Despre Passah

Despre Passah

sau Învierea ca şi hrãnire cu Viaţa
ce a mâncat moartea...

 

Mă mir uneori când, din când în când, aud despre anumiţi oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi că au trecut Dincolo. Undeva, într-un Invizibil greu de suportat şi dureros. O senzaţie de gol negru şi un gust amar îmi cuprinde sufletul şi pentru ceva timp sunt suspendat undeva între limita dintre propria temporalitate palpabilă şi atemporalitatea impalpabilă în care dispar toate aceste suflete ce pentru un timp, s-au făcut vizibile în această lume. Aşa cum spune Gabriel Liiceanu: „Misterul morţii tocmai în asta constă: în disproporţia dintre promptitudinea cu care cineva încetează să fie şi golul formidabil pe care îl generează în consecinţă absenţa lui"(Gabriel Liiceanu, Uşa Interzisă). Nimic nu poate fi mai absurd decât traiectoria unei linii alcătuită dintr-o mulţime infinită de puncte, conform Paradoxului lui Zenon, şi care brusc sau lent sfârşeşte într-un singur punct, finit. Fiecare existenţă omenească pare să fie o linie cu un număr infinit de puncte, prăbuşit la un moment dat într-o misterioasă şi abracadabrantă gaură neagră. Şi parcă, existenţa noastră se hrăneşte cu timp, în aceeaşi măsură cu care timpul se hrăneşte cu propria noastră existenţă. Cum ar spune Martin Heidegger, „a fi în lume înseamnă a fi dat pradă sau a fi dat hrană timpului". Moartea pare un joc absurd şi nefiresc, hrănindu-şi existenţa, cu propria noastră inexistenţă, şi fără existenţa timpului nostru în lume, ea nici nu ar exista. Ne consumă discret şi silenţios, ascunsă ca un şarpe biochimic în fiecare celulă, şoptind ironic codului nostru genetic ce din greu a construit molecule şi structurile celulare, „ai muncit din greu ca să ajungi la mine".

Şi, totuşi, rostul acestui discurs, nu este despre moarte....

Cuvântul pasach, de origine ebraică, înseamnă trecere. În limba greacă, acest cuvânt a devenit Pascha, iar în limba română, Paşti. Iniţial, semnificaţia sa era legată de trecerea lui Israel prin Marea Roşie, trecerea evreilor din robia Egiptului spre Ţara Făgăduinţei, Ţara Canaanului, dar şi de un moment anterior acesteia. Este vorba de capitolul 12 din Cartea Ieşirii, în care Dumnezeu le spune israeliţilor să ia un miel şi să ungă cu sângele său stâlpii uşii caselor şi pragul de sus, şi toţi cei ai casei să mănânce din măruntaiele sale. Să consume acel miel. Toţi egiptenii vor fi loviţi de moarte, până la dobitoc, în timp ce toţi cei care au mâncat din acel Miel şi şi-au pecetluit cu sângele său pridvorul caselor, vor scăpa cu viaţă. Bineînţeles, într-un chip simbolic, Dumnezeu le-a descoperit Taina Mântuirii, a trecerii omului postadamic, de la moarte la Viaţă, prin ungerea cu Sângele Mielului, Iisus Hristos.

Omul postparadisiac, omul Adam şi oama Eva, cum ar suna în traducerea versiunii originale a Septuagintei, fuseseră condamnaţi la moarte de Dumnezeu pentru că îndrăzniseră să consume din Fructul Interzis, numit cunoaştere a binelui şi răului. Reţinem faptul că moartea venise ca şi gustare din fructul ce exercitase o fascinantă seducţie. Prin mâncare le intră moartea în sânge, în mijlocul Paradisului şi al sutelor de pomi fructiferi; Adam şi Eva găsesc calea care duce sigur la moarte: a mânca din fructul ce o conţine, ca o otravă. Spune un teolog rus, Alexander Schmemann: „În povestea biblică a creaţiei omul este înfăţişat ca o fiinţă flămândă, şi întreaga lume drept mâncare a sa .Omul trebuie să mănânce pentru a trăi; trebuie să ia întreaga lume în trupul lui şi să o transforme în el însuşi, în carne şi sânge."

Putem vorbi despre o mitologie şi o întreagă mistică a stomacului ca şi loc secret de transformare al fiinţei noastre. Dar de fapt mă întreb, de ce atât de mult se bate obsesiv monedă pe această temă a hranei şi hrănirii ca şi punct secret de schimbare al fiinţei noastre. Sună fioros, dar ritualurile magice ale Evului Mediu conţin zeci de reţete culinare de întinerire prin consumarea cu sânge de prunci şi mame tinere. Reţetele moderne de întinerire sunt ceva mai normale, însă ameninţă cu moartea (a se înţelege cancer) pe toţi cei care vor refuza să consume vegetale pline de cruda clorofilă şi alte produse „vitale" ca şi simbol al vieţii eterne. Ce elixir al „tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte" zace ascuns în biochimia prin care noi ne împropriem elementele străine ale mediului înconjurător pentru a le transforma în proprii atomi ce vor compune fiecare micrometru pătrat al fiinţei noastre?!!

Spune un poet brazilian, Rubem Alvez:

Trupul este o bucătărie.
Fără focul care arde înăuntru,
Focul foamei,
Dorinţei,
Năzuinţei,
Imaginaţiei,
Nu poate fi speranţă de înviere, fiindcă suntem ceea ce mâncăm

(Cartea bucatelor bune de mâncat")

Aşadar putem spune că ne hrănim cu cuvinte care devin cuvântul pe care noi îl percepem ca şi „Eu sunt". Suntem un stomac metafizic care absoarbe cuvintele care sunt bune de mâncat, pentru a alcătui existenţa noastră. Şi în special ne place să mâncăm cuvintele care sunt dulci, adică pline de Iubire. Spune mai departe Rubem Alvez: „Mâncarea ne învaţă lecţia de bază a dragostei. Dragostea este mâncare. A iubi înseamnă a mânca. A iubi înseamnă a ne oferi pentru a fi mâncaţi" Şi se întâmplă uneori, asemeni lui Adam şi Eva, să mâncăm şi lucruri dulci, dar care conţin cu efect întârziat, efectele letale ale morţii. Păcate?!! Murim ori de câte ori înghiţim cuvinte ce în secret ascund moartea. Murim când gustăm cuvinte care în taina inimii noastre, în metafizica metabolismului nostru, conţin esenţe rele, ce ne pot răni de moarte. Şi chiar că  murim. Cum spune poetul Nichita Stănescu, în poemul Vârsta de aur a Dragostei:

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
Vai gura mea iubeşte,
Şi iată m-am trezit
Că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
Încât abia pot merge printre ele
Fără să mă rănesc

Aşadar viaţa noastră este hrănire cu cuvinte, şi când iubim se întâmplă că de fapt ne hrănim în ascuns cu cuvântul care este Ea sau El. Ne hrănim în ascuns cu cuvintele pe care le iubim, devenind propria lor existenţă. Şi dacă moartea este durere, gol, lipsă, e pentru că brusc încetăm de a mai fi hrăniţi de substanţa nevăzută ce până atunci devenise propria existenţă interioară, atomi şi celule pline de un suflet nevăzut. Suntem hrăniţi de timp, dar timpul ne consumă ca o pradă, consumându-ne cu fiecare clipă a trecerii noastre... Şi, parcă, cu cât mai mult spunem, asemeni lui Faust, clipei să rămână, cu atât mai intensă este arderea noastră, asemeni unei lumânări...

Şi totuşi...

Timp, trecere, foame, foc, hrănire, infinit, viaţă, dragoste, moarte sunt cuvinte care au fost împăcată în alchimia bucătăriei divine. „Şi Cuvântul trup s-a făcut", spune Evanghelistul Ioan. Adică un trup bun numai de mâncat, prin Iisus Hristos, Pâinea Vieţi. Căci în Iisus Hristos toată această problematică a consumului şi arderii noastre, ca şi trecere prin timp, s-a rezolvat într-un chip fericit. „Căci oricine va mânca din Trupul meu şi oricine va bea din Sângele Meu, nu va muri ci va avea viaţă veşnică" le spune Hristos ucenicilor. Şi cum poate omul să mănânce moartea altfel decât să-L mănânce pe Cel care a mâncat moartea, înviind, şi cu Cuvântul Vieţii a călcat cuvintele care conţineau otrava malefică a morţii. Cum spun Sfinţii Părinţi, dacă prin mâncare a intrat stricăciunea morţii în neamul omenesc, tot prin mâncare va ieşi această stricăciune afară din neamul omenesc. „Şi unul din Serafimi a fost trimis la mine, el avea în mână un cărbune pe care-l luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a atins de gura mea şi a zis: Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi-ţi va şterge fărădelegile, iar de păcatele tale te va curăţi. "Isaia 6,6-8).

Şi ce este Sfânta Euharistie decât un ospăţ mistic cu cărbunele Focului Vieţii, Iisus Hristos, întru care cuvintele morţii au fost înlocuite cu cuvintele vieţii? Dumnezeu, Iubirea se lasă mâncată pentru ca noi să devenim această bucătărie a alchimiei vieţii, unde prin asimilaţia dumnezeirii Sale, noi să devenim trupuri ale iubirii, cuvinte dulci, pâini calde numai bune de mâncat de către Viaţa, în sine. Prin această digestie dumnezeiască, trupurile şi sufletele noastre părăsesc metabolismul amar al captivităţii babilonice, ale păcatului, ale morţii, fricii, finitudinii, şi devin ţinutul făgăduinţei Învierii. Stomacul fiinţei noastre ce se hrăneşte cu Hristos devine ţinutul miraculos unde moartea şi-a pierdut boldul, definitiv, iar fiecare secundă a trecerii noastre devine un eon în sânul dumnezeirii, fără de început şi sfârşit, deturnând consecinţele trecerii timpului prin celulele fiinţei noastre , într-un urcuş antiorar, pe o Spirală a Vieţii.

Prin Iisus Hristos, Cel Înviat din morţi, care „cu moartea pe moarte călcând", noi deţinem secretul levitaţiei - păcălindu-l pe Newton, putem răsturna legile fizicii cuantice - învingându-l pe Einstein în principiul său relativist şi suntem cu un pas înaintea biotehnologiilor moderne ce poartă visul nemuririi şi întineririi. Şi toate acestea se întâmplă pentru că fiinţa noastră într-ascunsul nutriţiei duhovniceşti, a ieşit de sub imperialismul sordid al existenţialismului camusian, păşind liberă în fiinţare, cu fiecare secundă în acel Wonderland senin al micuţei Alice, în care totul este posibil  prin asimilaţie în Credinţă, Dragoste şi Iubire a mâncării cereşti revărsată din belşug la fiecare Sfântă Liturghie.

În încheiere, nu mă întorc la ceea ce Gabriel Liiceanu consemna despre moarte în chip profund şi sensibil. Aş merge puţin mai în urmă, la Mircea Eliade, Eugen Ionesco şi Constantin Noica. Toţi aceşti mari filosofi, la capătul tulburătoarelor interogaţii adresate morţii şi vieţii, din diverse unghiuri, au invitat la capătul timpului lor pe acest pământ, un preot să le ofere Sfânta Euharistie. Şi apoi, cu stomacul metafizic plin de Hrană dumnezeiască, şi-au luat asemeni unor melci, cochiliile sufleteşti, conducând pe o altă spirală, trecerea întru Devenire. Întru Viaţă...  

HRISTOS A INVIAT!