DESPRE ÎNVIERE - CA UN MIRACOL

DESPRE ÎNVIERE - CA UN MIRACOL

Hristos a înviat!

Ca de obicei, odată cu primăvara, odată cu izbucnirea reconfortantă de verde crud a naturii, odată cu trilul nebunatic al păsărelelor revenite pe coasta însorită a Vancouverului spre a ne trezi din hibernare, odată cu revărsarea de albastru curat şi proaspăt pe boltă, au sosit şi au trecut frumoasele şi sfintele Sărbători ale Paştilor.

Sărbători pe care le-am petrecut şi le-am cinstit cum ne-am priceput mai bine. Unii din noi s-au pregătit prin post, rugăciune şi o încercare de introspecţie şi analiză interioară spre a vedea când, cum şi unde greşim atunci când greşim, ce şi cum trebuie să facem pentru a nu mai repeta aceleaşi greşeli şi ce am învăţat din greşelile pe care l-am făcut, cu sau fără voia noastră, cu sau fără intenţie, cu sau fără ură şi invidie.

Bineînţeles că fiecare dintre noi avem păcatele noastre. Unele mai mari, altele mai mici, unele sesizabile, altele pe care nici nu le conştientizăm. Ce este important este să încercăm să fim o persoană mai bună mâine decât cea care suntem astăzi. Este un lucru atât de simplu şi totuşi atât de complicat.

Sărbătorile Paştilor sunt sărbători de reculegere, de pioşenie şi rugăciune. Sunt sărbători frumoase, sunt sărbători de suflet, sunt timp magic în care ne aşezăm sufletul pe tavă şi îl dăruim cu dezinvoltură celor care au nevoie de el. Spre deosebire de Sărbătorile Crăciunului - caracterizate numai prin colind, bucurie, împlinire şi lumină spirituală - Sărbătorile Paştilor sunt sărbători de patimă, de reculegere interioara, de analiză şi de hotărâre. Sunt sărbători de suferinţă şi de bucurie. Înclinăm capul şi îngenunchem în faţa suferinţelor prin care a trecut Iisus spre a ne mântui pe noi, cei păcătoşi, şi totodată ne bucurăm şi cinstim învierea Sa dintre morţi.

Cei care au uitat sau au nevoie de o reîmprospătare a cunoştinţelor referitoare la patimile lui Iisus din săptămâna de dinainte de Paşti, le recomand cu drag să vizioneze filmul „Ţhe Passion of The Christ" despre care s-a şi scris în revista noastră. Este un film de artă, un film de cultură, un film de realitate dureroasă şi impunătoare totodată. Este o dramă a omului în faţa omului. Este un film ca o rugăciune, ca o mântuire...

Învierea este bineînţeles un miracol. Un miracol al vieţii. Un triumf al vieţii în faţa morţii. Pot învia doar cei care ştiu să moară. „Nu-i una leu să mori, ori câine-nlănţuit" spune un proverb. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi mor împovăraţi de greutatea unui lanţ ce ajunge sa ne împiedice până şi cea mică mişcare. Un lanţ al păcatelor, un lanţ al neştiinţei, un lanţ al necredinţei, un lanţ al ignoranţei, al urii, al indiferenţei, al avariţiei materiale în dauna celei spirituale...

Învierea se manifestă an de an şi în natură, ca o lecţie pe care Dumnezeu ne-o trimite în mod regulat, spre a ne convinge - daca mai este cazul - că se poate. Că învierea există. Că nimic nu moare cu adevărat pe această lume, ca totul este o continuă transformare, un continuu ciclu, fără de început şi fără de sfârşit. Acesta este miracolul vieţii: să ştii că eşti nemuritor. Şi să-ţi trăieşti viaţa ca un nemuritor. Cu fruntea sus şi cu curajul de a-ţi privi atât prietenul cât şi duşmanul în ochi.

Învierea metaforică se produce în viaţa noastră în fiecare zi. Trezirea din somn este de fapt o mica înviere. Este o revenire la viaţa cotidiană, normală, după ce, pe timpul nopţii, sufletele noastre călătoresc hai-hui în lumi şi planuri de existenţă neştiute. Deşi ne trezim fizic zilnic, cei mai mulţi dintre noi continuăm să trăim într-o perpetuă stare de somnolenţă, de robotizare. Zilnic desfăşurăm aceleaşi activităţi, cu aceeaşi frecvenţă şi devotament, zilnic trecem prin aceleaşi situaţii, întâlnim aceleaşi persoane, purtăm aceleaşi discuţii care, din păcate, nu ne îmbogăţesc cu nimic, nu ne ajută cu nimic pe drumul evoluţiei noastre spirituale. Poate doar ne mai îngroaşă puţin contul bancar, fapt care - în mod bizar - ne bucură enorm de mult.

Dar dincolo de asta? Ce este dincolo de zidul ignoranţei şi minciunii în care trăim? În afară de computer şi de televizor - care ne ocupă cea mai mare parte din timpul liber, care, din păcate devine din ce în ce mai puţin - câţi dintre noi sunt cei care îşi  mai hrănesc şi sufletul? Câţi mai citesc şi o carte? Câţi mai văd o piesă de teatru? Câţi mai ies să bată munţii în lung şi-n lat spre a fi cu puţin mai aproape de Dumnezeu? Câţi renunţă la comoda plimbare cu maşina în schimbul unei relaxante şi învigorante plimbări pe jos? Câţi dintre dumneavoastră aţi mai admirat recent Luna, fie şi de pe spaţiul îngust al balconului, avându-vă soţia sau iubita strâns în braţe şi savurând o cană de ceai fierbinte sau vin fiert? Câţi v-aţi rugat măcar dimineaţa, seara şi înainte de fiecare masă Dumnezeului dumneavoastră personal, aşa cum îl intuiţi şi-l simţiţi aproape de sufletul vostru?

Sunt întrebări pe care nu dorim să ni le punem. Sunt întrebări incomode de care ne ferim. Ne ascundem, dar nu ştim că de fapt ne ascundem de noi înşine. Ne minţim pe noi înşine. Refuzăm învierea. Până când? Până când vom învăţa lecţia. Mâine va fi poate prea târziu.

Să aveţi o primăvară frumoasă, cu arome de împliniri şi bucurie sufletească.