M-am întâlnit deunăzi, în Braşov, cu o cunoştinţă veche, om truditor în câmpul literelor româneşti, cu notabile rezultate , care s-a remarcat deseori şi printr-un dar excepţional al rostirii scenice, prin calităţi regizorale, astfel că, nu odată, apariţiile sale au fost încununate de succese şi premii, aducându-l în prim-planul vieţii cultural-artistice şi făcându-i pe cunoscători să-l admire şi să-l preţuiască. Ne-am oprit unul în faţa celuilalt printr-un gest scurt, cu o nedisimulată mirare în priviri. Într-o fracţiune de secundă am realizat că sunt ani buni de când nu ne-am mai întâlnit, de când n-am mai auzit nimic de activitatea lui. Jenat de această remarcă interioară, de faptul că l-am uitat, am întins mâna stingher, invitându-l apoi să stăm pe o bancă, în parcul cu aromă de toamnă, şi să ne mai depănăm amintirile. "Ce faci - l-am întrebat - unde mai lucrezi, ce mai scrii, ce mai joci ?" A urmat un moment de pauză, ca şi cum urma să se decidă dacă e cazul să se destăinuie sau nu, după care a început să vorbească aşezat, fără efuziuni sentimentale, lăsând impresia unei teorii definitiv decantate în ani de experienţă şi analiză.

Aveam să-mi dau seama de un lucru a cărui gravitate mă uimeşte şi nu înţeleg cum nu l-am atacat mai des în activitatea mea gazetărească, deşi recunosc că l-am intuit în destule rânduri. Şi eu şi alţii ne-am mulţumit să descriem evenimente şi nu ne-am ocupat îndestul de transformările interioare, de traumele morale ale multor români care au rămas acasă, români de bună credinţă, la locul lor, serioşi, talentaţi şi cu o moralitate ancestrală, adică marea masă a românilor, depăşiţi acum de schimbările ultimului deceniu, luptând să supravieţuiască şi adaptându-se cu greu. Cunoştinţa mea, uitată între timp, tocmai pentru că n-a mai apărut în faţă, nu şi-a mai demonstrat calităţile, m-a determinat să-mi pun această problemă, cu cât înainta în marturisirea ce semăna mai mult cu un monolog. Iată ce mi-a spus :

"M-am decis să mă lepăd - precum Petru de Iisus - de o serie dintre obiceiurile şi atributele structurii mele sufleteşti care se dovedesc, de la un timp încoace, păgubitoare, desuete şi chiar periculoase. Desigur, fiecare timp, fiecare izbândă în faţa istoriei, are propriul său tip uman pe care-l acceptă, pe care-l propune şi-l promovează. Ba, parcă-l şi arată cu degetul spunând :"Uite, vezi, ăsta e omul zilei, omul care ne trebuie !"

Ce-ţi mai rămâne ţie - care nu te încadrezi în acest tip - decât să încerci să te schimbi, dacă vrei să fii în rând cu lumea, om nou pentru vremuri noi. Mi-am şi făcut un plan, încă insuficient sistematizat - trebuie să mai învăţ de la alţii, să prind experienţă în ce priveşte codul moral al contemporaneităţii - dar, oricum, este un început de drum, chiar dacă îl fac atât de târziu, după ani în care m-am simţit împins spre tuşă. Iată planul meu, pe care mă voi strădui să-l pun în practică, dacă mă vor ţine puterile :

1. TREBUIE SĂ ÎNDEPĂRTEZ ORICE URMĂ DE MODESTIE. Cel ce se bate astăzi cu mâna în piept, trâmbiţându-şi inepţiile doctrinare, cel ce se încununează cu merite pe care nu le poate proba în realitate, ajunge în faţă. Nimeni nu mai are timp să verifice. Torentul de vorbe preţuieşte astăzi mai mult decât o tăcere, fie ea şi semnificativă.

2. SĂ RENUNŢ LA SENSIBILITATE. Ce termen anacronic! Acum e vremea celor cu picioarele pe pământ, care ştiu ce vor şi acţionează pentru atingerea scopurilor cu orice mijloace. Scopul propus le scuză pe toate, nu? Mai e timp de privit la o frunză, de urmărit zborul păsărilor? Mai e timp să-ţi îndrepţi privirea spre ochii unei fete, una adevărată, atâta timp cât ai posibilitatea să-i contempli trupul superb, gol şi bronzat, în paginile atâtor ziare care-şi văd, astfel, asigurat tirajul? Ce contează daca la fel de gol este şi restul paginilor în care ziarişti improvizaţi se chinuie să ascundă evidenţa că stiloul nu-i la îndemâna primului venit .

3 SĂ NU MAI SPER CĂ ADEVĂRUL VA IEŞI ÎNVIN-GĂTOR. Numai rostind acest termen şi dai deja impresia cabotinului cantonat în jurul unor gesturi de operetă. O calomnie bine plasată are un efect decisiv. Cei mai mulţi îi vor gusta savoarea, iar individul pe care-l va atinge este ca şi pus la stâlpul infamiei. Metoda s-a dovedit garantată în ultimii ani.

4 SĂ RENUNŢ DE A MAI DOVEDI CĂ AM TALENT LA CEVA. Dacă l-ai avut înainte de Revoluţie, rău ai făcut. Dacă vrei să ţi-l dovedeşti acum, cine are vreun motiv să ţi-l recunoască ? Mai bine să spui că nu te pricepi şi "sinceritatea" ta va fi luată drept virtute.

5 SĂ-ŢI INTERZICI CU FERMITATE ÎNCLINAŢIA DE A FI BUN. Nu se spune atât de des că bunătatea e o prostie ? Trebuie să ataci. Adversarului i se face silă de tot şi nu va mai reacţiona. Chestia cu "homo homini lupus" e veche, dar rezistă. A fi bun înseamnă a fi moale şi fără autoritate. Tipul de acest fel nu are puterea să combată.

6 SĂ RENUNŢ LA VORBA AŞEZA-TĂ, LA CALMUL INTERIOR. A fi agitat dovedeşte că eşti un om activ. Chiar dacă nu ai nimic de spus, important e să vorbeşti şi, dacă se poate, primul. Primii de lângă uşă şi cei cu debit verbal impresionant par astăzi adevăraţii revoluţionari. Se recunoaşte asta până la nivele înalte. Sau poate tocmai acolo. Cum altfel au ajuns unii, peste noapte, în funcţii de conducere? Îi cunoaşte marea masă de oameni, au făcut ceva deosebit? Nici pomeneală. Pentru că au dat din coate şi au vorbit mai tare decât alţii.

7 SĂ NU MAI PUN - CEL PUŢIN DEOCAMDATà — PROBLEMA COM-PETENŢEI. Cei ce nu se simt stăpâni pe propriile puteri nu vor accepta nici o modalitate prin care să se dovedească care este mai bun. Pentru aceasta vor folosi loviturile sub centură pe care alţii nu vor şti să le pareze.

8 SĂ ÎNŢELEG CĂ SINCERITATEA ÎNSEAMNĂ SLĂBICIUNE. Părerea despre un anume fenomen trebuie schimbată în funcţie de optică partenerului de discuţie, iar părerea despre acel partener se rosteşte într-un fel faţă de el şi în alt fel faţă de altul. Reuşita e sigură.

9 SĂ TERMIN ODATĂ CU STUPIDA IDEE CĂ BINELE VA TRIUMFA. Mai întâi trebuie să lase locul celui mai tare. Acesta îşi va face plinul şi, mult mai încolo...cine ştie ? "

Acestea au fost vorbele unei mai vechi cunoştinte, spuse pe o bancă, în parcul acoperit de ruginiul toamnei. Le-a rostit un român ca toţi românii. Unul pe care l-am ştiut întotdeauna cu mai mult bun simţ decât mulţi alţii. Mărturisesc că i-am dat dreptate în destule privinţe, dar n-am ştiut imediat ce să-i raspund, ca să nu semene a compasiune. Mult mai târziu, revenindu-mi în memorie, obsedant, cuvintele sale, m-am întrebat : Şi dacă totuşi, cu toate eforturile de a respecta cele nouă "porunci" contemporane, aşa cum mi-au fost enunţate, cu efortul chinuitor pe care-l impun de a renunţa la propriul tău fel de a fi, nu vom face altceva decât să ne mulţumim cu puţinul rămas de la masa celor mari ?

Singurul lucru care mă linişteşte este că vom putea să-i privim de la distanţă, fără să ne amestecăm cu ei. Iar această privire a mea, a cunoştinţei mele, a altora ca noi, va fi undeva pe deasupra lor. Trup intangibil. Este o libertate a spiritului în viitorul căreia mai cred.

Adrian Munteanu