Angelo Mitchievici - ”E în noi ceva mai adânc ca noi înșine”: o reflecție despre cum gândim

Conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Ovidius” Constanţa. Doctor în Filologie. Ultima carte publicată: Umbrele paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2011). Alte lucrări: Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene (Curtea Veche Publishing, 2011), Simbolism şi decadentism în Arta 1900 (Institutul European, 2011), Cinema (volum de povestiri) (Polirom, 2009), Mateiu I. Caragiale – fizionomii decadente, (ICR, 2007), Teodoreanu reloaded, (Art, 2011, coautor: Ioan Stanomir), Explorări în comunismul românesc, (vol.I, II, III, Polirom, coautori: Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir), O lume dispărută, patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici, Polirom, 2004, coautori: Paul Cernat, Ion Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir)

 

 Recenta carte a lui Gabriel Liiceanu, Ne¬bu¬nia de a gândi cu mintea ta (Editura Hu¬manitas, București, 2016), reia o in¬te¬ro¬ga¬ție capitală, intrată ca atâtea altele într-un regim al indiferenței: „ce înseamnă că gândim cu min¬tea noastră?“. De fapt, filozoful este interesat de acel gând care își află propriul lui, un gând eliberat de deja gânditul care formează cea mai mare parte a gândirii. Într-un fel, întregul demers al filozofului se referă la felul în care poți ajunge la acest propriu al gândului, la gândul tău și numai al tău. Făcând trimitere la un studiu al lui Heidegger, Liiceanu dezvăluie o verigă dintr-o genealogie prestigioasă a gândului despre gând și ceea ce-l întemeiază. Ceea ce atrage luarea aminte în ti¬tlul cărții sale despre gând și gândire este cuvântul „nebunie“. Un alt gânditor îl situa în titlu acordându-i rolul principal, Erasmus din Rotterdam, în Elogiul nebuniei. Și într-un caz, și în altul, nebunia stă pentru altceva decât accepția de patologie a min¬ții sau a gândului. Nebunia se află într-un gând ca¬re se detașează, cu eforturi con¬siderabile, de ceea ce a fost gân¬dit până atunci, de ceea ce este dat în gândire, deja pre¬lucrat, deja gândit, adică acel gând care face un pas înainte, care depășete doxa prin paradoxa, „opinia de dincolo de opi¬nia curentă“. Nu acest gând e „ne¬bu¬nesc“, ci întregul parcurs care duce la el, dezideratul de a gândi ceva nu neapărat ne¬gândit, dar cu o gândire care și-a do¬bân¬dit libertatea. Nebunia reprezintă aici deopotrivă o formă de curaj și de pro¬vo¬care, în măsura în care acest gând oca¬zionează o întâlnire cu sine, a gândului cu propriul său. Ca un bun filozof, Gabriel Lii¬ceanu delimitează acest gând de ceea ce nu este gând, cu adevărat, prin aceea că evacuează tot ceea ce ține de tematizarea gândirii, situând gândirea autentică într-o primă instanță ca o atitudine, în otium, suspendarea existenței, opus lui ne¬go¬tium, agitația permanentă, oricare ar fi vectorul ei. Dacă vrem să reformulăm, otium este ceea ce numim ”a sta pe gânduri”.

De ce ar fi important să stăm pe gânduri? De ce ar fi descoperirea gân¬dului propriu o miză, din moment ce re¬cuperăm ceea ce a fost gândit din uriașa glosă, arhivă de gânduri a lumii? Aici Lii¬ceanu face o mișcare de o mare frumusețe intelectuală și recompune tema gânditului printr-un rapel la istoria lui a gândi ca predicat. Astfel, reflecțiile Hannei Arendt cu privire la apariția gândului în prima ma¬re civilizație care îl ocazionează, civi¬li¬zația Greciei antice, conectează gândul și nemurirea. Nemurirea se realizează pentru greci în două moduri. Primul este faima care stabilește un cerc extrem de exclusivist, cel al eroilor, care au nevoie de un intercesor, poetul, care să îi popularizeze prin ”slăvirea poetică a faptei excepționale”. Acest cuplu de forțe, erou-poet, este cel care asigură accesul la nemurire. Altfel, pornind de la constatarea că zeii sunt nemuritori, dar nu și eterni și că eternitatea e recuperabilă din faptul de a fi, din etern durabilul Ființei, rațiunea, nous-ul, devenea vehiculul spre ne¬mu¬ri¬re, gândirea oțioasă capitalizându-l prin in¬termediul filozofiei. Acest tip de nemurire devenea accesibil tuturor, spre deosebire de exigențele eroizării.

Suntem atât de departe de această înnobilare a gândirii, situând gândirea în sine într-un regim al descalificării. Lii¬ceanu ne atrage atenția asupra gânditului pe cont propriu nu doar ca o expresie a elevației, ci și ca o confirmare a unui câmp de posibilități pentru edificarea uma¬nității, ca pe o modalitate de a lua în pri¬mire întregul ființei noastre, și nu doar par¬țialități. Moartea, spunea Marlaux, trans¬formă orice viață în destin. Pentru Lii¬ceanu, atingerea gândului propriu trans¬formă o viață în destin, „devenirea întru ființă“. Dincoace de acest deziderat, viața rămâne în circuitul lipsit de noimă al unei vitalități neprelucrate, o respirație în ma¬rele organism al lumii organice, o „de¬ve¬nire întru devenire“. Mă întreb, însă, câți sunt capabili, deopotrivă, în termenii lui Liiceanu, să-și dea un destin?
Ceea ce grevează asupra faptului de a gândi în sine este absența situării ei în imediatul utilului, faptul că ”nu este bună de nimic”, ceea ce îl contaminează și pe subiectul gândului care intră în grupul celor desemnați de Liiceanu ca ”monomaniaci ai sensului”. Ieșirea din timp pe care o promite gândirea îmi amintește de comentariile lui Mircea Eliade pe marginea lecturii care te scoate din istorie, te eliberează de ea, de teroarea ei. Nu te proiectează gândul dincolo de istorie? Liiceanu examinează și reflecția lui Ortega y Gasset care vede în gândire un proces de interiorizare ca veghe de sine, cu sinele. Filozoful identifică apariția acestui moment în secolul VI și prima jumătate a secolului V î.e.n. în câteva colonii grecești. Îi avem printre primii gânditori pe Thales, Anaximandru, Anaximene, Pitagora, Parmenide etc. Iar faptul e cu atât mai tulburător, cu cât în raport cu timpul de evoluție al speciei, acest salt în gol al gândului sau ceea ce Gasset numește ”torsiune atențională”, este foarte recent. Liiceanu ne atrage atenția asupra gânditului pe cont propriu nu doar ca o expresie a elevației, ci și ca o deschidere a unui câmp de posibilități pentru edificarea umanității, ca pe o modalitate de a atinge completitudinea, de a lua în primire întregul ființei noastre și nu doar parțialități. Filozoful are curajul de a pune întrebările incomode, spre exemplu, cât timp poate rămâne un gânditor cu gândul său?

Astfel, redescoperă pentru noi cu Schopenhauer, Lev Șestov și Cioran caracterul fragmentar al gândirii care nu se zidește în proiect, rămânând într-un stadiu de permanentă discontinuitate, de articulare a părților, de ligament. Pe Liiceanu îl preocupă însă felul în care a gândi altfel, adică a gândi cu adevărat, generează o respingere violentă din partea celor care s-au fixat într-un gând pe care nu-l mai gândesc, dar care-i gândește, îi dirijează, cei care se situează în comoditatea deja gânditului. În recapitularea pe care o realizează pentru noi, autorul utilizează un termen fericit pentru această agitație în jurul gândirii care o introduce în cetate și asigură gânditorilor un drept de cetățenie în baza acestei activități, și anume, dramatizarea gândirii. Această dramatizare evocă un efect teatral, în sensul în care gândirea oferă o scenă gânditorilor. Toate dialogurile lui Socrate cu interlocutorii săi mai mult sau mai puțini iluștri sunt admirabile spectacole ale judecății care se eliberează de prejudecăți. Pe de altă parte, această emancipare a gândului devine dramatică și altfel, ea întâlnește polemic doxa, o subminează, o testează, îi relevă vulnerabilitățile. Marea revoluție a gândului socratic constă în recunoașterea faptului de a nu ști, care nu are nimic de-a face cu ignoranța, ci cu necesitatea unei permanente chestionări a știutului, a poncifului cognitiv.
O altă temă esențială devine acordul de¬plin pe care viața și gândul îl fac, în ceea ce Kirkegaard numește „reduplicare“, și anume faptul de a trăi în acord cu gândul tău, adică etic. În opinia lui Liiceanu, Socrate fondează această statornicie a gândului prin faptul de a trăi conform lui, „onestitatea gân¬di¬to¬rului“ o numește filozoful român, edificând o etică, un set de valori și, în cele din urmă, cu cuvintele fi¬lozofului, „o ameliorare a speciei umane“, sau, altfel spus, o „eu¬so¬cializare“. Ceea ce este echivalent cu a asuma până la capăt ceea ce ai gândit până la capăt, cu mențiunea că filozoful exclude orice formă de coerciție. O temă minunată de regândit în contextul puținelor conduite exemplare față cu totalitarismul, precum aceea a Monicăi Lovinescu. Liiceanu trece la o interogație fundamentală pentru demersul său: cum gândim? Mai precis, din ce punct al parcursului pe care-l străbatem gândind, încercând să gândim, gândim ”cu adevărat”, adică pe cont propriu? În mod evident, nu plonjăm în această gândire, traseul pe care-l străbatem este inevitabil și cel al unor conformisme de care încercăm să ne debarasăm, al unor recapitulări ale gândurilor altora de care încercăm să disociem gândul nostru. A gândi reprezintă, Liiceanu o spune nuanțat, o dublă mișcare, aparent contradictorie, o supunere la gândul altuia, acceptând un ghidaj din partea unui maestru, adică făcând ucenicie la cei care au parcurs traseul înaintea ta și o luptă pentru a găsi nu atât un gând original, cât deprinderea de a gândi altfel. Acest parcurs către eliberarea gândirii trece printr-o etapă a obedienței, a ascultării, a acceptării unui ghidaj, care face posibilă desprinderea ulterioară. Liiceanu ne propune în mod deschis un rit de inițiere. Dar dincolo de aceste asumări, filozoful consideră că există o tehnică a gândirii, un ”văz fenomenologic” care are nevoie de ”capacitatea prealabilă a mirării”.

Ce ne (mai) miră? Atitudinea lui Heidegger față de obiectele mirării, identificarea lor printre cele umile, discrete, constituie pentru Liiceanu reîntemeierea filozofiei și parte din tehnica despre care vorbește. Cu propriile sale cuvinte: ”Mirarea gâdirii trebuie să atingă ființa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră.” Ce înseamnă ”este”, ustensilul adică lucrul, locuirea etc.? Se poate coborî și mai adânc în banal? În orice caz, există numeroase locuri comune afiliate banalului sau mai precis uzualului care pot fi interogate ca și cum ar fi pentru prima oară în fața noastră, ca și cum nu le-am cunoaște. Acest ”ca și cum nu le-am cunoaște” mi se pare esențial în metodă, o alienare a obiectului pe care-l contempli, despărțit de obișnuințele tale, de premeditările care-l înfățișează, de coabitarea îndelungată cu sensurile lui, de cecitatea care-l configurează ca aparență etc. Este ceea ce Liiceanu, pe urmele lui Alexandru Dragomir, numește ”gândirea originară” care abordează ”regiunea subînțelesului”.

Liiceanu va ilustra cu două personalități această modalitate de a gândi ”cu mintea ta”: Constatin Noica și Alexandru Dragomir. Sub influența benefică a primului s-a și alături de el o întreagă generație, cel de-al doilea l-a avut ca maestru pe Martin Heidegger. Primul a fost un filozof autentic, fondator al acestei atât de informale și totuși atât de productive școli de la Păltiniș, adoptând un model paidetic. Cel de-al doilea, nu mai puțin autentic ca filozof, ilustrează, mai degrabă, ceea ce Ortega y Gasset numea ”interiorizare”, adică un mod de a trăi viața conform cu gândul tău, cu o pasiune a discreției. Prin intermediul lor, reluând reflecții din caietele lui Alexandru Dragomir și derulând momente exemplare ale întâlnirilor cu Noica, Liiceanu recompune exemplarități, reconfigurează gesticulația filozofică care l-a marcat. Asupra sa, Noica și-a exercitat magia direct, a fost pedagogul care i-a schimbat substanțial viața, însă cu Dragomir avem un altfel de fascin care decurge din asumarea gândului ca destin, fără a-l da în vileag, excepțiile fiind prietenii din cercul extrem de restrâns. Cu alte cuvinte, Dragomir nu a urmărit o descărcare a gândirii sale în prezentul existenței și nici să lase o operă posterității. Lectura lui Liiceanu traversează intenționat experiența pe care o oferă caietele lui Dragomir și întâlnirile cu Noica, mobilizând energia depozitată în exemplu. Minunat acest dans pe care ”intimul” îl face cu ”vileagul”, termenii lui Dragomir, însă gândul reprezintă, spune Liiceanu, un ”intim împărășit”, iar piața unde această formă de intimitate este devoalată o constituie cultura.

II
Un al doilea moment esențial al cărții re¬levă importanța unui maestru pentru ac¬cesul către această gândire pe cont pro¬priu, în fapt ea se transformă și într-un elo¬giu al singurătății, alta decât cea mo¬nastică, o singurătate cu gândul propriu sau, mai precis, în căutarea acestui gând. Acest moment al cărții îi este dedicat lui Noica și solitudinii în care gândul propriu se formează ca „lărgire a eului către si¬ne“, pornind de la parafrazarea unui gând augustinian, cu o frază memorabilă: „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine“. Liiceanu are sub ochi un exemplu și nu ezită să-l chestioneze. Este vorba de Constatin Noica. Între paranteze fie spus, am citit numeroase atacuri la adresa lui Gabriel Liiceanu privitoare la această revendicare simbolică, atacuri care fie minimalizau importanța lui Noica, fie ridiculizau ca exagerată pietatea discipolului, fie acuzau cecitatea discipolului cu privire la unele alunecări ale maestrului. Pe acest fundal al maculării, cu atât mai impresionant mi se pare acest devotament, această formă particulară de dragoste și admirație față de maestru. Generația lui Liiceanu, Pleșu, etc. este poate ultima care a avut un maestru, care revendică un maestru, care recunoaște valoarea unei moșteniri încredințate, care simte că are o datorie, care se simte obligată să fie la înălțimea exigențelor unui individ exemplar, o generație care practică o formă rară de respect, cea față de un maestru. Cu siguranță că Alexandru Dragomir nutrea același respect față de Martin Heidegger. Generațiile care vin după sunt generații fără maestru, fără ghid spiritual, generații orfeline și nesigure, iar aceasta se poate observa în traseele atât de sinuoase pe care le parcurg. Nu posedă forța unei exemplarități care să le fi precizat, de la bun început traseul. Ce dorea să spună Noica cu această tulburătoare afirmație: „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine“? Într-o primă instanță, Liiceanu reface acest demers reflexiv la sfântul Augustin în contextul Confesiunilor și apoi urmărește reinvestirea lui la Constantin Noica. Ceea ce reprezintă acest „adânc“ pentru Au¬gustin, „memoria“, „teritoriul vas¬ti¬tă¬ții spiritului“, devine la Noica Sinele, locul întâlnirilor exemplare, substanțiale, Graalul în căutarea căruia un individ ar trebui să se situeze. Liiceanu va ilustra cu două personalități această modalitate de a gândi „cu mintea ta“: Constatin Noica și Ale¬xandru Dragomir. Primul a fost un fi¬lozof autentic, fondator al acestei atât de in¬formale și totuși atât de productive Școli de la Păltiniș, adoptând un model paideic, cel de-al doilea, nu mai puțin au¬tentic ca filozof, ilustrează, mai degrabă, ce¬ea ce Ortega y Gasset numea „in¬te¬rio¬ri¬zare“, o pasiune a discreției gânditului pen¬tru sine. Reluând reflecții din caietele lui Alexandru Dragomir și derulând mo¬mente emblematice ale întâlnirilor cu Noi¬ca, Liiceanu recompune exemplarități, re¬configurează gesticulația filozofică care l-a marcat, ne propune în mod deschis un rit de inițiere. Asupra sa, Noica și-a exercitat magia direct, a fost pedagogul care i-a schim¬bat substanțial viața, însă cu Dra¬gomir avem un altfel de fascin, care de¬curge din asumarea gândului ca destin, fă¬ră a-l da în vileag. Lectura lui Liiceanu tra¬versează intenționat experiența pe care o oferă caietele lui Dragomir și întâlnirile cu Noica, mobilizând energia depozitată în exemplu.
Liiceanu revizitează o altă serie de interogații fundamentale: ce este cultura?, ce înseamnă un om cultivat? care este finalitatea culturii? Această întâlnire cu Sinele reprezintă pentru Liiceanu cultura, finalitatea culturii fiind ”iluminarea minții proprii înțeleasă ca ieșire din minoratul gândirii.” Ideea de maestru este conectată la acest traseu dificil al trecerii gândirii dinspre minor spre major printr-o obediență temporară față de o instanță superioară în vederea eliberării gândului. Preluând o metaforă a lui Zenon, ideea de maestru înseamnă comerțul cu morții sau în termenii lui Allan Bloom frecventarea ”Marilor Cărți”, fapt care ocazionează ceea ce filozoful numește un dialog înțelegător, frecventarea acelor minți excepționale care și-au cultivat la rândul lor mintea. Cultura este rezultatul acestui lanț neîntrerupt de cultivări ale minții cu ajutorul minților celor care nu mai sunt. Pentru Gabriel Liiceanu, Noica face parte din acest parcurs al dialogului înțelegător, cu ceva în plus însă, și anume, punerea în prezență. Noica a fost maestrul prezent, iar întâlnirile cu el au avut efectul unor momente decisive. Admirația și afectul transpar în fiecare rând care-i este dedicat. Liiceanu insistă însă asupra a ceea ce a reprezentat esența parcursului formativ, și anume ținta lui, atingerea gândului propriu, prin desprinderea de cultura ca bagaj, ca arhivă pentru ceea ce Noica numea ”înțelegerea prin cultură”. Pe urmele lui Noica, Liiceanu echivalează atingerea gândului propriu cu descoperirea sensului vieții. Și aș sublinia, nu doar al vieții sale, ci al oricărei vieți. Și aș adăuga că atingerea acestui sens transformă viața în destin. ”Viața noastră, cu caruselul necontrolat al întâmplărilor ei, poate, prin activarea unei voințe de creație, să devină materia primă a unei construcții care ne aparține și care poartă numele de ”destin”.”

Moartea, spunea Marlaux, transformă orice viață în destin. Pentru Liiceanu, atingerea gândului propriu transformă o viață în destin, ”devenirea întru ființă”. Dincoace de acest deziderat, viața rămâne în circuitul lipsit de noimă al unei vitalități neprelucrate, o respirație în marele organism al lumii organice, o ”devenire întru devenire”. Mă întreb însă, câți sunt capabili, deopotrivă în termenii lui Noica și ai lui Liiceanu să-și dea un destin? În opinia mea, deși deschisă aparent tuturor, calea este, de fapt, accesibilă doar unei minorități, iar acea minoritate la care se va referi ulterior filozoful, o reprezintă elita. Aș spune, ceea ce filozoful nu precizează, și anume că și acest deziderat de căutare a gândului propriu, tensiunea pe care o ocazionează această quête este importantă chiar și atunci când nu conduce la aflarea acestui gând propriu. Iar parcursul acesta comportă riscuri majore, de pildă riscul ”sucelii minții” (a se vedea O idee care ne sucește mințile). Liiceanu realizează cu Noica portretul unui ”personaj inclasabil”, excepțional, atopótaos, derulând un prarcurs genealogic al ”inclasabilității”, al gânditorilor care au generat un efect de insolit. Cele câteva momente cu Noica pe care le relatează Liiceanu constituie o oprire în jurul unor idei, care ar merita fiecare o discuție separată: răspunderea vorbirii, tehnica preluării, înțelegerea faptului că nu poți trăi la întâmplare, etc. Liiceanu va apela totuși la o tipologie pentru a-l încadra pe Noica, cea a reformatorilor lumii, însă trebuie să concedem paradoxul acestei tipologii: ea este una foarte restrânsă. Proiectul paidetic, noician se adresează cu precădere lumii românești și așa cum îl numește Liiceanu, ”un proiect necoercitiv de ameliorare a umanului”, el poate fi extrapolat culturii și civilizației europene și ideii de uman pe care a generat-o. Spiritul lui Noica este prin excelență unul european. Astfel, vom înțelege mult mai bine de ce acest capitol constituie o introducere la următorul care vizează tocmai destructurarea acestui spirit european pe care Noica îl reprezintă în mod exemplar într-o fază crepusculară a lui. Elogiul maestrului, înțelegem ulterior, este mai mult decât o expresie a devotamentului și admirației, el reprezintă una dintre expresiile plenitudinar realizate ale lui homo europaeus. Spiritul noician consubstanțial spiritului european pe care-l afirmă sub semnul excelenței a devenit o formă de rezistență.

III
Către această formă de rezistență în fața dizolvări valorilor europene deschide ultimul capitol al cărții. Pe modelul demersului noician din Șase maladii ale spiritului contemporan, Liiceanu iden¬ti¬fică „șase dereglări con¬tem¬po¬rane“, care se resorb în ceea ce filozoful numește „dereglarea sufletului occidental“. Ca de obicei, Liiceanu își alege punctul de plecare într-un gând esențial, de data aceasta aparținându-i lui Pascal: ”cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.”Pe filiera gândului pascalian, Liiceanu revine asupra sem¬ni¬fi¬cației termenilor „rezonabil“, „nere¬zo¬nabil“, „dereglare“, în contextul actual. Tocmai acest nou context face cercetarea termenilor profitabilă. Ce înseamnă reglajul gândirii, ce re¬pre¬zintă o gândire reglată, cine reglează gân¬direa? Metoda este aceea a unei interogații seriale, din aproape în aproape, tehnică so¬cratică pe care filozoful român o ma¬ne¬vrează exemplar. Un alt pas esențial ține de identificarea unei genealogii a gândului pus în discuție, regândit. În fapt, Liiceanu ne pune în fața a trei con¬duite, trei modele în măsură să redea gândului pro¬priul său, puterea sa. Astfel, pe filieră socratică, reglarea gândirii înseamnă înainte de toate eliminarea opiniilor false, altfel spus o purificatio mentis care se regrupează în locul geometric al logos-lui, ”ca regiune unificatoare supraindividuală a opiniilor individuale” parcursă prin intermediul dialogului. Din perspectivă aristotelică, același deziderat al reglării minții înseamnă descoperirea unui algoritm, al minții logice, logica aristotelică fiind o dia-noetică, sau în termenii lui Liiceanu ”o străbatere integrală a teritoriului lui nous, a ”gândirii””. Cel de-al treilea moment, cel cartezian, stabilește reglarea minții pornind de la postulatul ”chibzuința este lucrul cel mai bine împărțit din lumea noastră”, prin separarea de cacofonia maselor, a indistinctului și a confuziei pe care societatea o întreține, o formă de rapel solitar la propriul gândirii tale. Cu alte cuvinte, nu un reglaj, ci un re-reglaj prin regăsirea minții pure care-i apare lui Descartes drept un fapt aprioric. În plus, pentru Descartes, metoda prin care recuperezi acest reglaj natural, nu este una generală, ci reprezintă o expresie a singularității în acord cu singurătatea pe care o asumi. Filozofia oferă un set de norme prin care gândirea poate fi reglată pentru ca ea să devină autentică.

Fundamentul gân¬di¬rii europene ține de acest reglaj pe care-l inițiază Socrate și Aristotel și, parafrazând titlul unui articol de Mircea Cărtărescu, Europa are forma gândului lor. Gândirea europeană este o gândire reglată, iar acest rezultat îl datorăm filozofiei, una din¬tre cele mai prețioase moșteniri care fa¬ce din cultura europeană un model unic. Liiceanu a relevat aceste trei momente ca fiind esențiale, în funcție de ele putând gân¬di dereglarea minții ca expresie a de¬reglării sufletului occidental. Liiceanu rescrie în cheia acestui binom reglare-dereglare a minții europene opul noician dedicat maladiilor spiritului. Liiceanu le va numi ”dereglări” ale sufletului occidental: ”Voi numi dereglarea sufletului occidental dereglarea în raport cu instinctul de conservare și voi vorbi despre tentația suicidară a Occidentului.” Aceste dere¬glări originează, în opinia lui Liiceanu, în anii ’60, în principalele centre universitare ale lumii, depozitare ale culturii europene. Avem o formă de alterare a gândului prin zi¬direa sa într-o ideologie, mai precis, prin recuperarea stângii radicale ca po¬li¬tical corectness, în urma eșecului de¬zas¬truos al societăților care au încoporat-o ca politică de stat.

Care sunt cele șase dereglări? Le voi enumera și mă voi opri doar la câteva: ”1. Subminarea comandamentelor etice universale. Dereglarea în raport cu valorile morale. Relativismul. Dispariția ”naturii umane”; 2. Subminarea tradiției. Dereglarea în raport cu timpul. Evacuarea trecutului: 3. Subminarea ierarhiei și a elitelor. Dereglarea în raport cu valoarea individuală. Egalitarismul; 4. Subminarea relației dintre sexe. Dereglarea proprie feminismului. Sexismul; 5. Subminarea cărții. Dereglarea în raport cu centralitatea cuvântului; 6. Subminarea raportului cu tehnica. Dereglarea prin producerea de dispozitive cu efecte imprevizibile și necontrolabile.”

Dacă ar fi să identificăm un nu¬mitor comun al celor șase „de¬reglări“, acesta ar ține de ins¬talarea unui „relativism total“ al valorilor prin care tradiția eu¬ropeană care originează în cultura grea¬că clasică și în valorile creștinismului este evacuată în favoarea unei „culturi a repudierii“ (Paul Johnson), gestată în ca¬drul „universității postmoderne“ (Roger Scruton). Și aici, Liiceanu reconstruiește genealogia dereglării, stabilind câteva vulnerabilități ale ethos-ului european care au eclozat într-un mediu favorabil, cel al filozofiei marxiste. În fapt, este vorba de o nouă mutație ideologică a spiritului european, mutație care își găsește una dintre ex¬pre¬siile emblematice în dimensiunea anti¬eli¬tistă, – devenită o adevărată profesiune de credință în mediul universitar, identificabilă în ceea ce poată numele de politically corectness -, parte a vastului proces de me¬dio¬cri¬zare ca apropiere a extremelor la care se referea Ortega y Gasset. Ceea ce conduce la un paradox al minorității celei mai (de)favorizate prin care o politică de protejare a minorităților de tot felul etnice, confesionale, sexuale, de selecție a divertismentului și a gustului evidențiază cu titlul de excepție o singură discriminare devenită oficială, discriminare care este nu numai tolerabilă, dar și recomandabilă, aceea a minorității pe care o alcătuiește elita care în contextul mizanscenei neomarxiste joacă rolul clasei exploatatoare.

Pe bună dreptate, Liiceanu în această carte, Horia-Roman Pa¬tapievici în Omul recent și Partea ne¬văzută decide totul, Andrei Pleșu în vo¬lu¬mele sale de microeseuri se arată îngri¬jo¬rați de această revanșă a mediocrului de¬venită sistematică ca mediocrație prin ero¬darea temeiurilor care au asigurat mi¬racolul european la care se referă Andrei Cornea în Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății. Acest moment re¬pre¬zintă și un argument pentru regăsirea aces¬tor valori pe care filozoful român le-a redescoperit în compania unui maestru precum Constantin Noica sau prin „co¬mer¬țul cu cei morți“, preluând metafora lui Zenon, cu „Marile Cărți“, în termenii lui Allan Bloom, cu tradiția europeană. El însă contituie și expresia unei neliniști profunde, o neliniște care vine din partea unor minți luminate, vaccinate de răul totalitar, trecute prin experiența întâlnirii cu ceea ce Vladimir Tismăneanu numea în titlul cărții sale Diavolul în istorie. Ple¬doa¬ria pentru atingerea gândului propriu nu vizează doar proiectul personal al unei vieți căreia îi conferi substanța necesară pen¬tru a deveni un destin, ci indică și ca¬lea eliberării de opiniile false și expresia lor mai nouă, ideologiile. Ideea de maestru nu-l cuprinde doar pe Noica, ci și acest continuum al reflecției care a generat sin¬gularitatea culturii și civilizației europene. Nebunia de a gândi cu mintea ta repre¬zintă astfel și o formă superioară de sote¬rio¬logie prin filozofie, nu atât ca disciplină consacrată curricular, cât ca artă de a trăi li¬ber în orizontul gândului propriu.

O versiune prescurtată a acestui articol a apărut în revista 22 cu titlul ”Libertatea de a gândi cu mintea ta”. ( vezi http://revista22.ro/70254404/libertatea-de-a-gndi-cu-mintea-ta.html)

 

 

Sursa: http://www.lapunkt.ro/2016/09/15/e-in-noi-ceva-mai-adanc-ca-noi-insine-o-reflectie-despre-cum-gandim/