Mă găseam ca de obicei într-o cafenea parcurgând cu privirea ziarele de dimineaţă, înregistrând vag zgomotul de voci din jur. Era iar micul adăpost, înălţat în mijlocul tumultului la Heidelberg ca şi la Bucureşti. Întreţineam astfel convingerea (poate mai degrabă o iluzie) că iau contact direct cu evenimentele zilei şi că păstrez netulburat un ritual de lectură şi de reflecţie. O strategie pentru a salva măcar o linie de plutire, o amăgire a mea. La ce lucram? Tocmai adunam o culegere de eseuri, pornind de la mitul lui Icar şi versiunea modernă a zborului în vid, întruchipată în romanele lui Kafka. Aici s-a pierdut sensul cutezător, rostogolirea a devenit cădere în anonimat. Tot ce era compensatoriu, de pildă mândria că în ciuda eşecului gestul îndrăzneţ a fost săvârşit, dispare. Predomină umilinţa şi ruşinea, înfrângerea e nespectaculoasă (“ca un câine”, îşi etichetează K. propria execuţie). Dacă tema căderii are şi o componentă iudaică duc analiza spre o consecinţă logică. În Procesul şi în Castelul, dincolo de motivul general al antagonismului dintre călău şi victimă, transpare previziunea unui univers concentraţionar. La o inspectare mai atentă se observă că personajul K. gândeşte şi simte ca un evreu, acceptă până la urmă ca i s-a rezervat rolul de jertfă, că e un client al veşnicei persecuţii. În raport cu celelalte categorii înjosite, membrii confreriei iudaice au fost selectaţi aprioric ca obiect al batjocorii, şi erau din naştere indezirabili, nu puteau, oricâtă înţelepciune şi voinţă ar fi avut să suplinească un handicap, o inferioritate. Prin această precizare (componenta iudaică ) nu se anulează deloc semnificaţia de universalitate. În măsura în care extindem tabloul, descoperim dincolo de conturul social istoric o sfâşiere specifică evreului, prizonier al unei tradiţii de sclavie în societate, aruncat într-o reţea de prejudecăţi şi superstiţii moştenite. Personajul K. e convocat în faţa unui tribunal şi chiar dacă acţionează la început nedumerit, agasat, vindicativ, înţelege, lovindu-se de un zid, ca nu poate ocoli deznodământul. Nu e vorba doar de imixtiunea care i-a răvăşit traiul, de care nu se poate apăra. Deducem că ideea de captivitate la Kafka nu depinde exclusiv de constrângerea exterioară. Eroul nu se descurcă într-un desiş de prescripţii care reglează conduita etniei sale. Cum am sugerat, el ştie că nu va fi acceptat dacă nu va exercita o meserie concretă, activă, productivă, care foloseşte şi obştei, dacă nu va întemeia o familie, dacă nu se va conforma normelor de perpetuare a speciei, adică să dovedească că are aptitudini sexuale, că poate educa şi copii ca un tată, că întreţine o mică celulă pe care se bizuie colectivitatea. E conştient că nu poate trece examenul. De aci teama că la judecată va ieşi la iveală randamentul scăzut, în fond neputinţa de a juca rolul care i s-a hărăzit. Cu cât e mai convins că se va prezenta deficitar, cu atât va creşte angoasa în faţa legii. Cu toate că tâlcul ei a fost uitat, ea funcţionează în gol implacabil, roata se învârte ca un automatism. E o intuiţie extraordinară pe care romanele lui Kafka o ilustrează. Legea deţine supremaţia, în pofida faptului că e caducă, că s-a şters din memorie rostul ei, că vine în contrazicere cu raţiunea. Norma de îndeplinit, fie ea oarbă şi inutilă, nu poate fi micşorată, cruzimea pedepsei e pe măsura abaterii comise. Câte ocoluri în purtarea lui K.! Este el un bun enoriaş? Se duce constant la sinagogă? Are lângă el o femeie de care e ataşat prin căsătorie? Satisface obligaţiile conjugale? E devotat unui ideal etnic, prin care să răspundă generozităţii pe care i-o arată colectivitatea? Ar fi în stare de sacrificiu, de fanatism pentru conservarea parcelei în care a cunoscut lumina zilei? Sunt întrebări care-l apasă, prezenţa lor îi sporeşte simţământul că e culpabil. Chiar dacă vina nu îi este clară (se plânge mereu că nu a greşit cu nimic) el bănuie că ea există difuz şi că ţine şi de apartenenţa sa la o categorie umană distinctă. Tragicul la Kafka rezidă şi în definirea existenţială. Faptul că personajul e membru al unei comunităţi cu datinile şi veleităţile ei, nu diminuează ci întăreşte proiecţia în universalitate. Aşadar modelul kafkian îmi permite să ilustrez un raport între datorie şi libertate, amplificat la maximum în epoca totalitarismului, în bifurcarea de civilizaţie. Uzez de aceste distincţii ca să pot relua itinerarul meu personal. Unde am făcut un popas? Da, într-o cafenea la Heidelberg, unde repetam o îndeletnicire de fiecare zi: cititul ziarelor, strângerea de fişe pentru cercetări viitoare, transcrierea unor prime impresii. În fond era o retragere chiar în vacarm (discuţiile impersonale de la celelalte mese în cafeneaua animată). Retragere care îmi îngăduia concentrarea asupra unui ţinte. Sub semnul lui Kafka încerc să desluşesc itinerarul meu, marcat de o lume în tensiune, azvârlit în vârtej. Repet că lectura presei însemna o etapă în strategia de prevenire a primejdiilor. Mai erau, fireşte, şi alte forme de fortificare a zdiruilor, de multe ori amăgitoare. Am înţeles de foarte tânăr ca şi numeroşi alţi cetăţeni în condiţiile unei împresurări. Ce era voie şi ce era interzis? Întrebarea mi-a provocat multe nopţi albe fiindcă nu m-am simţit capabil să rup firul care mă ataşa de mediul din jur. Ruperea ar fi presuspus luptă deschisă, fără întoarcere şi nu mă consideram destul de valid să o desfăşor. Îmi dădeam seama că nu suport presiunea care se exercita, că nu pot conserva un echilibru, că voi capota. Lucram în domeniul culturii unde supravegherea ideologică era apăsătoare, ea nu tolera supape de relaxare şi orice pas greşit avea repercursiuni grele. Din această prismă, deprinderea de a răsfoi gazetele de dimineaţă echivala cu o primă măsura de precauţie. Ea nutrea iluzia că măcar pericolele de ordin general transpar la începutul unei zile în raza vederii, sub control, vigilenţa matinală nu mă scutea de efortul de a urmări cu aceeaşi încordare celelelalte solicitări, nu trebuia să fiu surprins nici la alte ore destins, făra un clopot de alarmă. Recunosc că se formase în mine un dispozitiv maladiv, voiam să scap de o spaimă, anticipând-o şi sforţarea profilactică mă împingea să mă scufund mai adânc în ea. Că întrunesc premisele unei victime – faptul l-am sesizat de timpuriu la mine. Corespund semnalmentelor tipice unui intelectual aflat în vizorul unui dictaturi. Ca să citesc şi să scriu, ocupaţii care defineau profilul meu de existenţă, trebuia să mă strădui să nu intru în fascicolul de lumină pe care-l mânuia cenzorul, să mă eschivez, să mă strecor, să nu las urme. Chiar după consumarea conflictului, fiindcă mă aflam slobod, izbăvit de ameninţări, crisparea spaimei se prelungea, persistenţa ei îmi arăta că eram mai departe vulnerabil. În plus se adăuga pentru mine sub aceeaşi stea a lui Kafka pecetea dependenţei de iudaism. Plasat fără a fi chestionat de dinainte în ipostaza de cărturar evreu, eram expus aprioric unei discriminări. Fusesem capturat de angrenaj, aderasem la o revoluţie care îmi acordase un scut în înfruntarea cu fascismul. Ura rasială contra mea şi a grupării din care făceam parte n-am putut-o elimina prin uitare şi absolvire, ea mi s-a întipărit în carne şi oase. Purtam recunoştinţă celui care a alungat nălucile. Când m-am dezmeticit, am priceput că mă mişcam, însă, într-o constelaţie falsă, că beneficiam de o pseudomântuire. Mă hotărâsem să supravieţuiesc, şi dacă nu izbuteam să mă revolt pe faţă, doream să mă retrag în umbră, să ocolesc adeziunile şi jurămintele solemne. Fusesem forţat să accept un transfer de identitate, un nou nume. Mi se explicase că în breasla scriitoricească recurgerea la un pseudomin e o practică răspândită. Apoi că pentru a servi o cultură, căreia mă devotasem, nu era recomandabil să accentuez diferenţa, să insist pe statutul de minoritar. Nu substituirea semnăturii m-a iritat, atribuiam prea puţină importanţă acestui aspect, cât tonul de desconsiderare la adresa unei categorii în societate. Nu tăgăduiesc că în faza primară m-am lăsat purtat de un elan naiv. De un păcat al simplificării şi al supunerii la dogme suferă debutul meu în critica literară. Un început ratat, o ruşine a falsului. Susţin, însă, că un instinct (al preţuirii valorilor?) m-a impiedicat să alunec în patima demolării, să atac talente meritabile, să persiflez intenţii generoase. M-am deşteptat totuşi repede şi deşi am continuat să fiu prudent, evitând să mă ciocnesc direct cu aparatul de comandă şi control, m-am silit să mă eliberez de sub lespedea scolasticii. Procesul desprinderii de o baricadă a coincis şi cu recristalizarea conştiinţei iudaice. Recitind texte mai vechi ale mele descopăr că am perseverat să fiu solidar cu destinul iudaic, estompând însă afirmarea legăturii directe de sânge. Tratam cu precădere subiecte inspirate de diaspora evreiască, persistam în subtext în partizanat. El era învăluit, un cititor neavizat putea cu greu citi direcţia pledoariei mele. Precizez că eram ataşat cu toată fiinţa culturii române, îi preţuiam virtuţile şi mă angajasem să-i pun în valoare capacităţile. Această fidelitate nu contravenea identităţii mele specifice de evreu, descoperisem căi de armonizare a preferinţelor. Ceva se cerea însă rectificat. Dacă în circumstanţele evocate am căutat să abat atenţia de la specificitatea mea iudaică, motivele de eschivare nu mai erau stringente. Sartre a demontat excelent procesul, prigoana celorlalţi îl constrâng pe evreu să se legitimeze, să stăruie aspra implicaţiei aparte. În ce priveşte textele mai vechi, la recitirea lor mi-am dat seama că o simplă notare a numelui celui în cauză, sau câteva detalii de încadrare în decor erau suficiente pentru a fixa natura demersului. Alteori operaţia de divulgare necesita un popas mai lung, în care aveam răgazul să mă refer la particularităţi ale stilului de existenţă a poporului evreu cu represiunile şi umilinţele îndurate. Nu mai eram dispus sa acopăr sub tăcere deposedări de drepturi care decurgeau din statutul de minoritar şi de tolerat. Eram dator în volumul pe care-l pregăteam să refuz însă orice fanatism, să dezvălui rătăcirile şi slăbiciunile celor care se considerau urmaşii lui Moise. Abuzurile şi îngustimea unor comportări nu trebuiau estompate. Este clar că pentru eseurile pe care le revizuiam, în exegeza asupra lui Paul Celan, bunăoară sau Isaac Babel, autori atât de diferiţi în tematică şi în valenţele biografice, materia în sine a operei revendica documentări în substratul iudaic. În arhitectura lirică a lui Celan au intrat factori de nuanţă confesivă. Împrejurările deportării, decesul în lagăr al părinţilor, autoreproşuri de care nu se voia absolvit că poartă o răspundere pentru pieirea lor şi impasul care a derivat din această dublă determinare. Deşi mânuia ca un expert mai multe idioame (franceza, rusa, româna, ebraica) totuşi nu putea compune versuri decât în limba pe care o poseda magistral, limba ucigaşilor. La celălalt, Babel, viermuiala, mirosul pătrunzător, umorul pe muchie de cuţit care îmbina amarul cu maliţia – aceste trăsături s-au materializat şi în uliţa de ghetto de la Odesa şi s-au impregnat în matricea epică. Nu mă abţin să avertizez şi aspra excesului invers. E o altă formă de exclusivism. Să dilaţi o singură dimensiune a conflictului, să minimalizezi toate celelalte părţi constitutive. Mi se pare o deformare să priveşti opoziţia dintre promotorul totalitarismului, fie el fascist sau comunist pe de o parte şi cel urgisit de soarta, pe de altă parte – numai în ecuaţia antisemit şi huligan. Exemplific această îngroşare arbitrară cu romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea. Scene care atestă buna cunoaştere a psihologiei victimei, aici un scriitor evreu, alternează cu construcţii univoce. Dacă epoca între cele două războaie e comprimată numai în opoziţia dintre Mihail Sebastian şi Nae Ionescu, semnatarul prefeţei De două mii de ani, o reducţie nefondată pe realitate, la fel perioada contemporană s-ar rezuma în esenţă prin reeditarea aceluiaşi conflict. Substitutul lui Sebastian ar fi chiar autorul romanului, înălţat în imaginarul plăsmuit de el ca un inamic public numărul unu, adversarul cel mai proeminent al regimului defunct, atotprezent în discuţii şi în dirijarea reprezentaţiei. E o autoamăgire (că scriitorul se zăreşte propulsat în centrul atenţiei) dar şi o sărăcire a peisajului uman, mult mai divers şi colorat, care nu poate fi circumscris într-un singur desen. Mă întorc însă iar la punctul de pornire. Eram instalat într-o cafenea la Heidelberg, frunzăream ziarele, conspectam un articol despre actualitatea mitului lui Icar. Mă interesa cum se modifică spirala odată cu inaugurarea altui timp istoric. Bizuindu-mă pe metafora utilizată de Kafka în Procesul am semnalat că Icar, îmboldit mereu sa refacă experimentul zborului în gol, nu mai degajă de data aceasta curaj şi spirit de aventură. I s-au tăiat aripile, e forţat să renunţe la orice orgoliu, să accepte sentinţa de condamnare la anonimat. Mă simt tentat să descriu câteva trasee ale umilirii eroului într-o epocă în care i se refuză gloria. Nu este însă, cum am spus, numai sesizarea primului strat, ciocnirea cu exteriorul. Pentru vina de a nu fi dus o existenţă normală, de a fi ignorat laturi primordiale ale vieţii, el este supus unei judecăţi. Eroul poate întâmpina verdictul ca pe o cale de ispăşire, un soi de răstignire care să-l absolve de strania culpă de a nu fi trăit firesc în rând cu ceilalţi. Este ceea ce se va petrece mai amplu şi mai pregnant în Procesul, unde lipsa de autenticitate a ocupatiei lui Joseph K. va avea consecinţe tragice. E frapant ca în registrul simbolic nuvela e adânc împregnată de mitologia iudaică. Vina, pedeapsa, tipul de judecată, modul de ispăşire – în toate aceste expresii ale raporturilor interumane în societate transpar conotaţii specifice destinului evreiesc. Nu mă refer doar la formele de suferinţă în epoca totalitarismului, care s-au răsfrânt în chip special în ghettourile evreieşti (izolare, executare a unor sancţiuni, ipostaza de umilitate, barbaria camerelor de gazare). Colonia penitenciară este şi o prefigurare a unui itinerar parcurs atât de concret mai târziu de neamul lui Moise. Dincolo de apropierea în planul labirintului social istoric, mai descoperim tâlcuri mai puţin concrete, care vizează metafizica existenţei (cum e interpretată în tradiţia filosofică iudaică familia, meseria, credinţa religioasă, sexualitatea). De aceea Kafka era atât de tulburat de propria nuvelă, el o considera un fragment al unei dureroase destăinuiri intime. Nu poţi evita normalitatea vieţii comune fără ca în cele din urmă greşeala să nu fie condamnată aspru, fenomen pe care îl analizează strălucit Marthe Robert în monografia consacrată lui Franz Kafka. Recurgând la o altă grilă de descifrare putem recepta, deci, dilema din Colonia penitenciară ca pe o metaforă existenţială. Aidoma marilor romane (Procesul, Castelul) eroul e tulburat de o dilemă, corpul în trebuinţele sale vitale se revoltă, face grevă, situaţie care divulgă în chip acut neputinţa spiritului. Numeroase interpretări s-au sprijinit pe o descripţie stringentă la acest nivel. La Heidelberg, am reţinut din experienţa universitară că profesorii de la germanistică pun accentul pe o extrapolare spre religie a simbolurilor kafkiene scotocind tâlcuri biblice sau din Kabbala. În ce mă priveşte, convins de argumentele cercetătoarei des citate, Marthe Robert, nu-l cataloghez pe autorul praghez afiliat credinţei mistice. Mai plauzibilă pare explicaţia că forajul lui în textele sfinte ar fi un exerciţiu superior de demonstraţie logică. Pe plan estetic, se reeditează ipoteza că legea veche îşi exercită înrâurirea, ca într-o deprindere automată. S-a pierdut însă motivaţia, deoarece a fost uitată necesitatea iniţială care a dus la promulgarea ei. Nu altfel ca în povestirea Prometeu se desfăşoară lucrurile în Colonia penitenciară. Prin urmare, mitul ca şi legea îşi prelungesc domnia în virtutea unei inerţii, nimeni nu mai e în posesia adevărului care justifică menţinerea autorităţii, ea continuă însă să fie zdrobitoare, chiar în pofida acestui deficit de fundamentare actuală. Reformulând dilema enunţată mai sus, şi în Colonia penitenciară, pe o dimensiune existenţială, se observă o scindare şi un decalaj, trupul nu îşi face datoria, e tratat cu dispreţ, umilitor şi pentru acest păcat sentinţa apare ca o repercursiune deloc arbitrară şi se răsfrânge devastator şi asupra domeniilor spiritului. Din toată opera lui (dar şi din biografie) se degajă senzaţia că normele morale, fie ele şi difuze în privinţa provenienţei lor, apasă cu o greutate colosală, stânjenind orice iniţiativă. Încă din adolescenţă, scriitorul praghez se ciocnise de atotprezenţa acestor porunci: să respecte convenţiile, să se încadreze într-o activitate constructivă şi, mai ales, să întemeieze o familie. Mediul pe care îl frecventa, casele evreieşti, asculta de o tradiţie şi cine nu putea duce la îndeplinire prescripţiile, putea să se considere de la sine exclus. Se observă astfel că opera lui Kafka, dincolo de rădăcinile universale este şi un produs al mentalităţii pur iudaice. La baza conflictului cu lumea stă, în proza lui Kafka, înstrăinarea de ambianţa imediată, percepută mai întâi ca o ratare, adică infirmitatea de a nu putea înfăptui ca toţi ceilalţi un imperativ care nu e supus discuţiei. Cu câtă invidie urmăreşte agrimensorul din Castelul, calmul şi siguranţa persoanelor din jur, care au intrat spontan în angrenaj, ştiu cum să procedeze, se descurcă, pe când el, deloc acomodat, greşeşte în cele mai simple demersuri! Ceea ce poate compensa deficitul de normalitate e legat de rătăciri şi de chinuri. Conceptul de asceză ca un remediu l-a preocupat pe Kafka, el căuta să-l aplice pe întreaga scară a comportării. Se lepăda de obiecte, era modest îmbrăcat, aproape nu se mai hrănea, iar în raporturile cu femeile practica un program de castitate. Nu-l inhiba doar căsnicia, panica în faţa angajării sentimentale avea mobiluri iraţionale, deşi el care supunea totul sfredelului logic, avansa mereu argumente în favoarea celibatului, răspunderea pe care o implica boala, lipsa unei profesii solide, ciudăţeniile sale de conduită. Nu ne lăsăm însă păcăliţi de aparenţe. Căci imensa cantitate de referinţe strânse de toţi biografii, fixaţi în deceniile din urmă asupra autorului praghez, a stabilit fără echivoc că în afară de Felice şi Milena - cu care s-a înjghebat o corespondenţă de o bogăţie spirituală unică - el a mai iubit şi alte femei, şi în câteva ocazii nu şi-a reţinut pornirile. Ba mai mult, în lunile dinainte de moarte, grav bolnav, atinsese pragul fericirii prin convieţuirea pe toate planurile cu Dora Dymant. Şi în Castelul, de pildă, actul sexual e înfăţişat cu o naturaleţe şi transparenţă care nu seamănă cu zbuciumul relevat în scrisori sau în jurnal. Într-unul din dialogurile cu Gustav Yanouch (Gespräche mit Kafka) scriitorul e întrebat de ce a aprobat tipărirea unor volume, printre care şi Colonia penitenciară, cu toate că nu ar fi vrut să le expună public (ele fiind "Zeugnisse der Einsamkeit" -mărturii ale singurătăţii). Momentul a mai fost evocat în aceste note, de astă dată nuanţez explicaţiile. La început, Kafka aruncă vina pe prieteni (Max Brod, Felix Weltsch) care îi smulg din mână tot ce a mâzgălit, dar apoi precizează că el e cel culpabil. "În realitate sunt deja atât de stricat şi impudic, că eu însumi contribui activ la publicarea acestor lucrări. Ca să scuz slăbiciunile mele, atribui o putere în plus mediului înconjurător, ceea ce nu corespunde faptelor. Aceasta este, fireşte, o înşelătorie. Sunt tocmai un jurist. De aceea nu mă pot dezlipi de rău." Care e partea de glumă şi de autoironie - în aceste mărturisiri - se poate specula. De la Max Brod încoace se insistă în caracterizarea prozei lui Kafka asupra religiozităţii şi a apartenenţei la iudaism. Chiar prietenul credincios, dar prea dominator în apărarea tezelor sale, o critică pe Marthe Robert pentru erezie (Max Brod: Franz Kafka, Glauben und Lehre - credinţă şi învăţătură la Franz Kafka). Controversa nu e încă elucidată. Dar însuşi Max Brod recunoaşte un adevăr fundamental: "Kafka nu iubea teoriile. El vorbea în imagini. Limbajul imaginilor era pentru el cea mai firească formă de exprimare". Aşadar, din nou literatura, în ultimă instanţă, ambiguă, nedemontabilă în totalitate - decide demersul kafkian. Cazna scrisului absoarbe şi celelalte chinuri, pentru că aici se concentrează miza jocului, speranţa că va recompensa prin operă toate privaţiunile. După o metaforă propusă de el, pe insula lui Robinson Crusoe, pustie şi austeră, se va înălţa pe o movilă un drapel, semnul lui de solidaritate către semeni. Cumulul de stigmatizări explică şi virulenţa dramei eroului (neputinţa de a se integra în colectivitate, boala, lipsa unei familii constituite de el, marginalizarea prin apartenenţa la iudaism, martiriul ca literat). Într-o scrisoare către Milena e comprimată plastic prigoana existenţială: "...că nu mi se dăruie nici o secundă liniştită, nimic nu mi se dăruie, totul trebuie cucerit, nu numai prezentul sau viitorul, dar şi trecutul, ceva ce fiecare ins a primit poate de la sine, şi asta trebuie eu să cuceresc şi este probabil cea mai anevoioasă muncă, se apleacă bunăoară pământul spre dreapta - nu ştiu dacă într-adevăr el se apleacă - trebuie să mă îndrept spre stânga ca să recuperez astfel trecutul". Nu ne îndoim că înclinaţia spre îndoială, spre despicarea firului în patru derivă şi din structura iudaică. În cărţi el anticipează destinul neamului, dar îi reproduce şi într-o oglindă modul de a fi. Pentru cititor opera lui Kafka e închisă, de aceea, cu mai multe lacăte. Şi mai survine un factor despre care am discutat prea puţin. Dincolo de obstacolele de natură tematică răsar şi cele care ţin de maniera scrisului. Cineva familiarizat cu decorul tradiţional al romanului va căuta zadarnic, în aceste coridoare ale aşteptării, personaje cu o psihologie structurată, angajate într-un conflict lesne de reconstituit, cu un deznodământ previzibil. Cu instinctul său de scriitor, de care se îndoia exasperant, dar care l-a însoţit fidel în temerarele descinderi, el a aruncat peste bord normele decretate odinioară. Nu mai contează aici antecedentele, fizionomia, trăsăturile temperamentale. Reduşi adesea la iniţiale, eroii şi-au pierdut identitatea, mândria vechiului roman. Pe plan literar un alt element reechilibrează deficitul. Teribila senzaţie de incertitudine care se degajă provine din tratarea fantasticului cu mijloacele realiste. Abundenţa amănuntului concret dă un aspect acut palpabil universului ireal care ia locul peisajului comun. Prin precizia descripţiei, fantasticul întretăiat cu banalul, până la confundare, instigă spaima existenţială şi revelaţia metafizică.

S.Damian