Nu te supăra frate...

Nu te supăra frate...

Nu te supăra, frate...

"Bucuria de a avea prieteni o am pur şi simplu pentru bucuria de a avea prieteni... " Nichita Stănescu

Am decis să abordez un subiect oarecum spinos, atât pentru cel care scrie, cât şi pentru cei care citesc: relaţiile interumane. Cred că fiecare din noi cunoaşte sau a auzit de jocul din copilărie "Nu te supăra, frate". Poate la fel de bine ştim că de cele mai multe ori totul se termina într-un fel oarecum războinic, contrar regulilor jocului. Cât de asemănătoare sunt situaţiile pe care le întâlnim azi, ca adulţi! Am făcut apel de nenumărate ori la toleranţă şi nici acum nu voi face excepţie. De ce? Pentru că acest concept abundă atunci când se discută despre oameni. Omul, intolerant cum îl ştim, de cele mai multe ori, îşi trăieşte viaţa de zi cu zi căutând toleranţa. Fiecare din noi, în mica-i lume învăluită în lumea din jur, uriaşă şi prea puţin senzitivă, căutăm acel zâmbet care ne asigură că totul va fi bine, că lucrurile se remediază cumva, că încă avem timp să ajungem acolo unde ne­am propus, chiar cu poticnelile de rigoare.

Unul dintre primele sentimente care izvorăşte din mintea omului confruntat (şi confruntare aici nu are neapărat conotaţie negativă) cu alţi semeni, este sentimentul de suspiciune. întoarcem capul şi ne trezim cu ochii unui necunoscut fixaşi asupra noastră; prima reacţie este să ne întrebăm "De ce? Ce fel de intenţii are? Cu siguranţă nu e ceva bun"... Pe de altă parte, un copil, neobişnuit încă cu abordarea "matură" a relaţiilor interumane, ar zâmbi. Suspiciunea faşă de oamenii pe care nu-i cunoaştem, suspiciunea mai ales faţă de cei pe care-i cunoaştem, deschide calea altor sentimente negative.

Ne-am obişnuit, prin conjunctura faptelor care ne modelează existenţa, să ne "apărăm" de cei din jur. Intenţiile celor din jur pot fi departe de a ne cauza rău, fizic sau mental, dar mecanismele de apărare sunt mereu active. Critica, necesară şi utilă progresului în orice domeniu, reprezintă de cele mai multe ori o declaraţie de război. Avem convingerea solidă că lauda, chiar şi mai puţin meritată, poate crea o prietenie adevărată. încercăm să ne "construim" prieteni ale căror păreri corespund cu părerile noastre despre viaţă şi lumea înconjurătoare. Criteriile de "împrietenire" se reduc drastic ca urmare a dorinţei de a fi aprobaţi mereu în tot ce facem. într-o lume ce devine tot mai individualistă, nu mai avem răbdarea de a descoperi sau de a accepta adevăruri aduse la iveală prin critică de către adevăraţii prieteni. Puterea de a trece peste propriul orgoliu în acceptarea unor idei se dobândeşte cu paşi mici. Aproape în fiecare secvenţă de viaţă, în familie, la serviciu, între prieteni, intervin câteodată momente de tensiune, rezultate de cele mai multe ori din orgoliul personal, cel mai adesea rănit. Cauza? Nivelul de toleranţă scăzut! Sau, în suficiente şi triste cazuri, inexistent! Urmarea? îndepărtarea nu numai de cei din jur, dar şi de propriul sine, în încercarea de a păstra citadela mândriei personale neatinsă!

Să nu uităm că este cu mult mai uşor să ne facem un duşman decât să păstrăm un prieten. Şi pe bună dreptate se spune asta, pentru că mulţi dintre noi nu sunt dispuşi să ierte. Iertarea reprezintă un pas mare în direcţia înţelegerii. Da, iertarea înseamnă poate compromis, dar e acel compromis care deschide poarta comunicării. Cuvântul magic: comunicare! Îl folosim cu nonşalanţă şi îl înţelegem prea puţin. Spunea Nichita Stănescu că atunci "când vrei să comunici cu un copac, trebuie să mori puţin şi să învii ca plantă..." Şi aş putea spune că acelaşi lucru ar trebui să-1 facem fiecare din noi.

Atunci când ni se pare că pragul mândriei nu poate fi trecut, trebuie să facem efortul de a-i înţelege pe ceilalţi, Înainte de a da verdictul final, trebuie să găsim puterea să comunicăm, să ne punem în locul celor pe care-i judecăm şi să ne deschidem mintea şi sufletul. Comunicarea e mai mult decât zâmbet, e strădanie şi e lacrimă, e puterea de a trece peste ce a fost sădit, greşit, în sufletele noastre: mândria, orgoliul, convingerea că suntem prea buni ca să facem compromisuri, prea buni ca să iertăm şi să cerem iertare. Ori, aşa cum simt şi văd eu, devenim cu adevărat buni doar atunci când facem toate astea. E ca şi când bolovani grei se ridică de pe suflet şi, dintr-o dată, vedem primăvara, simţim căldura şi ne minunăm ca nişte copii că încă mai putem crede că fiecare om are ceva bun. Răbdarea de a căuta bunătatea în fiecare din semenii noştri ne e răsplătită pe deplin. Răsplata? Bucuria de a ne regăsi pe noi înşine şi - de ce nu? - mândria, un altfel de mândrie, că putem comunica cu cei din jur.

Daniela GINTA