Relația controversată a Bisericii Ortodoxe Române cu Mișcarea Legionară

Autor: Alexandru Voicu

   

Legiunea Arhanghelului Mihail continuă și în prezent să suscite nenumărate controverse din cauza acțiunilor și credințelor sale. O formațiune, considerată de unii politică, de alții o sectă, care a reușit să integreze în discursul politic și un limbaj religios ce a reușit să capteze atenția Bisericii, a clerului (în special cel inferior) și a populației rurale, cea mai numeroasă de altfel în România interbelică.

Biserica Ortodoxă Română și Mișcarea Legionară au mai multe caracteristici în comun, dar una definitorie Mișcării a fost exaltarea creștin-ortodoxiei, având în vedere că a fost singura mișcare totalitară de dreapta într-o țară creștin-ortodoxă; în Bulgaria au existat două mișcări cu puține realizări – Nationala Zadruga Fascisti condusă de Alexander Stalisky și Mișcarea Națională a fostului prim-ministru bulgar Alexander Tsankov, în Grecia apare Ethniké Enosis Ellados, dar nici una dintre aceste grupări nu prezintă influențe religioase. Singura formațiune politică interesantă este cea a Tinerilor Ruși (Mladoross), fondată de exilatul rus Alexandru Kasem-Beg.[1]

Biserica Ortodoxă Română reprezenta în perioada interbelică o renaștere a spiritului românesc în fața lui Dumnezeu. Astfel, tendința românilor de a fi devotați bisericii de care aparțin a fost exploatată de forțele politice laice. Această exploatare a sentimentelor religioase are loc în ciuda părerilor unor intelectuali precum Nae Ionescu, care considera ca Mișcarea Legionară merge pe drumul națiunii care este echivalent cu cel al mântuirii[2]. Mircea Eliade aprecia la rândul său că Mișcarea nu era un partid politic în adevăratul sens al cuvântul, ci doar o organizație sau o sectă mistică[3].

Naționalismul este o caracteristică comună Bisericii Ortodoxe și a mișcărilor de extremă dreapta, dar și aici există nuanțe structurale. Biserica combină umanitarismul creștin cu un puternic antisemitism, pe când naționalismul extremei dreapta este spiritualist și îndreptat cu violență spre burghezie[4]. Ambele atacă fără a-și construi baze concrete liberalismul și tot ce ține de el – literatura, pozitivismul sau materialismul economic. Mișcarea Legionară susține un stil de viață strict, în care omul nu are voie să pună la îndoială credința strămoșească.

De altfel, unul din punctele definitorii ale ideologiei și practicii Gărzii de Fier a fost acela al credinței absolute în puterea divinității, atitudinea religioasă fiind, practic, o notă obligatorie pentru toți membrii mișcării. În acest sens, Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii Arhanghelului Mihail, spune despre membrii fondatori ai Gărzii ca erau oameni credincioși, și nici unul nu era ateu: Toți credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi.[5] Mai departe, în cadrul unei circulare din 23 februarie 1936, Căpitanul spune că un comandant legionar are o singur cusur: imposibilitatea de a crede în Dumnezeu, cusur ce a fost tratat pentru un an, dar fără nici un rezultat notabil.[6] Ca o consecință a acesti descoperiri, Mișcarea mai emite o circulară, la 25 octombrie 1936, în care cere ca recrutarea membrilor să se facă pe baze foarte severe, astfel încât în Mișcare să intre doar elementele capabile de credință în Dumnezeu și în viitorul acestui neam[7], insistând foarte mult asupra credinței religioase și mai ales asupra identității între mișcarea legionară și credința religioasă/ortodoxă. Biserica rămâne și în secolul XX, potrivnică oricăror tentative de modernizare a societății românești, fiind naționalistă și considerând că modernismul este echivalent cu vechiul dușman al creștinismului – francmasoneria.

Alt liant în relația celor două entități a fost reprezentat de antirepublicanismul foarte pronunțat al celor două. Pe de altă parte, ele susțin un regim monarhic, de orice tip ar fi el, dar nu accepă formarea unui anturaj influent în jurul monarhului – o camarillă asemănătoare cu cea din jurul regelui Carol al II-lea. Politica externă ne relevă două viziuni total opuse: Biserica Ortodoxă Română este de acord cu politica de alianțe promovată de România cu statele nerevizioniste, și în special cu Franța, pe când Mișcarea Legionară este contrară oricăror entități occidentale (Societatea Națiunilor) și consideră propice o apropriere de țările cu o ideologie asemănătoare – Germania și Italia[8]. Totuși, ambele combat cu toate forțele două mari probleme ale creștinismului: ateismul și comunismul.

Preoții au fost atrași de Mișcarea Legionară, fiind convinși că ea reprezintă o veritabilă religie, și nu o mișcare politică, având un limbaj politic ce abunda de termeni religioși, un exemplu fiind și un text fondator al Legiunii, scris de Ion Moța[9]. Alte motive pentru care preoțimea se simte atrasă, este antisemitismul resimțit de unii preoți, ca persoane individuale. Elementele defavorizate din armată si Biserică – clerul inferior – se simt atrași de retorica Mișcării Legionare, sunt mult mai antrenate în sprijinirea acesteia, pe când clerul superior are atitudini conjuncturale de cele mai multe ori.[10]

Compatibilitatea între Biserică și Mișcare apare acolo unde există o critică similar de dură pe care ambele entități o fac formelor de viață moderne. Ambele critică degenerarea pe care o produce modernitatea pe plan social, având în vedere în această direcție, creșterea relevanței materialismului, senzualismului, disprețul față de austeritate, asumarea unor stiluri de viață care nu s-ar încadra cu viața românească.

Diferențele între Biserică și Mișcare apar și în privința raportării la puterea politică, Mișcarea nu se considera o forță politică în slujba Bisericii, ci o armată laică, o adevărată pepinieră a Bisericii, punându-se chiar un semn de egalitate între legionar și preot[11]. Viața politică națională trebuie recreștinată pentru ca acțiunea politică și condiția de preot să devină compatibile, iar vectorii acestei schimbări trebuie să fie preoți formați de școala legionară.[12]

Se impune însă o distincție pe care o face chiar Codreanu, între planul istoric pe care acționează Biserica Ortodoxă și planul istoric pe care acționează Mișcarea. În concepția lui Codreanu, Biserica acționează la nivel divin/transistoric, în planul credinței, în timp ce Mișcarea Legionară se află la nivelul său istoric, existând un decalaj între linia pe care merge biserica (esențială a ortodoxismului) și cea a Mișcării.[13] Diferența este una de nivel, și nu de structură: se consideră că Mișcarea ar reprezenta instrumentalizarea unei forțe politice, a confesiunii est-europene, iar cele două planuri nu pot fi amestecate. Mișcarea își asumă religiozitatea ca o stare de fapt a sa, fără a confunda vocația religioasă a Bisericii cu cea a Mișcării. Această diferență de nivel poate fi înțeleasă mai bine în măsura în care vor fi analizate conceptele credinței creștine. Unul dintre acești termeni este al morții creștine: în concepția ortodoxă, moartea este valorificată teologic, fiind văzută ca o ipostază asumată, nu este o simplă distrugere a omului, ci un mijloc prin care omul ajunge în fața judecății finale.[14] Mișcarea acceptă moartea ca un plan ce transcede existența terestră a omului.

Totalitarismul a legat acest cult al morților de cultul eroilor – un cult laic, legionarii fiind prezenți prin spirit în rândul celor vii, moarte fiind identificată cu nunta în balade: Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă dintre nunți[15]. Prin intermediul acestui cult, înțelegerea dintre legionari este sudată încontinuu.

Mișcarea Legionară folosește în mod intensiv simbolistica religioasă în toate ceremonialele importante. Pentru Mișcare, cei morți în credința acesteia nu reprezintă niște persoane față de care se arată compasiune și o atitudine depresivă, ci mai curând, cei morți devin repere obligatprii ale identității politice a Gărzii, ei fiind prezenți activi în interiorul comunității legionare și impun linia de urmat. Mișcarea copiază practic o procedura specifică fascismului italian, și anume invocarea celor morți prin formula prezent. Avem de-a face și cu o resemnificare a crimei, în sensul că moartea nu devine doar un mijloc de intrare într-o elită ficțională a Gărzii, ci ea devine un instrument clar de represiune împotriva dușmanilor Gărzii.

O problemă a relației Biserică-Mișcare și a religiozității apare acolo unde Mișcarea își asumă crima politică, intrând astfel într-un conflict ireductibil cu planul religios care cere să nu-ți ucizi semenii. Unul din teologii integrații Mișcării – Gheorghe Racoveanu – discută această situație conflictulă: mai este absolvit de această crima, legionarul care ucide? El vorbește despre diferența între crima obișnuită/ordinară și cea făcută de Mișcare, considerând că păcatul creștin nu poate apăsa la nesfârșit pe umerii respectivei persoane. În această privință nu există o unitate a punctelor de vedere, căci Zelea Codreanu și Moța consideră că acest păcat rămâne total și etern, astfel că trebuie găsită o cale de mântuire, o cale prin care acel păcat să fie asumat.

Relația Biserică-Mișcare cere și stabilirea unui echilibru între puterea laică și Dumnezeu. Odată cu asasinarea primului ministru I.G. Duca, patriarhul Miron Cristea stabilește împreună cu Sfântul Sinod o atitudine ambiguă față de mișcare. Pentru patriarh, Mișcarea nu este responsabilă în integralitatea sa de crima care a condus la moartea lui Duca, responsabili fiind cei trei legionari și influențele anarhice și violente care și-au făcut simțită prezența în Mișcare. O asemenea interpretare indică mai curând o intenție de camuflare a tendințelor din Mișcare, unde crima politică nu a reprezentat mai degrabă o intenție de camuflare a tendințelor din Mișcare, unde crima politică nu a reprezentat un efect al garniturii minoritare din Gardă. Biserica nu este de acord cu acțiunile Gărzii: în ianuarie 1928 condamnă vandalizarea mormintelor evreiești de la Piatra Neamț, iar un periodic al Bisericii – Telegraful român – critică în rândurile sale asasinarea lui Duca.[16] Deși împărtășea codul de valori al Mișcării, Biserica nu putea să nu condamne radicalismul organizației, pe care nu-l putea accepta. După asasinarea lui Duca, Sfântul Sinod redactează o pastorală în care îndeamnă la liniște și își manifestă îngrijorarea față emergența violenței în rândul tineretului.[17]

O altă ipostază istorică prin care Gardă și-a făcut prezentă atitudinea a fost războiul civil din Spania. El a reprezentat în concepția Mișcării Legionare, confruntarea violentă între forțele divinității și cele ale Antichristului. Ion Moța motivează plecarea sa printr-o expresie plastică: Se trăgea cu mitraliera în timpul lui Christos. Biserica vedea și ea acest război ca o luptă între creștinism și ateism. Biserica Ortodoxă se raportează favorabil la ideea mișcării în ceea ce privește războiul civil spaniol. În momentul în care cadavrele celor doi legionari morți – Ion Moța și Vasile Marin – sunt aduse în țară, Biserca participă într-o măsura disproporționată la funeraliile celor doi. În Capitală participă peste 200 de preoți la inmormântarea celor doi, printre care un mitropolit și doi episcopi, iar la ceremonie au participat peste 30 000 de oameni. Este semnul evident al solidarității aproape instituționale a bisericii, prin înalții săi ierarhi, cu destinul politic al Mișcării, cu vocația anti-comunistă și religioasă pe care o demonstra Mișcarea. Această atitudine mai poate fi interpretată și altfel: Biserica este solidară cu Garda de Fier, atât timp cât această formațiune politică – Partidul Totul pentru Țară – se află în consens cu așteptările și dorința societății românești. Moartea celor doi legionari a fost considerată o formă de martiriu modern pentru credință.[18]

Când acest echilibru se rupe, apare o distonanță între puterea laică și Mișcarea Legionară, Biserica retrăgându-și sprijinul politic. Acest recul de atitudine este dat și de hotărârea Bisericii de a interzice implicarea preoților în activități politice cum ar fi sfințirea de steaguri, de tabere de muncă, de participarea la ceremonii legionare sau chiar de integrarea în rândurile Mișcării. În cadrul taberelor de muncă, legionarii reparau sau construiau biserici, drumuri spre mănăstiri sau troițe. Acest lucru a dus la luarea de poziții din partea Ministerului Cultelor, care a cerut Bisericii să nu se mai lase folosită în mod abuziv de forțele politice, astfel încât Sfântul Sinod a cerut oricăror administrații bisericești să informeze ministerul în care unei astfel de oferte.[19] Orice încercare a guvernului de a scoate Partidul Totul pentru Țară în afara scenei politice nu s-a putut realiza atât timp cât clerul nu înceta cu manifestările de solidaritate. Biserica a refuzat să ceară neimplicare politică totală, spunând că vor susține toate forțele  cu o ideologie ce nu aduce pagube creștinismului. Biserica cerea de asemenea ca statul să nu se despartă de biserică, și clamând dispariția spiritului secularismului.[20] Chiar și așa, unii legionari mai extremiști îl vor numi pe Miron Cristea, trădător al națiunii[21].

În momentul în care Mișcarea trece la o atitudine radical ostilă autorităților statului – mai exact în situația executării lui Armand Călinescu – noul patriarh Nicodim dă publicității o pastorală extrem de dură la adresa asasinilor lui Călinescu, spunând că orice crimă este pedepsită de legile omenești și mai ales de cele dumnezeiești, cu atât mai mult cu cât o asemenea crimă este pedepsită de Dumnezeu în momentul în care victimă cade o autoritate a statului și într-o împrejurare importantă.[22] Dumitru Stăniloaie critică și el nu doar asasinarea lui Călinescu, dar solicită imperativ supunerea populației civile față de dictatura carlistă, vorbind explicit despre obligația cetățenească de a nu mai cere socoteală puterii laice în vremuri de criză.

Când Biserica Ortodoxă se află în ipostaza relegitimării regimului politic – în septembrie 1940 – se observă din nou disjuncția pe care înalții ierarhi o fac între puterea laică – generalul Antonescu – și guvernul acestuia. Biserica se solidarizează cu generalul, stabilind o distincție între supune și solidaritate cu persoana generalului și Mișcarea care nu e obiect al acestei solidarități. Rebeliunea legionară a fost un nou moment de criză a Mișcării, iar Sfântul Sinod s-a desolidarizat în totalitate de gestul anarhist al Mișcării, și are o apropiere clară față de noul regim antonescian.

 

Biserica Ortodoxă Română s-a aflat într-o relativă echivalență – ideologică și politică – cu Mișcarea, atunci când ea a corespundea așteptărilor puterii laice și societății românești. Atunci când Garda devine minoritară față de voința puterii laice, atitudinea Bisericii se schimbă într-o ostilitate radicală.

NOTE


[1] Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română – stat și societate în anii ’30, Ed. Polirom, Iași, 2007, pag. 143‑144.

[2] Nae Ionescu, Sub semnul Arhanghelului în Buna Vestire, 27 iunie 1937, anul I, nr. 100.

[3] Mircea Eliade, Memorii, vol. 2, Ed. Humanitas, București, 1991, pag. 30.

[4] Florin Muller, Metamorfoze ale politicului românesc, 1938-1944, Ed. Universității din București, București, 2005, pag. 121.

[5] Gheorghe Racoveanu, Mișcarea legionară și biserica, Ed. Samizdat, București, 2002, pag. 25.

[6] Ibidem, pag. 26.

[7] Ibidem.

[8] Florin Muller, op. cit., pag. 122.

[9]Mirel Bănică, op. cit., pag. 146.

[10] Ibidem, pag. 152.

[11] Ibidem, pag. 172.

[12] Ibidem, pag. 171.

[13] Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mișcării Legionare, Ed. Lucman, București, 2003, pag. 100.

[14] Florin Muller, op. cit., pag. 123.

[15] Radu Gyr, Imnul tinereții legionare.

[16] Florin Muller, op. cit., pag. 126.

[17] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, Ed. Humanitas, București, 2006, pag. 295.

[18] Mirel Bănică, op. cit., pag. 150.

[19] Armin Heinen, op. cit., pag. 296.

[20] Ibidem, pag. 297.

[21] Mirel Bănică, op. cit., pag. 173.

[22] Florin Muller, op. cit., pag. 132.

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»

 

sursa : www.historia.ro