La 15 Ianuarie s-au împlinit o sută douăzeci şi cinci de ani de la naşterea lui Mihail Eminescu. Românii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franţa, sau în Germania şi Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea întregei emigraţii româneşti în jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofa istorică: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pământului.
Lumea medievală a dispărut demult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cetitori, din toate colţurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete şi tot atât de "adevărate" chiar când istoria Angliei va fi uitată până şi de ultimii descendenţi. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge Luceafărul lui Eminescu din mintea şi din sufletul Românilor.

În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurirea a comunităţii întregi. Un neam supravieţuieşte nu numai prin istoria sa, ci prin creaţiile sale.
Daca vechea Heladă n-ar fi avut decât istoria sa, şi n-ar fi avut geniile ei de la Homer şi până la Plotin, astăzi am fi ştiut despre Heleni cam tot atâta cât ştim despre Sciţi, Elamiţi sau Iliri; adică atâta cât suntem obligaţi să învăţăm la şcoală (evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educaţie, ceea ce e cu totul improbabil). Istoria este prin definiţie devenire, transformare continuă, în cele din urmă deşertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-şi clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de "eternitate" nu este îngăduită organismelor politice şi sociale.
Singura "eternitate" acceptată de istorie este aceea a creaţiilor spirituale. Care, bineînţeles, reflectează şi specificul naţional al gintei creatorului şi momentul istoric în care a vieţuit acesta; le reflectează şi, am spune, le proiectează în "eternitate". Patetica luptă a Heladei cu Perşii este actuală pentru lumea modernă, pentru că a cântat-o Eschil. Au mai fost şi alte invazii, de o parte şi de alta a Mării Egee, dar despre ele ştim foarte puţin, pentru că n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie şi să le fixeze în "eternitate".

Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte ca şi-a asigurat dreptul la "nemurire", mai ales prin creaţia lui Mihail Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastra de popor de graniţă să-şi piardă însemnatatea pe care o are de un secol încoace.
Toate acestea s-ar putea întampla. Un singur lucru nu se mai poate întampla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost "proiectată în eternitate" prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu...Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturor...

(Mircea Eliade :15 Ianuarie 1975 - Ziarul America - an 69, nr. 11 Detroit, Michigan)