi călătorii cu trenurile româneşti. Şi dacă îmi alint copiii în limba română, ar fi trist să nu iubesc ţara în care am auzit acele cuvinte de alint pentru prima dată. Şi mai trist chiar ar fi să nu-i învăţ să o iubească la rândul lor. Este la fel de mult datoria mea pe cât este dreptul lor de a cunoaşte şi iubi locul unde s-au născut părinţii lor, şi părinţii părinţilor lor.

                Dar aici? Este într-adevăr al doilea „acasă”? Pe măsură ce trece timpul, paşii copiilor mei, râsetele lor senine, şi căldura prieteniilor formate aici brodează amintiri preţioase în suflet. Încet, acest alt „acasă” se conturează nu agresiv, ci convingător. Am învăţat să trăim aici şi să ne bucurăm de ţara care ne-a adoptat şi pe care am adoptat-o la rândul nostru. Precum am spus, mulţumirea vine, printre altele, din faptul că alegem să nu vedem toate imperfecţiunile acestui nou „acasă”. Ştiu, întrebarea despre „acasă” va exista mereu în suflet. Şi câteodată voi avea sentimentul că nici aici, nici in România nu mă voi simţi perfect împlinită. Dar voi învăţa să accept viaţa aşa cum este şi să mă bucur de ceea ce ambele „acasă” au să îmi ofere. Şi dacă copiii mei vor învăţa să iubească şi să respecte ţara în care s-au născut, dar şi ţara în care li se află o parte din rădăcini, datorită nouă, părinţilor lor, mă voi considera împlinită.

                Emigrarea este rupere de toate, dar şi devenire. Nu vreau să mă ascund de durerea ruperii de ţara natală, şi tot aşa, nu vreau să mă opun a deveni ceea ce pot şi vreau să devin aici, în ţara adoptivă. Integritatea sufletească şi morală pe care vreau să le-o transmit copiilor mei este clădită din respectul pentru ambele ţări pe care le numesc, cu drag, „Acasă”.  

Daniela Ginta