Pare ciudat că poetul delicat, predispus spre melancolie, cu vocaţia de a binecuvânta împăcarea cu natura, cu semenii – să fie tocmai el ţinta unei respingeri. Pe neaşteptate s-a vorbit după moartea lui Rainer Maria Rilke despre un handicap în relaţiile sale cu cei apropiaţi. Dădea de bănuit şi faptul că zvonul de discreditare venea de la cineva care îl înconjurase altădată cu adoraţie. Uimirea a sporit când s-a aflat că porni-rea iconoclastă se îndrepta mai larg împotriva unei serii întregi de barzi, puşi brusc sub semnul cruzimii, al barbariei. Astfel şi Boris Paster-nak, recunoscut ca blajin, ros de scrupule morale, era prezentat în aceeaşi evocare ca un ins atrofiat, inapt pentru convieţuirea umană. Îşi permitea să enunţe severe caracterizări o femeie, adeptă devotată odinioară a lor, care îi apreciase superlativ pe amândoi şi îi iubise cu patimă pură şi absolută. Ostentativ, Marina Ţvetaieva, tânara care era şi ea un talent liric excepţional, mărturisise că le urmase cu pietate modelul de inspiraţie şi se formase sub îndrumarea lor. Îşi aroga meritul că apără o simbioză care unea pe vecie autorii refractari oricărei nivelări. De ce atunci brusca modificare de percepţie? Şocanta declaraţie ulterioară a fost descoperită într-o scrisoare din octombrie 1935, com-pusă de Ţvetaieva la aproape zece ani după dramatica intersecţie a celor trei destine. Protagoniştii alcătuiau un triunghi de grandoare şi de prăbuşire. Vârful triunghiului era întruchipat de un rapsod intrat în legendă. Rilke împlinise în acel răstimp 51 de ani şi în decembrie 1926, în plină glorie, va ieşi de pe scena vieţii, biruit de o boală nemiloasă. Celălalt, Pasternak, rivalul, camaradul de suferinţă, atras irezistibil de aceeaşi muză, era cu două decenii mai tânăr. Al treilea element al troicei, femeia fatală, era o jună aspirantă la faima literară, care abia se lansase pe firmamentul liricii ruse şi europene. Ea nota în misive că are aproape aceeaşi vârstă ca Pasternak. Ca repere geografice şi ca menta-litate erau despărţiţi de bariere de netrecut.

Deschiderea spre celălalt

Cum s-au interferat totuşi traiectoriile lor ? Primul, Rilke se socotea el însuşi un pelerin, animat de setea de a înghiţi spaţiile, nu poposea mai multă vreme într-un loc, era găzduit cu schimbul de prieteni aristocraţi în castele şi reşedinţe distinse, în Elveţia, Franţa sau Germania. Fusese căsătorit, avea o fiică, dar după primul an de mariaj părăsise căminul conjugal, preferase solitudinea şi deplasarea perpetuă. Şi Paster-nak era însurat, înjghebase o familie, afirma că îşi respectă nevasta, dar nu era însă în stare să-şi reprime pasiunea stârnită de Marina Ţve-taieva. Locuia la Moscova, ca un prizonier de lux al ordinei de stat sovietice, cenzurat si îngrădit, supravegheat din imediata vecinătate şi de la distanţă. Ţvetaieva optase pentru rămânerea în exil, departe de patrie, în mediul emigraţiei albe. Soţul, Serghei Efron, atrăgea atenţia ca un bărbat chipeş, ofiţer în armata ţarului. Au crescut împreună doi copii. Marina jura că îi e credincioasă pentru totdeauna, nu-l va aban-dona nicicând. Nu socotea însă o impietate afinitatea ei pentru Pasternak şi aproape simultan pentru Rilke. De la o spovedanie între iniţiaţi ai inspiraţiei se ajunsese la o dezlănţuire a simţurilor până la paroxism. Persistau mai multe componente paradoxale în această declanşare. În acel an, 1926, când s-a cristalizat dorinţa lor imperioasă de a fi împreună, ei nu au ştiut cu limpezime cum arată fiecare la faţă, vulcanica erupţie era întreţinută doar de corespondenţă şi de descrierile ami-cilor. Scrisorile îşi croiau drum printr-un labirint, Pasternak a fost constrâns adesea să ascundă textul unor mesaje, ele îi parvenau cu chinui-toare amânări, cu crâmpee şterse sau mutilate. El nu-l văzuse pe Rilke decât odată, mai era copil, la vârsta de zece ani. Într-o gară din Rusia – Kursk - i-a fost recomandat călătorului străin care efectua un voiaj în stepă. A fost năucit pur şi simplu, când după un sfert de veac de eclipsă, s-a difuzat ştirea că lui Rilke îi plăcuseră unele versuri ale sale. Era o chemare din altă lume, care purta amprenta unui zeu al liricii şi el a exclamat euforic că « e citit în ceruri ». Marina Ţvetaieva nu l-a întâlnit niciodată pe trubadurul renumit de care se care se sim-ţise legată irezistibil după lectura unor cărţi, pentru ea de căpătâi. Preparând împreună cu Pasternak pelerinajul la Rilke, fuseseră sec infor-maţi că poetul a decedat, răpit de maladia care se infiltrase pe căi invizibile, misterioase. Cu Ţvetaieva, Pasternak conversase rar în anii pre-cedenţi când li se încrucişaseră paşii la câte un seminar internaţional consacrat literaturii. Iubirea lor a ţâşnit mai târziu, tot după semnalarea unor versuri în gazetele exilului. În anul de graţie 1926, n-au avut ocazia să se confrunte direct. Romantic, mistuit de o flacără, Pasternak i-a cerut femeii un răspuns clar: să ia decizia de a sfărâma pe loc propriul cămin sau să tărăgăneze deznodământul încă un an, până va fi terminat unele proiecte de creaţie. Voia să obţină încuviinţarea Marinei pentru gestul de ruptură şi totodată s-o cruţe pe Jenia, soţia lui, o fiinţă « impetuoasă, nervoasă, răsfăţată », avertiza el. Ea era ameninţată să se piardă cu totul odată cu despărţirea. De Rilke, Pasternak era subjugat. Ajunge să scrie Marinei: « Acum iubesc totul, pe tine, pe el, propria mea dragoste ». Se teme că ea nu-l iubeşte destul (pe Rilke). Neliniştea sa nu era iscată atât de prezenţa rivalului în preajma Marinei (anunţul că se vor întâlni curând), cât de posibilitatea ca femeia să se poarte mai rece cu concurentul său. Simţăminte neobişnuite, expresia unei mo-rale care sfida canonul comun. Remarca inopinată despre fondul de monstruozitate detectat la ambii pretendenţi fusese transcrisă de Ţvetaieva într-o epistolă, după îngheţarea patimei. Ea reflectase asupra divagaţiilor afectului, dar punctul de declic fusese probabil decepţia ei din pricina lipsei de statorni-cie a lui Pasternak. La vestea că acesta intenţionează să se recăsătorească, a fost invadată de ciudă. Îl judeca de astă dată fără milă şi nu mai avea importanţă circumstanţa că în alte prilejuri din trecut repetase că prietenul ei deţine un grad de sfinţenie, e un fenomen al naturii, un stejar falnic. Pe atunci îi scria: «Te iubesc. Piaţa, cărucioarele trase de măgari, Rilke, totul, toate sunt în tine în râul tău uriaş. Mi-e atât de dor de tine. » sau « Boris, trăiesc cu tine, dimineaţa şi noaptea, trezindu-mă cu tine, culcându-mă cu tine, sunt gata să mă năpustesc. Niciodată de acum înainte n-aş putea înceta să te iubesc. Tu eşti unicul meu cer legiuit». Faţă de Marina, Pasternak nu se jena, îşi înfăţişa slăbiciunile, naivitatea, amintea stângăciile în contact cu sexul slab, nematuritatea lui. «Linişteşte-te iubita mea, te iubesc fără margini, te iubesc nebu-neşte». Se socoteşte ca un supus, are râvna de a fi ghidat, de a creşte în maturitatea afectivă: « Nu mi-o lua înainte. Sunt atât de rămas în urmă. Şapte ani am fost un cadavru moral.». Ea e tare, autoritară, sigură de sine, îl poate conduce şi pe el pe jumătate copil. Acesta era omul care îi va insufla după zece ani revolta că e un monstru. Şi pe Rilke îl preţuise înainte ca pe un idol ce pretinde veneraţie. De la el a preluat metafora care sintetiza atracţia dintre ei (bătaie de aripi). «Wir rühren uns. Womit? Mit Flügelschlägen.» (Noi ne atingem. Cum? Prin fluturare de aripi.). Era un erotism înfrânat, concentrat în gesturi diafane, totuşi de o intensitate maximă, oprit la poarta dezmăţului. Sila ei faţă de impurităţile trupului face ca delirul sentimental să evite obscenul şi perversul şi totuşi sugerează felul în care patologicul chemării nutreşte o altfel de etică, o altfel de artă.

Reversul medaliei

Înscrise în acest grafic, frazele din 1935 sună buimăcitor: «Despre tine. Tu nu poţi fi judecat ca un om, întrucât atunci ar trebui să fii considerat un monstru.». Ce a trezit indignarea ei? Ea reacţiona tardiv la împrejurarea că Pasternak făcuse o călătorie pe ruta Moscova-Paris şi nu coborâse din tren într-un oraş din Germania unde se găseau părinţii săi, pe care nu-i mai vizitase de 12 ani. «Aici se află o limită a înţelegerii mele, a înţelegerii noastre, a înţelegerii omeneşti – ea este opusul ». Despre dânsa susţinea că n-ar fi rezistat tentaţiei, chiar « dacă s-ar teme la fel, s-ar bucura la fel de puţin ». Ce ar fi întreprins? « Ar fi luat trenul în spinare ». Se înscrie pe sine în tabăra indivizilor obişnuiţi, cei normali, deşi a fost mustrată pentru accese de indiferenţă. « Toţi cei apropiaţi mie, şi n-au fost puţini la număr, s-au dovedit mai blânzi decât mine ». Imputarea cea mai dureroasă i-a parvenit de la marele prieten: « Chiar Rilke mi-a scris : Du hast recht, aber Du bist hart. » (Ai dreptate, dar eşti aspră.). Ea însă nu vrea să fie înrolată în oastea privilegiată. Aparenta ei duritate a fost doar « o formă, un contur al esenţei, o frontieră necesară autoprotecţiei ». Faţă de cine? « Faţă de blândeţea voastră, a lui Rilke, Marcel Proust, Boris Pasternak ». În privinţa sa, conchide că nu poate păstra ritmul, nu ţine pasul. « Printre voi - nu oameni - eu eram doar un om ». Ţvetaieva se plânge că ei şi-au retras mâna ocrotitoare în ultima secundă, lăsând-o singură, surprinsă de propria omenie. Nu puteau altfel, vor ispăşi greşeala, păcatul. E adevărat că « stirpea lor se arată superioară ». Şi iar o pune pe gânduri constatarea că Rilke murise fără să-şi cheme soţia, fiica, mama la patul de agonie. « Şi cu toţii l-au iubit ». Ea , Ţvetaieva, nu se compară cu cei aleşi pentru alte misiuni. Care era rostul ei? De di-mineaţă până seara era confiscată de treburile casei, făcea cumpărături, mătura, se îngrijea de curăţenie. Trăia cu picioarele pe pământ. Se consolase cu menirea care i se atribuise. « Toată viaţa am dus câte un copil de mână ». Şi rechizitoriul continuă: « Despre tandreţea voastră. Prin ea voi vă răscumpăraţi – astupaţi găurile rănilor de voi provocate ». Nu poate fi păcălită de spectacolul mai degrabă ipocrit. Politicoşi, bine crescuţi, ei plecau fără să trântească uşa, ca să nu pericliteze universul lor, al creaţiei, al egoismului artei. Zadarnic se străduiau să se derobeze. Din rânduri răzbate un resentiment. Ţvetaieva doreşte o revanşă. Recu-noaşte rangul pe care îl ocupă aceşti neoameni în ierarhia valorilor, reclamă însă lipsa de echitate. În realitate, năduful se îndreaptă contra bărbatului pe care l-a iubit cu ardoare şi căruia i-a păstrat credinţă. Din prisma ei de evaluare s-a simţit tratată neloial. Ca să dovedească injustiţia trăită, Ţvetaieva oferă şi alte exemple. Nu altfel s-au petrecut lucrurile în numeroase episoade celebre, pretinde ea. Ciocnindu-se de stânci, aceeaşi soartă i-a pândit şi pe alţii. « Schumann a uitat că avea copii, le-a uitat numărul, le-a uitat numele.».«Goethe nu s-a dus la înmormântarea lui Schiller, nu şi-a vizitat mama la Frankfurt şapte ani, menajându-se pentru al Doilea Faust sau pentru altceva.». Totuşi, atenţie! «A avut curajul la 74 de ani să se îndrăgostească, şi a hotărât să se însoare, nu s-a mai menajat.». De ce? «În acest domeniu voi sunteţi risipitori… şi Rilke ar fi venit la mine să mă iubescă pentru ultima oară.». Ţvetaieva dibuie pricina. «Fiindcă de nu-omenescul în sine (dummnezeiescul în sine) voi vă lecuiţi precum câinii care-şi ling rănile cu ce-i mai simplu – dragostea.». E pregătită să identifice calvarul, căci nu e urmărit un abuz sau o răsplată. «Şi tocmai pentru asta, fusese nevoie de acea ucigătoare peste măsură singurătate.». Rilke i-a zugrăvit nevoia sa de izolare totală, de a nu înregistra luni de zile nici un sunet, pe retină nici o siluetă: o acumulare care va produce roade după aceea, prin năvala din adâncuri. Numai sexul mai putea întrerupe stereotipia, scoţându-i din matca indiferenţei pentru lume. Desigur, în sinea ei, Ţvetaieva pricepe me-canismul de sublimare. Ea însăşi sub altă zodie l-a pus în aplicare. În tabelul ei de virtuţi nu intra puritatea monogamiei convenţionale. Ştia că nu-şi trădează nici soţul, nici copiii, deşi se dăruia altora şi a propus lui Pasternak şi lui Rilke o încălcare a tuturor opreliştilor («Fideli-tatea ca permanentă expresie e de neînţeles, îmi e străină.»). Datoria conjugală nu contravine revărsării afectului. Ea nu recunoaşte limit-ările şi de aceea înregistrează criza de moralitate care îl răvăşeşte pe Pasternak cu condescendentă ironie. Pentru cei blânzi extazul, gelozia, autosancţiunea au alte dimensiuni. În confesiunea ei transmite o filosofie a existenţei descotorosită de banal şi prejudecată. Tocmai dânsa, liberă în efuziuni, şi-a însoţit bărbatul în toate peripeţiile, în exil, în sărăcie, în naiva revenire pe pământul Rusiei. Cutremurată de moartea prin execuţie a lui Serghei, de aruncarea în temniţă a fiicei, ea a rătăcit în convoaiele de evacuare ale războiului şi a sfârşit prin a se spânzura. În accesul ei de decepţie (scrisoarea din octombrie 1935) nu-şi reţine nedumerirea în faţa inconsecvenţei lui Pasternak. Renunţă la gene-rozitate, rosteşte cuvinte usturătoare, alunecă în trivial. Îi proroceşte că noua cucerire va fi «ultima remorcă». Îl contemplă de sus, ca să-l descalifice «Numai sexul vă face om, nici măcar paternitatea». Îi adresează un îndemn: «De aceea, ţine-te de frumoasa ta.». Contra cui asmute ea câinii? Presimte lucid că e nevoie de o corectură la sentinţa dată, deoarece ei, cei din stirpea superioară nu sunt ni-ci cinici, nici nepăsători. Momentele lor de monstruozitate nu sunt o constantă, sunt compensate de o risipă de bunătate şi autosacrificiu. Criteriile după care dezvăluie la fiecare din ei doza de ferocitate nu rezistă la o investigaţie mai strictă. Uitucul Schumann fusese atins de o maladie, trecuse prin faze de recluziune. Căutase întunericul şi ştergerea memoriei, probabil ca moduri de eschivare programate din naştere. La Paris, în 1934, Pasternak sosise bolnav, hărţuit de o insomnie rebelă, era crispat probabil din pricina jocului pe care era constrâns să-l ducă până la capăt. E de presupus că i s-au dat instrucţiuni cum să se comporte cu colegii din exil, secrete pe care nu le putea destăinui nici Marinei, nici soţului ei, cu care comunicase relaxat, sfidând consemnul. Fusese desemnat de Stalin să reprezinte ţara şi să reteze ostilitatea presei străine. Dictatorul îl proteja în felul lui capricios, ţinându-l sub teroare. Împreună cu Babel, Pasternak ţinea locul lui Gorki, împiedi-cat să părăsească teritoriul Rusiei. Ei umpleau golul lăsat la vârf, prin dispariţia lui Esenin şi Maiakovski. Venind să-l întâmpine la gară ( Pasternak nu suporta avionul ) Malraux s-a mirat că e îmbrăcat doar cu o rubaşcă şi i-a împrumutat un costum pentru congres. Oaspetele a luat cuvântul, dar a prezentat un discurs de lunatec. N-a abordat tema antifascistă, care era obiectul lucrărilor ci a perorat despre inspiraţia campestră şi seninătatea ogoarelor. Poezia s-a rătăcit în tranşee, nu a nimerit cadenţa potrivită. Fără această lacună creaţia ar fi fost poate văduvită, adaugă el ironic. Mai departe:

Ceea ce rămâne

Cum au fost târâţi în vârtej, sub ce stea s-au înrolat, cât a durat confruntarea lor uimitoare cu alţii şi cu ei înşişi – despre aceste feţe ale pribegiei şi nostalgiei relatează un volum apărut recent în româneşte: Roman epistolar-1926, îngrijit de Ion şi Janina Ianoşi. Este un document extraordinar despre scânteia geniului, ispitele amorului, tentaţia absolutului. Fusese o încercare de a dispune liber de setea de armonie umană, depăşind boli, infirmităţi, căderi ale instinctului de conservare, restricţii ale epocii. Cei doi autori au selectat corespondenţa, au descifrat competent traseele, neocolind mistere ale vieţii şi ale creaţiei. Reiese că e antiuman şi antiutopic sistemul care a înlesnit deportările, persecuţiile, uciderea sentimentului. Faptele vor culmina cu împiedicarea luării în primire a Premiului Nobel acordat lui Pasternak pentru Doctor Jivago. Suntem martorii unei descinderi. Pătrundem într-un continent încă neumblat, o aventură de pionieri exersaţi în cutreierarea labirintului spiritului. Ei nu leapădă fiorul descoperirii şi nu resimt corvoada impusă de orgoliu, de ruşine, de atingerea păcatului. Toţi trei se socotesc slobozi, o libertate în sensul riscului, dar fără pofta de a sfida, de a provoca senzaţia. Exhibiţionismul le e străin. E o experienţă limită, luminată de dragoste. Extrag în fugă câteva din notaţiile răsfirate pe tot parcursul corespondenţei la care s-ar putea anexa multe altele: - despre reîntoarcerea la «şcoală» a lui Rilke: după germana pe care o exploatase până la saţietate, a simţit necesitatea de a fi din nou elev, cum deduce Ţvetaieva, de a suferi din nou cazna întretăierii cuvintelor, verificării proprietăţilor, de aceea ultimul volum Livezi e scris în întregime în franceză. - despre recăderile ciclice ale poetului şi rostul unei psihanalize (se destramă vraja elaborării?). Rilke a ezitat, sprijinit şi de Lou Andreas Salome. Tezele iubitei din tinereţe care-l acompaniase în Rusia şi se specializase în Freud tratau despre narcisismul literar şi «greva celor trei orificii» . - despre suspectarea trupului la Ţvetaieva, lipsa de încredere în simţuri, pledoaria pentru un erotism maxim concentrat asupra unui singur segment, mereu reinventat. - despre ineficienţa geloziei, promovat de Ţvetaieva, care nu suportă restrângerea, acordă sentimentului autonomie absolută, fără să zdruncine căsnicia cu Serghei. În mod bizar devine geloasă când Jenia, soţia lui Pasternak, trebuie să se mute în afara Rusiei ( «două străinătăţi» nu accept, nu admite pentru Pasternak bipolaritatea, centrele duble de preocupare în Europa, în schimb nu protestează la viaţa lui obişnuită conjugală dusă la Moscova. ) - despre interpretarea liricii, superbe oaze teoretice, observaţii pătrunzătoare cu privire la poemul Locotenentul Schmidt, rezerve expuse sincer faţă de un prieten şi apoi replica acestuia, care justifică reprimarea hiperbolizării. Întreg volumul e un amestec de inteligenţă, exaltare, pledoarie pentru plenitudine, pentru a simţi altceva, un nou alfabet al dragostei şi al înălţării spiritului. Nimănui nu i se sugerează supunerea la codul moral în vigoare; el e adaptat unor anumite spirite, unice, deschise experimentului. O scurtă remarcă finală: ceea ce spune Ţvetaieva cu duritatea respingerii poate fi receptat şi invers. Depinde de context, de accent, de curgerea frazei. Bunăoară când afirmă că ea este rea. «Ce-am simţit eu? Remuşcări? Nu. Niciodată. Pentru nimic. Nu pot să mă împart». În ultimă instanţă se observă în pledoaria ei şi zvârcolirea unei femei, o biată naufragiată a istoriei şi a limitelor experienţei umane.

S.Damian