Astăzi trăim într-o lume fără cer




  ASTĂZI TRĂIM ÎNTR-O LUME FĂRĂ CER

În mai puţin de un an, preţuitul profesor, fizician, folclorist, etnolog, pictor de biserici, creator popular şi teolog, Ioan Sorin Apan, cel cu care am vorbit, într-un interviu, despre constituirea şi activitatea mini-satului „Sfântul Andrei", a editat două cărţi de mare atractivitate şi consistenţă ideatică. Mai întâi „Taina Mării Negre -oceanografie şi folclor" şi, în urmă cu puţine zile, „Taina Cerului - astronomie şi folclor".

Cu prilejul lansării celui de-al doilea volum, profesorul Apan a realizat, fără nici un material scris, dar însoţit de superbe obiecte de artă populară romanească, de vibrantă autenticitate, de care s-a ajutat în demonstraţie, un contur cosmologic al spiritualităţii româneşti pe linia fundamentalei triade tradiţie - realitate - devenire românească.
Cititorii revistei Atheneum sunt singurii care au ocazia să afle care este universul de concepte al unui remarcabil teoretician şi practician al tradiţiilor româneşti. Fiind prezent la lansare, pentru a realiza un reportaj radiofonic, nu m-am putut desprinde de argumentaţia autorului şi am înregistrat tot discursul care, altfel, s-ar fi pierdut.

Adrian Munteanu

Suntem într-o perioadă de tranziţie în care paradigma iluministă, aceea care a negat în totalitate tradiţia, a expirat. Cam de pe la 1900 încoace, toţi culturologii au constatat că ideea potrivit căreia tradiţia este o ladă de gunoi a istoriei este contraproductivă. Dimpotrivă, tradiţia s-a demonstrat că este o sursă de raţionalitate.  

Cartea mea este un exerciţiu de analiză culturală semiotică. Această metodă, cea mai nouă, numeşte orice formă de tradiţie text cultural. Poate fi vorba de un text iconografic, unul săpat în lemn, un text în material textil, unul decorativ. Reducând o tradiţie la o sumă de texte iconografice, metoda are pretenţia că aceste texte trebuie şi pot fi lecturate. Pentru aceasta trebuie făcută o inventariere a tuturor semnelor, trebuie să se găsească un cod de reguli gramaticale ce arată că fiecare semn e aşezat în cultura respectiva şi că, degajând din semne sensurile, ele sunt reductibile la o naraţiune cosmologică. În acest fel recuperezi viziunea despre lume a aceluia care face actul de cultură recuperat. Nu este un exerciţiu gratuit şi fără nici o consecinţă ci, poate, cel mai important lucru ce se poate face astăzi pentru a ne cunoaşte şi a ne defini identitatea prin texte culturale pe care le putem negocia.

Dacă observaţi, când vin cei din afară la noi, ei tocmai asta urmăresc: să vadă semnele culturale din România, semnele locului, semnele omului. Acestea sunt semnele cu care noi negociem, aceasta este partea noastră de cer, cum spunea Noica. În carte eu încerc să demonstrez că nu avem numai o parte de cer, ci avem tot cerul. Nu este exclus ca tot cerul să răspundă şi altor pământuri, fiindcă cerul este o centrală prin care foarte multe neamuri pot avea linie directă cu Paradisul. Fiecare în formula lui. De exemplu, pentru azteci exerciţiul cultural e identic, doar morfologia diferă un pic. Cred că a fi într-un segment cultural sau în altul nu înseamnă că eşti mort, închis în propria-ţi paradigmă, ci înseamnă că eşti prezent pe front, acolo unde se joacă cărţile, unde se negociază sensurile. Cred, de asemenea, că toţi suntem pe acelaşi front şi că este un îndemn pe care trebuie să-l adresăm tinerei generaţii de a crede că e un front viu, o luptă pe viaţă şi pe moarte, în care adevărurile trebuie să învingă.

În prima carte, „Taina Mării Negre - oceanografie şi folclor", făceam o corelaţie între câteva texte de colinde cu trimitere către mare şi câteva cercetări oceanografice americane potrivit cărora Marea Neagră ar fi fost inundată la 5600 î.Ch, prin apa sărată a Mării Mediterane. Socoteam că această catastrofă a lăsat urme, dovadă chiar acele texte de colindă, câteva elemente de port popular, elemente de ceremonial, riturile de trecere. Ar fi vorba de prima parte a unei posibile trilogii, ştiut fiind că orice lume se zideşte din pământ, apă şi cer. Ipoteza de lucru era următoarea: paradisul terestru, ca linie semiotică, a fost undeva în Marea Neagră. Sunt atâtea texte care vorbesc de aceasta insulă din prundul mării, unde era pomul vieţii cu crengile care creşteau până în ceruri şi unde era mânăstirea cu turnurile până în cer. Aceste semne au rămas ca element de interfaţă în trecerea  de la pământ la cer. În afară de textul biblic, moştenit pe linie creştină, noi am avut mărturiile noastre în legătură cu existenţa Paradisului. Din cauza catastrofei, Paradisul, ca set de valori, a trebuit salvat cumva. Semnele lui au fost trecute în textul literar, în textul vorbit, în tradiţia orală. Specialiştii spun că toate colindele noastre datează din vremuri imemoriale. Există elemente de cultură neolitică, conservate în textul de colindă. De asemenea, în ornamentica populară, chiar dacă ea, pe vremea aceea, se făcea într-un mod rudimentar. Al treilea exerciţiu a fost deplasarea liniei Paradisului în cer şi stele. În carte am arătat că există o similitudine topologică între ceea ce ştim că era paradisul terestru, aşa cum este descris în Biblie, şi ceea ce vedem noi astăzi. Noi astăzi trăim într-o lume fără cer, într-o lume desacralizată, desemiotizată, un cer fără înţeles. Din această cauză pierdem această linie culturală, ea s-a pierdut deja, dar suntem moştenitorii unor tradiţii cu care prea des ne batem în piept, pentru care vărsăm lacrimi. Suntem datori unei  armate de specialişti care, de un secol încoace, au conservat, au tradus enorm de multe semne, le-au catalogat. La ele nu au avut acces încă semioticienii. De-abia suntem în faza în care  s-a alcătuit un Atlas etnografic al României în cinci volume uriaşe. Abia primul volum a apărut. Ţăranul de astăzi, din cauza impactului cu modernitatea, şi-a pierdut viziunea despre lume. Din această pricină, ceea ce produce el astăzi, ca artă populară, sunt numai elemente degradate. Acum o sută de ani puteam găsi un pieptar pe care era pomul vieţii, cu două păsări afrontate (îl arată).  El este un prototip pentru Transilvania şi are culoarea vânătă. Trupul vânăt sau negru, spune un text de colindă, reprezintă marea care inundă pomul vieţii. Aşa ceva nu se mai găseşte azi. O să găsim nişte flori oribile, pe un câmp albastru ţipător. Totul pe nişte materiale sintetice. În acest pieptar vechi pomul vieţii este străjuit de doi paznici care în simbolistica creştină sunt cei doi apostoli. N-o să mai găsim imaginea cerului nici pe cămaşa populară de azi. Eu am o cămaşă  (o arată) cumpărată, dacă mă credeţi, cu 50.000 de lei, ţinută ca un măr stricat într-o gospodărie, uneori folosită drept preş, în timp ce în casă ţăranul are o cămaşă „inestimabilă" făcută pe nylon de perdea pe care nu vroia să o vândă. Ţăranii nu mai înţeleg. Nu sunt de condamnat, sunt de compătimit. Se întâmplă o dramă. Ţăranul român  a pierdut viziunea despre lume şi asta produce un text cultural distorsionat. Nu mai ai viziunea cosmologică, nu mai ai naraţiunea cosmologică, nu mai ai gramatica după care se adună semnele, nu mai ai nici semnele şi totul iese un kitsh calificat. Asta se întâmplă astăzi.

Continuând exerciţiul din prima carte, am încercat să demonstrez că oamenii, din cauza diluviului, s-au străduit  să salveze pământul, aruncându-l în cer. În procesul evacuării din calea apelor, spun colindele, există un personaj care coase gulere şi cămăşi şi cântă „un cântecel jelnicel şi frumuşel". S-ar putea ca aceste lucruri să constituie o intertextualitate intraculturală de această dată, şi anume textul iconografic din veşminte, cu textul literar care era cântat şi semioza cerului. În ce constă această semioză: într-o icoană (o arată) există o îmbinare de semne creştine şi din tradiţia populară care sunt în similitudine topologică cu cerul, o viziune românească a cerului. Există cei patru păzitori ai celor patru stâlpi ai cerului. În tradiţia românească se spune că cerul era înălţat pe patru stâlpi. În carte am mers cu toate corespondenţele până la capăt. Este vorba de numele pe care ţăranul român îl dă constelaţiilor - şi am găsit mai multe straturi semantice, pentru că s-au succedat mai multe civilizaţii. Acest tip de semioză se întâlneşte şi în Mesopotamia şi în Egipt. Pe o tăbliţă de lut de pe vremea lui Assurbanipal se poate vedea aceeaşi imagine identificată pe pieptarul românesc. Este vorba de cele două porumbiţe care păzesc pomul vieţii. Ca să continuăm intertextualitatea, o colindă românească  descrie identic tăbliţa lui Assurbanipal: „ - Deschide-ne, Doamne, poarta prin cetate. / Noi am venit să colindăm / Feciorilor tăi şi fetelor tale / - Eu nu voi deschide, până nu veţi merge / Colo jos, mai jos, / În cel loc frumos, / C-acolo se bat doi berbeci în coarne / Colo sus, mai sus, / În cei brazi rotunzi, / C-acolo se bat doi vulturi bătrâni / Pe-o pană de aur." Aceste elemente se găsesc pe tăbliţa mesopotamiană. Altă colindă spune: „În mijlocul ceriului / Este-un pom al raiului. / Şedeau două rândunele / Ce împleteau luminele. / Lumini galbene de ceară / C-o venit Crăciunul iară, / Să se vadă peste sat / C-o născut un împărat." Aceleaşi coarne de berbec, care sunt un motiv universal al artei româneşti, se întâlnesc pe o ştanţă de caş din Vrancea, din Argeş şi din zona Branului. Berbecii pot fi legaţi de mitul lânii de aur. Sunt colinde care justifică o asemenea interpretare. Coarnele de pe ştanţa de caş au stele. Este o imagine a cerului pe care ţăranul şi-o pune pe caş, ca să mănânce caş cu cer. Semnul există pus şi pe prescuri, ca să mănânce  pâine cu cer, adică să mănânce cultural. Asta era ideea lui. Nu poţi să foloseşti un lucru necultural. Ce înseamnă, spre exemplu, să faci sex necultural? E o barbarie. Actualmente, din cauza degradării, a pierderii sensului, omul face aproape orice necultural. Mănâncă necultural. Mâncarea era o adevărată liturghie. De aceea pe lingura de lemn apare iarăşi cosmosul. Căuşul era burta cosmosului, grota cosmică. Venea apoi stâlpul cerului pe care era desenată o pasăre, pasărea-suflet, pasărea Phoenix, înstelată şi ea. Iată, aşadar, că naşterea şi sfârşitul lumii era pe o lingură românească şi toată jertfa universului era în farfurie. Aceste lucruri nu se mai ştiu astăzi. Mie îmi e ruşine de mine însumi. Fac nişte strădanii enorme. Sunt şi teolog creştin. În cazul meu se bat paradigme culturale care mă smulg din tradiţie. Astăzi sunt cazuri absolut excepţionale de oameni care pot spune cu toată inima că sunt creştini sută la sută. Văzând însă în ce lupte intru, m-am întrebat de unde vin toate astea. Mai ales pentru că în şcoală ni s-a construit o lume modernă, din care Dumnezeu a fost dat afară. Apoi vine impactul cu postmodernismul, care iarăşi rupe din noi. A spune că eşti ceva înseamnă să poţi să fii în contextul cultural al acelui ceva.

Mergând cu demonstraţia mai departe, să luăm imaginea unui ou încondeiat (îl arată). Găsim aici imaginea unui diavol, un diavol uranian. Oul este un simbol al lumii imaginat printre stele. Dacă obiectul pe care îl ai reprezintă cu adevărat un text cultural, asemenea exerciţii se pot face în continuare.

Mi-am pus întrebarea: cum poţi să ieşi din relativitatea semnelor, cum le poţi folosi bine? Pentru asta îţi trebuie un proiect semantic. La unii semioticieni am găsit ideea că în planul culturii, teritoriul semnelor poate fi întins prin lucrarea metaforei oricât de mult, şi cultura poate creşte până la o pulverizare a semnelor, până când ele nu mai au puterea să semnifice. În acest punct trebuie folosită analogia, pentru a trece de la împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, dar este simbolizată de lucrări din lumea aceasta. Dacă vreţi, schema culturală a împărăţiei lui Dumnezeu, în care n-am ajuns şi al cărei exponent cultural este biserica, este chiar paradisul terestru. După schema lui se face şi casa ţărănească, în patru colţuri, cu icoana la răsărit, etc. Apoi toată gospodăria ţăranului este ridicată pe schema paradisului terestru. Biserica este în centrul satului. Este o reiterare simbolică  a întregului spaţiu cultural, dar creştinismul foloseşte toată această construcţie simbolică pentru a te lansa într-un orizont al speranţei în momentul în care semnele nu te mai ajută, în care devin o scară care nu duce nicăieri, aşa cum spune Umberto Ecco. Din această pricină oamenii devin sceptici, când văd că nu mai iese nimic de aici. În acest moment, omul, ca entitate culturală, intră într-un orizont de aşteptare. Aşa cum spunea Heidegger, numai o minune ne mai poate salva. Numai Dumnezeu,  în care trebuie să crezi că există cu adevărat, te poate scoate din contextul tău cultural.  Dumnezeu I-a spus lui Avraam  „Ieşi din pământul tău!" şi acesta a ieşit. Acest exerciţiu trebuie să se întâmple şi cu noi şi atunci vom scăpa şi de capcanele protocronismului, ale modernismului şi postmodernismului. În fond, acesta este drumul nostru, nu avem de ales. După cum se spune, moartea este singura certitudine. În faţa morţii, cred că s-ar cere omului contemporan - pentru că moartea este văzută în spaţiul nostru ca o nuntă - să aibă o lădiţă de zestre cu semne care să fie redăruită lui Dumnezeu, în care cred şi cu care negreşit te vei întâlni, dar în măsura în care crezi în El. Nu pentru că El există în măsura în care crezi în El, ci pentru că El răspunde dragostei tale de a-L cunoaşte.

În carte am mai făcut un exerciţiu cultural ciudat. Nişte cercetători făceau o corelaţie între piramidele egiptene şi cer, cu brâul constelaţiei Orion. Eu am citit foarte multe texte de folclor literar în această cheie a legăturii cu constelaţia Orion. Am reuşit să găsesc o similitudine între elemente din textul cultural şi până la zece constelaţii de pe cer. Acesta este un lucru uluitor şi atunci trăiesc uneori, experienţa următoare: citind un text de colindă, de fapt mă gândesc la cer şi la stele. În textul literar este prezentă aceeaşi topologie, aceeaşi hartă a cerului care face parte din lada noastră de zestre cu care trebuie să ne prezentăm la nuntă, ca să găsim nu paradisul terestru, ci împărăţia lui Dumnezeu, destinul nostru cu care avem linie directa nu prin semiotică, ci prin liturgică, prin biserică. Mi-am dat seama, ca teolog, că înţelegerea este permisă, putem să recuperăm toate semnele, să vedem care este capătul de unde am pornit, să totalizăm semnele, să totalizăm realul şi să nu mergem fără înţelegerea lucrurilor înaintea lui Dumnezeu.

Cea mai mare mirare a fost pentru mine când am găsit o mulţime de texte care favorizează constelaţiile Orion şi Taurul. Acestei zone a cerului i s-a acordat o atenţie specială de către ţăranul român şi este prezentă peste tot în colinde. Asta explică, de exemplu, confuzia semantică între cer şi rai. Ţăranul vorbeşte, ca şi Sfântul Vasile cel Mare, cu o egalitate de sens între cer şi rai şi nu numai în limba lui, ci şi în biserică. Perspectiva culturală a ţăranului român este acest creştinism cosmic, cum l-au numit Dan Botta şi Mircea Eliade. Când îl caută pe Dumnezeu, ţăranul  se uită în sus. Este o topografie sacră şi nu se relativizează aceste lucruri. Întotdeauna la el susul e sus şi josul e jos. În condiţiile în care ne-am mai înălţat cu sateliţii şi vedem pământul cu totul altfel, deja semnele au devenit relative şi s-ar putea ca ele să producă alte structuri mentale. Astăzi nouă ne este cel mai greu să zicem un da, să zicem un nu, să zicem sus sau jos, să zicem bărbat, să zicem femeie. Nu mai ştii ce este. Aceasta este capcana şi trebuie să dăm credibilitate tuturor perspectivelor, dar să nu ne asumăm nici una. Este un joc foarte periculos care ne poate costa enorm, dar pe care nu-l poate evita nici unul dintre noi.

Revenind la constelaţia Orion, este evident că există un arhetip spiritual care este Sfânta Treime accesată prin revelaţie. Există un arhetip natural, scris în stele, şi unul cultural. În baladele noastre păstoreşti, în „Mioriţa", constelaţia este ciobanul cu oile, steaua Sirius este măicuţa bătrână pe care cei doi o întâlnesc. Al treilea, ciobănelul jertfit, este steaua pe care se întrupau şi faraonii, spre Aldebaran. Temele creştine s-au înserat perfect peste temele arhaice de folclor literar.

Această carte va trebui, în mod necesar, să fie urmată de o „Taină a Pământului", ca să fie cosmologia completă. De un an lucrez la aparatul semiotic. Aici este un teren enorm de bogat. Nu ne mai mirăm că ceea ce găsim pe ouăle încondeiate sunt semne cosmomorfe, zoomorfe, fitomorfe, schiomorfe (toate uneltele ţăranului). Ele sunt prezente şi în cer. În legenda românească a cerului vedem că omul îşi aruncă pe cer tot ce are, în lupta lui cu răul. El face semioză, face memorie culturală, face tradiţie, ca să nu se uite.

Astfel, cum am spus la început şi cum spun şi postmodernii, tradiţia este rezervorul de raţionalitate, fără de care progresul n-ar putea fi posibil.  

Adrian Munteanu